Scurtă notă informativă despre o carte de Cristian Tudor Popescu
În urmă cu exact doi ani, Cristian Tudor Popescu, despre care în repetate rânduri primisem asigurări chiar de la sursă că e ateu, șoca pe toată lumea căci, chiar din titlul cărții sale apărută atunci, ne informa la modul categoric că Dumnezeu nu e mort. Or, nefiind mort, Dumnezeu nu prea putea să îl lase indiferent și nici în pace nici măcar pe Cristian Tudor Popescu.
Iar cum cel cunoscut sub numele de cod CTP este inginer “la bază”, așadar un om al științelor exacte, științe din care în aproape 35 de ani de gazetărie nu a uitat o iotă, atât în carte cât și într-o serie de apariții publice găseam demonstrația aserțiunii din mai sus menționatul titlu. Șocul era cu atât mai mare cu cât volumul de interceptări și note informative apărut în 2022 la Polirom devenea bun public într-un moment în care mulți se înghesuiau să îi cânte prohodul gazetarului. Cristian Tudor Popescu tocmai fusese concediat de la Digi 24 (adică la scurt timp de la apariția volumului, cel mai bine vândut la Bookfest) fiindcă gândise cu capul propriu, cap ce, în plus, se mai dovedise și limpede în probleme despre care pare-se că postul primise ordin să nu scoată o vorbă. Așa că CTP a primit firman de mazil despre care nacealnicii postului, pentru care și minciuna-i vorbă, au spus că nu ar fi nici pe departe asta. Că încetarea bruscă a colaborării nu ar însemna decât o pauză și nicidecum o întrerupere definitivă.
Imediat după ce a clarificat cazul și a risipit minciuna, gazetarul și-a anunțat atât fanii cât și dușmanii că nu se află în tratative cu nici o altă televiziune, că își va reduce aproape total aparițiile publice, că nu își va mai expune opiniile decât fie pe platforma Republica, fie pe rețelele sociale. Nicidecum în ziare sau la tv. Iar cum lumea la noi nu mai prea (mai) citește presă, și chiar dacă o face se mulțumește cel mai adesea cu parcurgerea grăbită a titlurilor, mulți s-au grăbit să spună gata, kaput! S-a terminat cu Cristian Tudor Popescu!
Numai că nu mor caii când vor câinii. Și spun asta, deși CTP crede că sentințele conținute în proverbe nu sunt tocmai infailibile.Așa că în 2024 gazetarul și scriitorul a publicat tot la Polirom o nouă carte care, asemenea celei anterioare, a deveni rapid lider de vânzări. Cartea se cheamă sarcastic Râsul dracului, seamănă în linii mari cu cea de acum doi ani, e o culegere de texte atent articulate sau de notații fugare, conține interceptări, informații, desecretizate și autodenunțuri. Unele dintre ele despre un anume Popescu, altele despre cel numit tandru-ironic Asulică, despre decizia lui CT. Popescu de a scrie tot mai rar cronică de film sau despre motivele care l-au făcut pe cronicar să dea de pământ cu Oppenheimer, filmul lui Nolan, însă mai ales despre terți. Indivizi care se preumblă liber, foarte adesea sfidător și toxic prin viața publică. În noua lui carte, CTP nu îl omite cu totul pe Dumnezeu, și mai ales nu omite în nici un caz Biblia ca și alte texte sfinte din care scriitorul comentează adesea lungi pasaje.
Volumul are o copertă care pe mine, sincer să fiu, m-a pus serios pe gânduri. Și mai ales în încurcătură. De ce? Pentru a da o explicație, iată că mă simt și eu dator să livrez o informație și să recurg la un autodenunț. Nu sunt chiar foarte familiarizat cu pictura flamandă, despre un pictor cu numele Quentin Massys nu știu aproape nimic, cum cam tot mai nimic știam până mai deunăzi despre o creație a lui numită Ecce homo. O superbă,o deșteaptă pictură în care foarte aproape, în imediata vecinătate a lui Iisus se găsește un personaj diavolesc care seamănă teribil cu însuși CTP. Așa că mi-a trebuit un pic de vreme să mă conving că nu e vorba despre o minciuna în falș, adică despre nici un fel de photoșopare.
Cartea mai are și un foarte inteligent moto extras dintr-o carte a psihiatrului austriac Victor E. Frankl care a cunoscut pe piele proprie ororile Holocaustului, fiind astfel absolut îndreptățit să spună că “niciun vis, oricât de groaznic, nu poate fi mai rău decât realitatea lagărului care ne înconjura ”.
În urmă cu aproape 35 de ani, România a ieșit brusc, sângeros, din ceea ce se chema lagărul comunist. Un coșmar. Inginerul Cristian Tudor Popescu care, până atunci, se ocupa cu ficțiunile speculative , cu matematica și meditațiile în domeniu și cu textele științifice ( de altminteri, singurul articol datat-1989- din carte aparține genului), s-a bucurat de șansa oferită de preluarea puterii la Moscova de un anume Mihail Sergheevici Gorbaciov (despre care este vorba de vreo două-trei ori în această culegere de autodenunțuri și note informative, dintre care una despre PNȚCD mi-a amintit ceva defel de bine despre conducerea partidului și faptele ei în august 1991), a ieșit în stradă. După care a ajuns gazetar la Adevărul. Ziar unde, la un moment dat, a șocat pe toată lumea, de la foștii scânteiști rămași în redacție la cititori, făcându-i neașteptate daruri celui care pe vremea aceea era președintele României.
De atunci, din acel moment să-i zicem crucial, poate chiar mai devreme, Cristian Tudor Popescu scrie despre coșmarurile vieții cotidiene. Care nu au dispărut cu totul nici în fragila noastră democrație, nici în în democrația de azi, zisă un pic mai întărită, nici în UE și nici în NATO. Coșmarurile sunt de felurite calibre. Uneori au nume proprii și se cheamă Varanul, Teodosie Șpagoveanul, adică Mache, sau Klaus Werner Iohannis, se cheamă Trump, Putin, Viktor Orbán. Un mega-coșmar e războiul din Ucraina. Coșmarurile se mai cheamă în multe, multe alte feluri. Esența lor e disecată cu lux de amănunte de pixul-bisturiu al lui Cristian Tudor Popescu.
Când, stimați cititori, nu mai puteți face față inflației de coșmaruri pe care le colecționează în carte Cristian Tudor Popescu (nu zicea el Oracolul din Bălcești, citat în carte, că românii ar putea fi fericiți, numai că nu îi lasă C. T. Popescu?), aveți chiar acolo un antidot la disperare. El înseamnă articolele despre Iosif Sava și Andrei Pleșu, despre I.D. Sîrbu, despre Cristian Popescu, Traian T. Coșovei și despre Ion Stratan. Ori reproducerile transcrise ca atare din Eminescu (un Eminescu care avea umor) și Maiorescu. – citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro