Scutul anti-racheta din Europa, la momentul adevarului

Pe 17 iunie a.c., imediat după alegerile prezidenţiale din Iran, publicam articolul: „Veşti bune din Iran. Dar discursul despre scutul american anti-rachetă din Europa?”[1]în care sugeram necesitatea reinventării discursului public despre scutul american anti-rachetă şi, de ce nu?, o benefică ieşire din ipocrizie. În esenţă, spuneam atunci: „…redefinirea profilului internaţional al Iranului aduce însă şi necesitatea unor reformulări discursive ale proiectelor strategice de securitate în care România este implicată. Dacă Iranul nu va mai reprezenta, nici măcar formal, o ameninţare militară pentru Europa (după cum nu a reprezentat cu adevărat nici până acum, în opinia mea) Teheranul nu va mai putea fi „utilizat” ca pretext pentru legitimarea scutului american anti-rachetă. Discursul despre apărarea anti-rachetă trebuie astfel reformulat iar valoarea simbolică a „scutului” va creşte şi mai mult”.

Ceea ce era previzbil s-a întâmplat. Serghei Lavrov, ministrul rus de externe, declară acum, aproape amuzat de ridicolul situaţiei în care a ajuns legitimarea oficială a scutului, după acordul de la Genevea privind dosarul nuclear al Teheranului şi, practic, revenirea Iranului în diplomaţia internaţională (vezi şi articolul „Sah persan: Întoarcerea Iranului în politica lumii?”[2]), că „nu mai este nevoie de scutul american anti-rachetă din Europa”. Practic, Rusia loveşte ironic America peste faţă cu propriile false argumente: mai rămâne acum să învăţăm cu toţii sloganul că scutul ne apără de rachetele din Coreea de Nord pentru ca ridicolul în care se scufundă discursul occidental care doreşte să evite esenţa lucrurilor să fie total.

Proiectul american anti-rachetă (din care noi vedem, aici şi acum, doar o minusculă componentă, şi aceea ameninţată cu o extincţie lentă) are, în fapt, o istorie ceva mai veche, regăsindu-şi originile politice, militare, tehnologice şi simbolice în programul gigantic initulat Iniţiativa de ApărareStrategică (alintată „Războiul Stelelor”) a adminstraţiei republicane Ronald Reagan din 1983, program considerat revoluţionar la vremea respectivă şi care dădea sovieticilor lovitura finală în competiţia pentru supremaţia tehnologiei militare din anii târzii ai Războiului Rece.

Mai târziu, în 2002, tot o administraţie republicană (George Bush Jr.) redenumea programul, îl restructura şi îl adapta noului context internaţional. În fine, în 2009, administraţia Obama venea cu propria versiune asupra programului, mai mică, mai ieftină, mai flexibilă să zicem, mai apropiată de realităţile zilei dar şi, prin dezamăgirea şi refuzul Poloniei de a accepta amânarea până în 2018 a instalării componentelor aferente, cu o invitaţie oarecum neaşteptată adresată României în 2010 de a găzdui, din 2015, 24 de interceptori SM-3, la care România a răspuns atât de repede şi de energic, evident în mod public, cu entuziasm (pentru a nu lăsa posibilitatea unei răzgândiri), încât aproape că americanii s-au trezit cu noi la uşă, cu stiloul pregătit pentru semnare. Ceea ce n-a fost rău. „Fereastra de oportunitate” n-a fost astfel ratată.

Dar de ce ne-ar trebui nouă, neapărat, amplasarea scutului american anti-rachetă, chiar dacă anticipăm că nicio rachetă nu va fi trasă, de nicăieri, asupra noastră (cum spunea George Friedman la Bucureşti) şi niciun interceptor nu va fi lansat vreodată din bateriile de la Deveselu? Simplu: din acelaşi motiv pentru care nu îl doreşte Rusia aproape de frontierele sale, în raza sa de acţiune. Scutul înseamnă, indirect, putere. În plus pentru unii, în minus pentru alţii. Putere simbolică, dacă vreţi, dar tot putere: în negocieri bilaterale, în relaţiile economice internaţionale, în profilarea ca opţiune pentru investiţii pe termen lung, în „cota de piaţă” a regiunii etc. Îl vrem din acelaşi motiv pentru care Moscova va face tot posibilul să amâne finalizarea proiectului (dovadă că scutul îşi atinge scopul) şi, dacă vreţi, acelaşi motiv pentru care Kremlinul încearcă să blocheze în aceste zile, cu o tenacitate remarcabilă, de luptător de judo, semnarea/parafarea Acordurilor de Asociere ale republicilor fost-sovietice la Uniunea Europeană.

Avansul Occidentului spre Estul Europei şi spre alte zone geografice aflate cândva în sfera de influenţă a U.R.S.S., început în 1989, „trebuie oprit urgent”: acesta este comandamentul politicii externe a Rusiei, în caz că mai este cineva care nu realizează miza majoră, „mama” tuturor strategiilor de extindere sau de securitate actuale de pe continent.

E vorba aşadar de delimitări, respectiv de apartenenţe pe care le-am vrea definitive şi consacrate (prin simboluri credibile) la spaţii politice, militare, economice, la sistemele de valori democratice şi civilizaţionale în care încă mai credem. E în joc ideea de garanţii de securitate, mai importante de cele mai multe ori decât însăşi realitatea tehnologică, adică exact reversul, fericit pentru noi, al limitării capacităţii ofensive (potenţialul de intimidare regională) a forţelor ruseşti asupra Europei de Est. Şi, dacă racheta a fost un bun simbol istoric al forţei de intimidare (vedem asta şi la nord-coreeni), ce simbol mai bun decât interceptorul care distruge racheta în zbor poate exista pentru anularea acestui potenţial strategic? Trăim într-o lume a imaginilor concurente. Limbajul „hard power” înseamnă, uneori, şi un război al simbolurilor. Iar lucrul acesta este perfect ştiut şi de o parte, şi de cealaltă.

Acum, când nici măcar Iranul nu mai serveşte drept pretext pentru continuarea unui proiect strategic altădată perfect explicat, momentul adevărului a venit. America lui Barack Hussein Obama priveşte, înţelege lumea şi acţionează altfel decât precedentele administraţii de la Washington. Îmi place mult, ca intelectual, spiritul liberal şi educat al lui Obama, discursul briliant de Harvard, pacifismul lui, dar la fel de bine înţeleg ceea ce comentatorii de orientare republicană din America de Nord spuneau frust încă din 2009, şi anume că „acesta este preşedintele Statelor Unite cu cea mai mică (if any!) sensibilitate pentru Europa”, cel mai îndepărtat cultural de povestea complicată, frustrările şi necazurile acestui mic continent. Obama nu are echipamentul structural necesar înţelegerii Europei (şi nici nu-l interesează să-l aibă) iar despre interesul pentru „cuceririle” strategice ale predecesorilor săi în Estul Europei ce să mai vorbim… Pe de altă parte, privind în istoria excepţionalismului american din ultimul secol, putem vedea uşor alternanţa marilor cicluri istorice intervenţionism-izolaţionism din comportamentul Statelor Unite şi ne-am putea doar linişti cu gândul că, o dată petrecută schimbarea la Casa Albă în 2016 şi revenită guvernarea republicană, dezangajarea americană din Europa va lua sfârşit.

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro