Scutul antiracheta, Rusia si ordinea europeana. O tensiune insolubila?

​​Puncte cheie:

• Antiliberalismul organic al Rusiei şi propensiunea spre autoritarism (amplificate de dimensiunile teritoriale imense, de dispreţul conducătorilor din toate regimurile ruseşti pentru libertăţile şi drepturile individuale, de corupţia structurală şi de specificul ortodoxiei răsăritene) au ţinut imperiul slav la periferia spaţiului occidental, nu numai geopolitic, dar şi (sau în primul rând) pe dimensiunea culturii politice şi a formulei de organizare statală;

• Incapacitatea istorică şi culturală a Rusiei de a se integra paşnic sau de a fi compatibilă cu ordinea politică europeană de esenţă westfalică, a determinat şi determină în continuare o mare parte din mizele şi încărcătura emoţională a politicii internaţionale pe continentul european. După succesul major repurtat la Congresul de la Viena (1815), în care ţarului Alexandru I şi Rusiei le-au fost recunoscute statutul de mare putere europeană şi participarea la echilibrul de forţe de pe continent, în principal datorită victoriei asupra Grande Armée a lui Napoleon, Rusia nu a mai dorit sau nu a mai reuşit niciodată să se integreze politic armonios în sistemele de organizare liberale de mai târziu ale Europei. Ţari desprinşi de realităţi, comisari ai poporului abuzivi, secretari generali de partid monstruoşi şi preşedinţi autoritarişti, cu trecut de ofiţeri KGB, au preferat, în schimb, într-o succesiune a înstrăinării Rusiei de cultura liberală, pluralistă şi autonomă a Europei, să adopte felurite strategii de intimidare, de forţă şi de exprimare a pretenţiilor privind recunoaşterea unei sfere de influenţă în Europa Centrală şi de Est. Toate acestea s-au întâmplat în paralel cu pierderea competiţiei cu Occidentul pentru modernizare şi dezvoltare economică şi socială, implicit a atractivităţii externe a Rusiei ca soft power;
• Exceptând perioada Războiului Rece (singurul interval al istoriei moderne în care Moscova a fost parte a ordinii europene şi globale, negociate de Stalin cu aliaţii occidentali din timpul celui de-al doilea război mondial, e drept în mod abuziv şi împotriva voinţei naţiunilor Europei Centrale), Rusia s-a aflat în dezacord cu sistemele succesive de aranjamente politice şi instituţionale din Europa, pe care le-a considerat în mod ipocrit „ameninţări la adresa securităţii sale”, cu unicul scop a-şi legitima doctrina bazată pe capacitatea tradiţională de intimidare militară;
• După încheierea Războiului Rece şi destrămarea Uniunii Sovietice, în 1991, Rusia, să-i zicem postcomunistă, nu a mai putut şi nu a mai găsit soluţii politico-diplomatice să revină în cadrul ordinii europene, decât ca posibil agresor, ca furnizor de gaze gata oricând să şantajeze o ţară „neprietenă” sau ca putere nostalgică, revendicând iluzorii drepturi şi „interese specifice” în regiunea cuprinsă între Germania şi frontierele occidentale ale Rusiei, numită atât de sugestiv Zwischeneuropa;
• Agitaţia creată recent de operaţionalizarea scutului american antirachetă de la Deveselu şi de viitoarea instalare a componentelor scutului şi în Polonia, un gest politic, militar şi simbolic prin care Statele Unite şi NATO îşi delimitează definitiv şi categoric teritoriul intereselor strategice pe flancul estic al spaţiului euro-atlantic, în acord cu voinţa democratică a naţiunilor din Europa Centrală, este o reacţie patognomonică a frustrărilor Moscovei. Rusia doreşte să arate lumii că nu a acceptat noua ordine europeană şi mondială şi nu este împăcată cu rolul deloc impresionant care îi revine în noua configuraţie a sistemului de relaţii internaţionale, dar mai ales cu pierderea capacităţii de intimidare militară asupra regiunii aflate în proximitatea frontierelor sale occidentale;
• În mod evident, lăsând ipocrizia de ambele părţi deoparte, trebuie admis că discursul despre rachetele Iranului care ar ţinti Europa Centrală nu s-a „vândut” nicăieri, nici în Rusia, nici în Statele Unite, nici în Europa (iar în Iran tema nici nu există), programul strategic american de apărare antirachetă avându-şi în fond originea în anii ‘80, în perioada preşedintelui Ronald Reagan (Iniţiativa Strategică de Apărare – SDI, 1983), reflectând, atunci ca şi acum, dorinţa benefică şi legitimă a Statelor Unite de a crea o umbrelă de securitate asupra teritoriului său şi al aliaţilor, precum şi de a minimaliza implicit potenţialul ofensiv al puterii rivale. Pentru nimic altceva nu s-ar fi justificat o investiţie americană de miliarde de dolari, derulată de-a lungul a zeci de ani, Iranul fiind totuşi doar o putere regională a Orientului Mijlociu, care nu a ameninţat niciodată Europa. Chiar şi în aceste condiţii, o Rusie democratică, liberală şi cu cele mai bune intenţii faţă de Europa tot nu ar fi avut motive să fie în dezacord cu scutul antirachetă, în condiţiile în care miza Moscovei nu ar fi fost de fapt, ca scop în sine, tocmai contracararea puterii şi influenţei Statelor Unite în Europa;
• Scutul antirachetă amplifică, ce-i drept, puterea politică, strategică, militară şi simbolică a Statelor Unite în Europa (fiind integrat acum oficial în instrumentarul NATO), dar nu justifică nicidecum discursul anti-scut al Rusiei, decât prin confirmarea indirectă a ambiţiilor de păstrare a capacităţii de intimidare a Moscovei asupra ţărilor din regiune. La urma urmei, dacă Rusia şi-ar construi şi ea un scut antirachetă pe teritoriul unui stat aliat (de exemplu, în Kazahstan), nu ar interesa pe nimeni, acesta fiind semnul cel mai clar că tema în discuţie nu vizează o eventuală agresiune asupra Rusiei, ci doar influenţa Statelor Unite în ordinea de securitate europeană şi globală. Dar Rusia nu este interesată să instaleze scuturi antirachetă, ci vorbeşte în continuare de amplasarea de noi baterii de rachete balistice;
• Este de presupus că, prin acţiuni politice şi militare viitoare, Rusia va dori să decredibilizeze scutul antirachetă, nu pentru a distruge sau invada un teritoriu din proximitatea ei geografică (căci oricum nu ar avea ulterior capacitatea să-l hrănească şi să-l administreze), ci doar pentru a impune în conştiinţa publicului european că puterea ei militară trebuie luată în considerare pe mai departe. Dacă ar pierde definitiv capacitatea de intimidare militară, fie şi pe plan simbolic, neavând practic alte pârghii de putere stabile, Rusia s-ar simţi invalidă.

Citeste mai mult si comenteaza pe Contributors.ro