​Se moare din culoare? Nu! Dar din explozia tevii de gaze, anytime – Harta Street Art Bucuresti Zona a Treia: Sala Palatului-Cismigiu

S-a intimplat sa am treaba in zona Sala Palatului, Brezoianu, Cismigiu, pe-acolo. Pentru ca sunt curioasa din fire si ma abat mereu din drum din cauza asta, am descoperit o zona cu istorie si blazon, lasata in paragina, cu cladiri aflate in pragul darimarii, fara „ajutorul” vreunui cutremur. Vedeti POZE si FILM – episodul al III-lea din serialul Street Art Bucuresti, produs Haute Culture.

Sa incepem traseul. Cismigiu, zic eu ca am inceput elegant, la intrare, pe un perete special amenajat, un graffiti fara vreun mesaj dar vesel, colorat, iti da aaaaripi.

Ajung in zona din spatele blocului turn de la Sala Palatului, strazile au nume de actori si personalitati din cultura romaneasca sau nume romantico-poetico-inspiratedinnatura. Frumos, plin de cultura, o zona emblematica, nu? Se puteau organiza excursii pentru turistii straini care puteau plati ca sa se plimbe pe strazile astea incarcate de simboluri, insotiti de un ghid destept si citit. Dar nu. Nu in Bucuresti. Nu aici, nu acum.

Aaaaripile sunt taiate, nu brusc (sa nu doara), ci incet ca sa ma chinui. Peste tot, graffiti. Peretii, diversele obiecte „stradale” sau nu, totul e vandalizat, cu o placere evidenta pentru mizgaleala pe ce e nou sau proaspat varuit, garffiti cu mesaje , fara mesaje, inscrisuri amuzante sau neutre, fara sens pentru mine, poate cu un sens stiut doar de graffer. Sunt desene pe orice, pe cutii de transformatoare sau de distributie de gaze sau curent, pe tevi, peste afise, semne de circulatie, pancarte, firme, colorat sau nu, amuzante sau scabroase. Unele desene sunt artistice, pun in valoare un detaliu arhitectural sau dimpotriva, ascund ce n-ar trebui sa se vada, uritul, decrepitudinea, decaderea.

Strazile actorilor -Aristide Demetriade, Matei Millo, George Vraca-

ale oamenilor de cultura – Constantin Mille, Ion Brezoianu-, mari oameni, romani toti: cladiri superbe, arhitectura amestecata ca stil dar glorioasa, cu siguranta zona protejata, cladiri monument istoric; toate distruse, in ruina, mizerabile, cu fatade coscovite, cu gratii ruginite la geamuri murdare sau sparte, cu balcoane care stau sa cada, din care ies copacei, cladiri abandonate (alo, unde sunteti mai patrioti de mucava, imbracati in camesi populare cu copii cu nume de sfinti in brate?). In acest peisaj apocaliptic, nu poti sa accepti faptul ca esti la 200m de locul unde la Festivalul Enescu vin cei mai mari artisti, solisti si dirijori din lume (te rogi in gind sa nu fie curiosi ca mine, daca ar fi ar ajunge aici in 5 minute…).Totul este pictat, scris, colorat de street-artisti, nu pot acoperi dezastrul, dar il pot face mai usor de suportat. Daca zimbesti la un mesaj ca „si timpul trece fara noi” sau „experimentam realitati diferite”, artistul si-a atins scopul. Daca n-ar fi culorile, ai evita zona si i-ai compatimi pe cei care locuiesc acolo.

Demetriade, Vraca, Millo.

Trei oameni pe Demetriade discuta istoria Romaniei (eu i-am prins pe la Razboiul de Independenta), sunt acolo mereu, ii vad de cite ori trec pe strada, sunt atemporali) in timp ce ma studiaza banuitor, am un caiet pe care scriu ce vad, fac poze, deci da, merit sa fiu banuita. Foste pravalii, parasite acum, cu tabla care acopera fosta vitrina sau doar o gaura in zid; peste toate, graffiti.

Santier spre pasajul de la Posta, o mare cladire se renoveaza, aparent pastreaza stilul; linga ea, o cladire superba complet distrusa, pictata frumos de grafferi, poarta este partial zidita cu caramida, pe gratiile ruginite sunt agatate umerase, pe jos sticle cu suc (sau tuica…?), tomberoane, saci de gunoi plini (cu haine…?); ma uit prin gratii in curtea interioara, vad trasurile care intrau, din ele coborau doamne elegante, aud copitele cailor pe macadam, visez… Poate asta e secretul, imaginatia, capacitatea de a visa, ca sa nu te doboare neputinta, dispretul si revolta fata de cei care omoara trecutul si istoria acestor locuri. De ce e mai frumos un zid de pe care a cazut tencuiala complet, gol si spart, decit acelasi zid, pictat? Nu e.

Vizavi de santier, opaaaa, avem asa: Institutul National de Sanatate Publica si Consiliul National al Persoanelor Virstnice (e prima data cind aud de Consiliul asta). Cladire de patrimoniu, maiestuoasa, graffiti pe ziduri, chiar frumos. Foarte bine ca e pictat. De ce? Pentru ca aceasta cladire de patrimoniu este tapetata cu aparate de aer conditionat. De ce e mai frumos sa impodobesti cu tevi, furtune din care picura apa si dispozitive oribile, atasate de fatade de piatra, vechi de zeci de ani, pe cladiri de patrimoniu, decit sa pictezi peretii? Nu e.

O cladire impunatoare cu doua placi pentru aducere aminte: cladire proiectata de arhitectul Paul Smarandescu si construita de Emil Prager in 1937 si aici a trait scriitoarea Lucia Demetrius. Si ce daca? Oribila, coscovita dar cu tot parterul gherila-fiare ruginite-razboi-ruina-mizerie cu graffiti, v-ati prins care e leit-motivul.

Alt santier, se renoveaza o cladire, un muncitor ma vede ca fac poze si zice, doamna, facem giugiuc aici, o sa fie o casaaaaaa, bravo zic, ma bucur. Si continui sa pozez. Merg mai departe si fotografiez cea mai fabuloasa improvizatie pentru o teava de gaze pe care am vazut-o vreodata, in realitate sau pe facebook (poza). Pericol mare de tot ce vrei, mergind pina la explozie. De ce nu vede nimeni decit culorile de pe pereti? Se moare din culoare? Nu, dar din explozia tevii de gaze, anytime.

Trec pe linga zeci de pereti plini cu afise tiparite sau scrise de mina „Cade tencuiala”, sunt peste tot in zona, inclusiv pe o cladire a DNA (nu stiu al cui Parchet), trec si pe linga celebra (de acum) inscriptie tiparita „atentie, cade tencuieala” si pozez toti peretii care deranjeaza (culorile, nu ruinele, ruinele sunt ok aparent). Si tencuieala e ok, ma ingrozeste faptul ca nimeni din acea cladire nu a fost deranjat de greseala, ma gindesc ca poate nimeni nu stie cum se scrie tencuiala… Sau nu deranjeaza pe nimeni pentru ca nu-i asa, nu e graffiti.

Ion Brezoianu, Constantin Mille. Brezoianu. Dascal si publicist roman, cu rol hotaritor in organizarea invatamintului din Tara Romaneasca. Viata lui demna de pomenire nu are nici o legatura cu ce vezi pe strada care ii poarta numele. Brezoianu este strada contrastelor: partea „buna”, cea cu Palatul Universul si cladirea oribila Bog’Art (apropo, cine i-a dat voie sa faca perete cortina de sticla, cu inoxuri si alte materiale ne-naturale, acolo?!?), aranjata, proaspat renovata (chiar daca nu integral, are aspect de nou totusi), si partea „rea”, cu cladiri monumentale abandonate, cafostul Hotel Palace,care are o pancarta pe care scrie ca acest santier incepe in 2007 si se termina in 2009, cladirea are ca beneficiar IPC Romproiect SA si se numeste Palas (sic!) Hotel.

E ruina: intrarea acoperita cu marchiza din care a ramas doar fierul forjat (superb), sticla a disparut, ferestre prin care probabil vedeai candelabre, acoperite cu scinduri de lemn, razboi pierdut. Dar tot parterul este pictat de grafferi, exista un desen si la etaj, culori peste ruine. E mai bine sa iti umpli mintea de culori decit sa ridici ochii si sa vezi dezastrul. Sau macar sa incerci. Bravo grafferi! Ma oftic, ma umplu de nervi, nu inteleg, nimeni nu intelege pentru ca nu exista explicatii sau justificari, dar aleg sa ma chinui in continuare si merg.

Constantin Mille Teatrul Mic. Renovat. Iei o gura de aer in fata lui dar te sufoci imediat pentru ca vizavi este Teatrul de Vara Capitol, numit la inceputul sec.XX Teatrul de vara Alhambra. Un spatiu de poveste, am vazut interiorul in poze, pe dinafara insa este darimat, igrasios dar…graffiti, Pisica Patrata si necunoscuti mie. Casa de bilete, o viziune care taie tot ce a mai ramas din aripile alea. Mucegai verde peste culorile grafferilor.

Langa Teatrul de vara Capitol este fostul Palat Adevarul, construit dupa modelul unui palat din Paris, inainte de 1900. Si ce daca, este probabil cea mai jalnica cladire din zona. Poate este simbolic ca „Adevarul” arata asa. Graffiti, sigur, dar aici nu mai poti sa nu vezi degradarea cumplita a cladirii, de altfel pe ziduri e foarte mult negru, cred ca nici grafferul nu a simtit decit intuneric. Macar a fost sincer…

Vizavi un gard de tabla ondulata care ingradeste o parcare privata a restaurantului The Old Sibiu (ha?). Calcanul cladirii care margineste parcarea pe o latura are un graffiti enorm. De ce e mai frumoasa tabla de inox stralucitor, turtit, deformat, decit tabla colorata? De ce e mai bine calcan gol decit pictura? Nu e.

Aripile capatate in Cismigiu sunt franjuri, ma doare sufletul.

In nari cu mirosul de canal, de igrasie si putrefactie, care ajunge in strada prin toate crapaturile ruinelor, dar in cap cu atmosfera Bucurestiului interbelic sau chiar de dinainte de 1900, cu imagini ale doamnelor elegante si domnilor cu joben, cu trasurile si birjarii, ma intorc spre aglomeratie.

Pasajul La Coloane sau cum doriti sa il numiti, vizavi de Sala Palatului. Aici artistii, solistii, dirijorii de la Enescu sau orice strain care ajunge la Ateneu/Palatul Regal etc (alea cu care ne mindrim, nu?) ajunge tot in maxim zece minute. Suntem la 50m de intrarea in Sala Palatului, peste peluza ingrijita cu arbusti plantati de peisagisti priceputi. Si vedem asa: tavanul pasajului darimat, la mijloc a ars, e negru sau alb cin s-a darimat afumatura, mizerie, pravalia lui Mihai Stanescu inchisa, vitrina murdara, au ramas canile ingropate in perete… pravalii cu fast-food, shaorma, dulciuri turcesti, fructe la taraba, mese puse (cu autorizatie?) intre coloane, merdenele, afise, rupte (cumpar par, yoga, masaj erotic, formatia Generic cu Dan Ciotoi), obisnuitele chioscuri de 2mp amenajate in scarile blocului (cu aprobari?) care vind tigari, crantzanele si bauturi nealcoolice din frigiderele puse (abuziv?) tot intre coloane, magazinul Adam (da, mai exista, marfa buna, de calitate, pret corect, vinzatoare care stiu ce vind, pot vorbi despre marfa expusa si mai sunt si amabile), magazine de pantofi oribili, scumpi, pur si simplu sinistri, culori de Hawaii cu sticla colorata, catarame cu „pietre”, tocuri aberant de patrate sau ridicol de colorate, pantofi de cucoane care nu s-au nascut inca sau care au murit deja (la barbati in afara de bot ascutit si/sau patrat plus celebrii mocasini colorati cu ciucurel, nu cred ca mai e ceva desi poate am fost eu socata si am uitat) si… graffiti peste tot.

De ce e mai bine sa vezi nenorocirea, ca nu mai gasesc alt cuvint, din pasaj, si sa nu fie peste tot culorile graffiti-urilor? Nu e. Ce mai poate salva experienta pasajului este graffiti-ul lui Obie Platon de pe peretele pub-ului Bram Stoker, de pe Stirbei, dar numai daca nu te-au lasat nervii intre timp si n-ai urlat de frustrare si n-ai renuntat sa mai speri pina ajungi acolo. Ce vreau sa spun: graffiti nu e mereu arta. Uneori e vandalizare. Spray-urile se gasesc in comert, nu sunt ieftine,dar pentru o culoare gaseste bani orice pusti. Zidurile cladirilor nu ar trebui sa fie vandalizate, pictate fie si artistic, fara aprobare.

Zidurile cladirilor ar trebui sa fie renovate, nu doar parterul (unde apare o banca sau un magazin de mari fitze),ci integral. Si daca acele cladiri sunt istoria Bucurestiului, daca acele cladiri au povesti, daca sunt recunoscute ca monumente si clasificate, cu atit mai mult trebuie restaurate si introduse in viata orasului, a oamenilor. Acum cladirile mor incet, sub ochii nostri. Si graferii gasesc locurile si le picteaza. In tarile civilizate graffiti este arta. La muzeul de arta contemporana din Barcelona, exista un calcan enorm care da spre curtea muzeului, pe care primaria il pune la dispozitie pentru grafferi, murala intrind in atractiile muzeului. La noi e vandalism? Grafferii ar trebui sa primeasca aprobari sa puna culori pe peretii goi, orasul ar fi mai vesel. Dupa asta, orice vandalizare sau pictura fara aprobare ar trebui pedepsita exact ca in tarile civilizate.

Vopsitul in roz nu rezolva, doamna Firea, si nu rozul e problema, ci principiul.

Nu vrem sa vedem ca exista street-art si dam cu bidineaua roz, ei vor continua. Daca nu vezi situatia sau o negi, situatia nu dispare, consecintele ei insa te vor surprinde. De ce verbalizeaza unii dispretuitor si grijuliu-patrioti impotriva graffiti-urilor, dar nimeni nu protesteaza cind sub ochii nostri se darima Palatul Adevarul? Sau Teatrul de vara Alhambra? Sau palatele de pe Calea Victoriei?

Sau toate celelalte cladiri proiectate si construite de romani celebri, geniali, sau doar superbe, marturii ale „micului Paris”? De ce, frate? Graffiti ar trebui sa fie recunoscut ca arta -cind este arta-, degeaba negam, aceasta arta exista; ar trebui sa li se dea street-artisitilor, grafferilor, toate calcanele din Bucuresti, care arata oribil si sunt peste tot. Un exemplu fericit pentru mine, de „vandalism”: teapa cu cartoful are exact acolo unde trece prin cartof, o pata rosie. Nu a fost acolo de la inceput.

Intr-o noapte, cineva, cu multa rabdare, a aruncat baloane (sau becuri) pline cu vopsea rosie pina cind a nimerit locul; exact ce trebuia acelui „monument” aberant: rosu, singe. Se numeste street-art. Acum, pentru mine, monumentul acela are un sens. Exista insa o problema, ca sa primeasca aprobare, graferii trebuie sa dea o schita cu tema, cu ce vor ei sa picteze acolo. Si un street-artist are mereu un mesaj, cu cit e mai bun artistul, cu atit mesajul lui e mai puternic. Si nu intotdeauna mesajele sunt pe placul celor care aproba.

Cenzura functioneaza: Sf. Gheorghe a fost trafaletizat, patriarhul a avut o foaie alba capsata pe fata ca sa nu vezi ca e chiar el, Casa Poporului era un tort alb din care tisnea singe, sau o drona care vedea tot, Don Quijote pe un cal mecanic, se lupta cu morile de vint calcind pe trunchiurile padurilor taiate, cum ar putea sa aprobe cineva asa ceva? Si pentru ca artistul nu se supune si nu face ce doreste cel care aproba, capseaza foi albe pe imaginile care deranjeaza in expozitie vizitata de sute de oameni, picteaza fara aprobare, pe ascuns, sau nu mai picteaza de loc. De ce deranjeaza „propaganda” (eu as fi pus „reclama” pentru ca „propaganda = acțiune desfășurată sistematic în vederea răspândirii unei doctrine politice, religioase etc., a unor teorii, opinii, pentru a le face cunoscute și acceptate, pentru a câștiga adepți” dar am citat exact un comentariu la primul articol Haute Culture despre graffiti) facuta acestei arte, care in tarile civilizate este arta si exista peste tot in orase si face parte din locurile must-see) dar nu deranjeaza ce se intimpla in Bucuresti?

De ce nimeni din cetatenii care isi apara orasul pina la vehementa, dar pe Facebook, nu protesteaza pentru restaurarea cladirilor de patrimoniu? De ce se inflameaza doar la vazul vopselelor (pe ruine)? Ce e aia „imi iubesc orasul, tara”, frate? Cuvinte pompoase? Port popular? Nu. Arati ca iubesti familia, casa, gradina, dar si cartierul, orasul, tara, daca faci tot ce poti ca sa fie mai bine. Culorile de pe ruinele cladirilor odata maiestuoase nu ma deranjeaza. Ma deranjeaza lipsa de interes, educatie, cultura. Si ma omoara indiferenta si scirba pentru tot ce nu este sau nu poate deveni mall.

FILMUL STREET ART SAla Palatului:

Episodul al Doilea Street Art in zona interlopa

Primul episod Street Art Carasul Story

Vrei in experientele Haute Culture, inclusiv Graffiti-Bucuresti? Da un semn si te luam cu noi. Este jurnalism, reportaj, este creative writing. Toate gratuite.Da like pe Facebooksi email la eugen.istodor@hotnews.ro si intri in gasca.

Vom face impreuna, in cateva saptamani, harta street art a intregului Bucuresti!