Se potrivește austeritatea din Argentina în România? „Noi am folosit fondurile europene ca pe un motor de Formula 1 montat pe un car de lemn”

După măsurile dure luate de președintele Milei, inflația în Argentina a scăzut de la niveluri lunare de 25%, ajungând la 4–5% în 2025. În același timp, o jumătate din populație a coborât temporar sub nivelul sărăciei, provocând mitinguri și nemulțumiri permanente. Acesta nu e un model aplicabil României, explică economistul Brăduț Boloș, într-un articol de opinie publicat de HotNews.

În mass media și în Social Media românească se manifestă un curent de admirație pentru politicile aplicate de Javier Milei in Argentina. Avem o lungă istorie de importuri de modele și teorii preluate din alte țări și aplicate în România, și, având în vedere popularitatea „reformismului” și a ”teoriei de șoc” în anumite cercuri, nu pot să nu remarc tendința de a prelua un model spectaculos de reformă aplicat recent în Argentina și a-l copia în România.

Argentina a intrat în mandatul lui Javier Milei, la final de 2023, într-o stare de colaps macroeconomic aproape total. Inflația depășise 211% pe an, a doua cea mai mare din lume după Venezuela. Peso-ul se prăbușea, prețurile se dublau la câteva luni, iar moneda națională își pierduse complet funcția de rezervă de valoare. Deficitul bugetar trecea de 5% din PIB, după ani întregi de dezechilibre finanțate prin tipărirea de bani, iar datoria publică ajunsese la aproape 85% din PIB, mare parte denominată în valută, cu acces foarte limitat la piețele internaționale. În același timp, rezervele valutare ale Băncii Centrale erau practic epuizate, ceea ce făcea imposibilă apărarea cursului de schimb. La nivel social, situația era la fel de dramatică: la final de 2023, peste 41% din populație se afla sub pragul sărăciei, iar în prima jumătate a anului 2024, după o devalorizare masivă, rata sărăciei a trecut de 50%.

Contextul excepțional al Argentinei

În acest context, Milei a impus un pachet de austeritate radicală: a redus brusc subvențiile la energie și transport, a concediat zeci de mii de angajați din aparatul public, a blocat contractările noi de cheltuieli și a ordonat o devalorizare de 54% a peso-ului în decembrie 2023.

Rezultatele nu au întârziat să apară. Inflația lunară, care atingea 25% în decembrie 2023, a scăzut spectaculos la 4,2% în iulie 2025. Guvernul a reușit să înregistreze pentru prima dată în două decenii un excedent primar, adică un surplus bugetar înainte de plata dobânzilor. Comerțul exterior s-a întors pe excedent, cu peste 10 miliarde de dolari în 2024, datorită prăbușirii importurilor și revenirii exporturilor agricole. Totodată, rata sărăciei, după ce a atins un vârf, a început să coboare în 2025 spre un nivel estimat între 32 și 35%, deși rămâne extrem de ridicată.

O concluzie clară privind austeritatea lui Javier Milei este că succesul ei depinde aproape exclusiv de contextul excepțional al Argentinei. Țara a intrat într-o spirală de hiperinflație, deficite cronice și datorii nesustenabile, iar societatea, obișnuită cu crize recurente, a tolerat o terapie de șoc pe care alte state probabil nu ar putea-o suporta.

Tratament de urgență pentru o economie în colaps

Punctele cheie care explică rezultatele sunt următoarele:

• Tăierea brutală a cheltuielilor a produs, pentru prima dată după două decenii, un excedent bugetar primar.
• Devalorizarea peso-ului a restabilit competitivitatea externă, reducând importurile și stimulând exporturile agricole.
• Stabilizarea inflației a fost rapidă: de la niveluri lunare de 25% s-a ajuns la 4–5% în 2025, ceea ce a redat parțial încrederea în moneda națională.
• Costul social a fost însă enorm: peste jumătate din populație a intrat temporar în sărăcie, iar protestele și tensiunile sociale au devenit constante.

În esență, austeritatea tip Milei a funcționat ca un tratament de urgență pentru o economie aflată în colaps. A generat stabilizare macroeconomică și a redeschis accesul la credibilitate internațională, dar printr-o redistribuire brutală a poverii către populație. Este un model născut din disperare și care nu poate fi replicat mecanic în țări cu structuri economice și sociale diferite.

În cazul Argentinei, programul de relansare nu a fost inclus de la început în pachetul de austeritate, ci a apărut ulterior, ca o a doua etapă, odată ce guvernul Milei a reușit să stabilizeze minim economia.

Etapa 1 – Terapia de șoc (decembrie 2023 – sfârșit de 2024)
A fost orientată exclusiv pe ajustare fiscală și stoparea inflației: tăieri de cheltuieli, eliminarea subvențiilor, concedieri, devalorizare masivă a peso-ului. Obiectivul era „să stingă incendiul” – adică să redea credibilitatea piețelor și să evite hiperinflația. În această etapă nu a existat un plan explicit de relansare, ci doar de consolidare și supraviețuire macroeconomică.

Etapa 2 – Relansarea (începând cu 2025)
Abia după ce inflația lunară a scăzut sub 5% și bugetul a intrat pe excedent primar, guvernul a început să vorbească despre o agendă de relansare. Aceasta a inclus:

• deschiderea către investiții private și străine, în special în energie și infrastructură;
• reforme structurale pentru dereglementarea economiei și stimularea antreprenoriatului;
• sprijin pentru exporturi (mai ales agricole și de resurse naturale), profitând de competitivitatea adusă de devalorizarea peso-ului.

Așadar, programul de relansare nu a fost parte integrantă a „terapiei de șoc”, ci o consecință posibilă doar după ce guvernul a câștigat spațiul de manevră prin stabilizare. Milei a mizat pe logica „mai întâi austeritate, apoi dezvoltare”, ceea ce explică de ce costul social a fost atât de mare în primul an.

Ce a făcut guvernul Bolojan

Guvernul Bolojan a adoptat un prim set de măsuri fiscale care includ majorarea TVA la 21%, consolidarea cotelor reduse la 11%, creșterea accizelor pe alcool, tutun, combustibili și băuturi îndulcite, dublarea taxei pentru băncile mari (de la 2% la 4%), majorarea impozitului pe dividende la 16% începând cu anul 2026 și introducerea contribuției de asigurări sociale de sănătate (CASS) pentru părinții aflați în concediu de creștere a copilului, pentru coasigurați și pentru pensionarii cu pensii de peste 3.000 lei.

Prin OUG nr. 41/2025, publicată în Monitorul Oficial nr. 773/19.VIII.2025, au fost suspendate sau încetate proiectele finanțate prin PNRR și prin programele naționale (inclusiv „Anghel Saligny”) care nu sunt contractate ori suficient avansate, fiind blocată și inițierea de noi investiții în 2025, cu excepția proiectelor ce pot fi finalizate până la 31 august 2026.

În prezent sunt în dezbatere măsuri care ar putea conduce la concedierea unui număr semnificativ de angajați din sectorul public, precum și inițiative de creștere a veniturilor autorităților locale, între care majorarea impozitelor locale, introducerea unor autorizații pentru construcții ușoare și alte instrumente fiscale.

În acest context, se observă dorința unora de a împinge mai departe pachetul de austeritate, invocând drept model politicile de șoc implementate de Javier Milei în Argentina, prezentate ca un exemplu de succes pentru echilibrarea rapidă a bugetului.

Cum am ajuns aici

În primul rând trebuie să lămurim despre ce probleme are România, și apoi să vedem despre austeritate și relansare economică.

România are în prezent o criză bugetară, deficitul bugetar fiind mai mare decât intervalul de valori sustenabile. Acest deficit bugetar este motivul implementării politicilor de austeritate. O altă problemă majoră este deficitul de balanță comercială dincolo de orice zonă de confort.  Concomitent, observăm o scădere a ratei de creștere economică în zone inconfortabil de apropiate de 0.

Emigrația masivă și pierderea de PIB potențial aferentă. România a pierdut, începând din 1990 și mai ales după 2007, o parte importantă a forței sale de muncă, în special segmentul tânăr și calificat. Această emigrație masivă a însemnat o reducere directă a PIB-ului potențial: mai puțini oameni activi, mai puține idei și inovații, o bază de consum mai redusă și un sistem de pensii supus unei presiuni uriașe.

Reforma energetică eșuată. Prețul energiei a devenit unul dintre cele mai mari handicapuri ale economiei românești. În loc să valorifice resursele interne și poziția strategică a țării, reformele din sectorul energetic au dus la un cadru instabil și scump, care descurajează investițiile productive și afectează competitivitatea industriei. Energia, care ar fi putut fi un avantaj strategic, a ajuns să fie un punct slab structural.

„România are un motor de Formula 1, dar caroseria instituțională nu îl poate duce”

PNRR – un program proiectat prost și executat în consecință. Dimensiunea excesivă, aproape faraonică, a PNRR a depășit cu mult capacitatea administrativă reală a României. Programul a fost gândit ca un motor de mare putere, dar instalat într-un șasiu fragil. Imaginea clasică dintr-un Almanah Auto al anilor ’80 – un Volkswagen Beetle cu un motor uriaș de curse, unde șoferul abia mai avea loc pe capotă- ilustrează perfect situația. România are un motor de Formula 1, dar caroseria instituțională nu îl poate duce.

În plus, programul s-a dovedit inflexibil și inadecvat la crizele reale care au lovit România după lansare: războiul din Ucraina, șocurile tarifare și energetice. În loc să fie parte din soluție, PNRR a devenit adesea parte din problemă, prin rigiditatea sa. Mecanismul de decontare este el însuși o capcană: România trebuie să se împrumute pentru a finanța proiecte, iar banii europeni nu sunt legați direct de implementarea acestora, ci de bifarea unor jaloane și reforme politice.

Politici pro-ciclice. România a aplicat constant politici pro-ciclice: a menținut deficite mari în anii de creștere economică, în loc să facă rezerve, și a recurs la austeritate exact în momentele de declin, când ar fi fost nevoie de stimulare. Cârmacii politicilor economice s-au dovedit incapabili să citească manualele de economie clasică și să aplice regulile de bază ale contraciclicității. Șoferii țării turează motorul pe pantă în jos și trag frâna când trebuie urcat dealul. Rezultatul este o economie lipsită de stabilitate, mereu nepregătită pentru crize și incapabilă să valorifice momentele de expansiune.

Modelul Milei, aplicat în România

La nivel bugetar și fiscal, modelul de austeritate radicală poate părea apetisant unora. Putem, teoretic, tăia educația, pensiile și sănătatea și echilibra rapid deficitul. Dar România NU este Argentina. România este membră a Uniunii Europene, o piață cu o foame nesățioasă de forță de muncă. Dacă NU se va mai susține educația și NU se vor mai finanța serviciile de sănătate, românii apți de muncă vor pleca în masă în țările unde aceste servicii publice funcționează și unde salariile sunt net superioare.

În jurul Argentinei se află țări cu situații economice chiar mai precare, care furnizează un aport constant de forță de muncă ieftină. Din Argentina se emigrează spre Spania și Italia, dar distanța, costurile și barierele legale fac ca acest fenomen să fie incomparabil mai dificil decât în cazul României. De aceea, argentinienii loviți de austeritatea dură și de sărăcia aferentă au fost siliți să strângă cureaua și să reziste. În România, oamenii capabili de muncă vor strânge cureaua doar până la prima oportunitate de plecare.

Astfel, dacă s-ar aplica o austeritate comparabilă cu cea din Argentina, România ar accentua una dintre cauzele crizei actuale: emigrația masivă. Consecințele financiare ale unui nou val de emigrare ar fi masive și, potențial, ireversibile. Dacă un procent semnificativ din forța de muncă emigrează, structura populației se dezechilibrează și mai mult în favoarea pensionarilor, amplificând presiunea pe sistemele sociale.

Experiența europeană arată că terapia de șoc nu este o soluție miraculoasă. Singurul caz cert pozitiv a fost în Polonia, în 1990, prin Planul Balcerowicz. Rezultate relativ bune au existat în Cehia și Slovacia, economii relativ mici, dar deja industrializate. În România și mai ales în Rusia, terapiile de șoc din anii ’90 au fost dezastruoase. Cazurile comparabile cu România de azi sunt Grecia (2010–2015) și Portugalia (2011–2013), ambele supuse austerității în cadrul UE. Rezultatele Greciei au fost clar negative, în timp ce Portugalia a reușit, cu o austeritate mai „blândă”, să obțină o ajustare mai puțin dureroasă, dar nu lipsită de costuri sociale.

Argentina, condusă de Javier Milei sau nu, era fără îndoială obligată să adopte măsuri drastice. Situația economică era dezastruoasă și, practic, nu exista alternativă. România însă – are sau nu are de ales? Oferă Uniunea Europeană României mijloace pe care Argentina nu le-a avut?

„Uitați de austeritatea de tip Javier Milei”

Austeritatea este o măsură simptomatică. O putem compara cu un garou pus peste o hemoragie: dureros, dar necesar pe termen scurt. Lecția principală este că austeritatea a funcționat doar acolo unde a fost însoțită de un plan eficace de redresare.

România are nevoie să abordeze cauzele reale, sistemice: emigrația, energia, faraonismul politic și lipsa unei politici economice anticiclice. În privința emigrației, diferența fundamentală față de Polonia este că în România plecarea este adesea definitivă. Românii nu se mai întorc în număr semnificativ. De aceea, România are nevoie de forță de muncă nouă – sute de mii de tineri din Asia sau chiar America Latină, care să ocupe locurile unde nu mai are cine să lucreze.

În privința energiei, lucrurile sunt simple: fără energie ieftină nu vom avea investiții, performanță sau competitivitate. Profitul obținut pe termen scurt din energie scumpă se traduce în ramuri întregi ale economiei care nu vor exista niciodată. Nu vom electrifica parcul auto cu prețurile actuale și nici cu infrastructura precară. Nu poți încărca bateria unei mașini electrice cu ambiții politice.

România are nevoie de un plan autentic de reziliență. Șocurile par să fie regula, nu excepția, iar răspunsul nu poate fi copiat mecanic din altă parte.

Cât despre austeritatea tip Javier Milei — uitați de ea. Nu ni se potrivește, nu acum, nu în acest context. Situația demografică, geografică și economică a României este fundamental diferită. Argentina era condamnată la șoc; Milei nu a ales austeritatea, ci doar a recunoscut inevitabilul. România însă are opțiuni: finanțare ieftină, acces la fonduri structurale și o piață unică europeană care poate absorbi producția industrială și de servicii.

Austeritatea tip Milei nu este o soluție pentru România, ci o prescripție pentru o criză demografică și economică și mai profundă. Soluțiile reale trebuie să înceapă cu înțelegerea cauzelor fundamentale – hemoragia continuă a forței de muncă prin emigrație și nevoia urgentă de alternative. Este un subiect pe care îl voi explora într-un material viitor.

Întrebarea nu este cum să replicăm șocul argentinian, ci cum să construim o reziliență românească: prin politici anticiclice inteligente, printr-un sistem energetic care să fie un avantaj și printr-o administrație publică ce nu mai transformă fondurile europene într-un motor de Formula 1 montat pe un car de lemn.

Acest articol a apărut inițial pe platforma Contributors.ro.