Secvente de TIFF

Ca in fiecare an, festivalul are o revistuta zilnica, „AperiTIFF”-ul. Pe langa scurte prezentari ale filmelor din ziua respectiva si interviuri sau sondaje, in romana si in engleza, ea contine si niste comentarii-pastila uneori foarte simpatice. Azi, luni, se lua pulsul noilor „locatii” (pun ghilimele ca sa se simta cumva exasperarea; cuvantul „locatie” e cancerul lingvistic al momentului.). S-a deschis drive in-ul de la Iulius Mall? Smecherii s-au dus cu jeep-urile si s-au asezat in primul rand, ca sa nu mai vada nimeni din spate.

La proiectiile in aer liber se mai trezesc unii sa vorbeasca la telefon, sa dea fumul in nasul celorlalti si sa-si tarsaie scaunele pe pietris. Nu e nimeni bolnav de nervi, dar sonorul e dat mai incet, ca sa nu-i deranjeze pe cei care dorm in casele din jur.

In schimb, la cinema Arta, proiectionistul cred ca e tare de-o ureche, pentru ca si azi, la „Secvente”, ne-a asurzit. Si a mai fost un incident incredibil. Incepe filmul lui Alexandru Tatos (prezentat in sectiunea 3X3), si in primele cadre actorii aveau capetele taiate.

Dupa 10 minute, criticul de film Andrei Cretulescu se duce in hol sa le spuna angajatelor cinematografului ca exista o problema si ca ea poate fi remediata. Revine. Nu se intampla nimic. Dupa alte 10 minute ma duc si eu. „Luciiiii!”, striga casiera la proiectionist. Vin repede in sala, ca sa nu pierd prea mult din film. Tot nu se intampla nimic. Mircea Diaconu, Alexandru Tatos, Florin Mihailescu, Emilia Dobrin Besoiu si ceilalalti apar pe ecran cu capete fracturate.

Dupa alte 10 minute, Codruta Cretulescu se ridica. „Daca nici eu nu reusesc sa-i conving…” Se intoarce. Filmul e tras mai jos. „De ce credeti ca nu vroiau sa traga filmul? Ca sa nu dispara subtitrarea in franceza.” Copia venita de la Arhiva Nationala de Filme avea o subtitrare cu litere de-o schioapa, pe trei randuri, care ocupa mai bine de un sfert de ecran. Proiectionistul si-a spus ca, desi exista o subtitrare electronica in engleza, mai bine sacrifica figurile actorilor.

Dar ce film, ce actori, ce rame! „Secvente” te lasa pur si simplu mut. Ce pacat ca Alexandru Tatos s-a stins la numai 53 de ani, in 1990! Anca Gradinariu scria azi in AperiTIFF un text foarte simpatic, a carui idee era „cat o sa mai luam premii la Cannes? Premiile de la Cannes trebuie sa inceteze!”

Cand (re)vezi „Secvente” iti spui ca „noul val” (alta sintagma obosita) n-a iesit totusi ca din apa, ca a existat ceva inainte – „Suta de lei”, „Reconstituirea”, „Meandre”, „Proba de microfon”, „Duhul aurului”, cateva altele, si acest „Secvente”, care te amuteste pentru ca te face sa te intrebi de unde atata vitalitate si naturalete in cei mai sinistri ani ai epocii Ceausescu, anii 80.

N-a existat un val vechi, dar au existat niste filme care se tin inca foarte bine si care, de fapt, s-ar putea sa nu imbatraneasca niciodata.

Si filmele spaniolului Victor Erice par atemporale. Azi, luni, am vazut un film de-al lui premiat la Cannes in 1992, „Soarele gutuii”. Pictorul Antonio Lopez Garcia pictand gutuile din gutuiul pe care tot el l-a plantat in curtea sa.

Undeva in Madrid, langa o gara, un caine care latra, o curte mica, printre blocuri scunde. Dialoguri extrem de putine. Minute in sir il vedem pe pictor pregatindu-se si apoi atacand tabloul in care vrea sa surprinda lumina soarelui pe gutui. Lunile trec. Gutuile cresc, crengile se lasa. Sotia pictorului, si ea pictorita, apare uneori ca un protector tacut. Dar chiar si cand un prieten sculptor vine, si discutia se poarta firesc (toate personajele sunt de fapt persoane reale si dialogurile dau impresia ca sunt, si cred ca sunt, reale), in timp ce Antonio Lopez Garcia lucreaza, tot ai impresia ca e liniste.

La final, dupa mai multe luni in care pictorul a urmarit coacerea, deci curgerea timpului, zidarii polonezi care repara casa iau o gutuie de pe jos si o taie, sa vada ce gust are. Te doare sufletul, nu te poti uita la ecran. E ca si cum ai vedea un animal lovit sau un copil bolnav. Despre acest gen de filme – complet destructurate, dar atat de logice in frumusetea lor interioara, iti vine sa taci.

O poveste simpla a vrut sa spuna si tanarul cineast (nascut in 1975) Jose Luis Torres Leiva. Asa ne-a marturisit cu propriile-i cuvinte, pentru ca a venit din Chile la Cluj sa-si sustina filmul in competitie.

„Cerul, pamantul si ploaia” a primit Premiul FIPRESCI in acest an la Rotterdam si urmareste mai multe singuratati izolate intr-o natura umeda. Nici in acest film, slava Domnului, nu se vorbeste mult. De fapt, nu se vorbeste aproape deloc.

Personajul principal e o tanara care locuieste in padure cu mama ei bolnava. Are o prietena despre care nu stim mare lucru (mai ales ca nu prea vorbesc), o alta prietena retardata care la un moment dat dispare fara urma, un barbat si el izolat in salbaticie, la care se angajeaza menajera, si pe care il place si nu-l place.

Filmul a fost rasplatit cu aplauze anemice, dar adevarul e ca te impresioneaza mai ales pentru tacerile care-l gauresc si care izoleaza personajele in aceeasi masura in care le apropie.

„Spuneti ca ati vrut o poveste simpla. Ati vrea s-o rezumati in cateva fraze?”, l-a intrebat pe cineast un invitat strain, lasandu-ne mai degraba sa intelegem ca nu-i placuse filmul.

Adevarul e ca omori filmul daca-i rezumi povestea in trei fraze. Ce sa spui? Ce rost mai are sa incerci sa spui ceva? Filmul se creeaza dupa prima jumatate de ora, atunci incep sa prinda forma drumurile interminabile prin padure ale eroinei (urmarite de aparat din spate), serile cand asculta muzica la radio, tacerile din gesturile cele mai banale facute alaturi de barbatul pe care-l place si, mai ales, interminabilele ploi care le izoleaza si le ocrotesc cumva pe personaje. Ma intreb daca juriului i-a placut filmul. Ce-o fi zis Corneliu Porumboiu? Nu pare genul lui.