Sindromul Post Vot. Alegerile și mintea noastră cea de toate zilele la Londra, București și mai departe

Englezii au inventat fotbalul, îi cunosc toate dedesubturile, dramele și gloria. Au însă o problemă, rezumată de fostul mare atacant Gary Lineker:„Fotbalul e un joc simplu; timp de 90 de minute 22 de jucători aleargă după o minge și în final câștigă germanii.”Apăsătoare senzație de fatalitate, aproape mioritică. Insularii au reușit un soi de exorcizare în finala Champions League din 1999. După ce Bayern München condusese de-a lungul întregului meci, Manchester United a întors în prelungiri soarta partidei. În doar 3 minute au egalat și apoi marcat pentru victorie. Cel mai râvnit trofeu european mergea în Anglia, în timp ce bavarezii se prăbușeau în confuzie și depresie.

Ceva similar s-a întâmplat cu o bună parte dintre europeni, de o parte și de cealaltă a Canalului Mânecii, după numărarea voturilor la referendumul pentru Brexit. Nu ne așteptam la așa ceva. Unii nu și-au revenit nici până astăzi. Seara, echipa Remain părea că învinsese cu 52% la 48%, pentru ca dimineața să afle că Da, scorul se confirmă, doar că e invers. Semăna cu punerea în scenă a unui vechi banc sovietic: „Un ascultător întreabă la Radio Erevan: – Este adevărat că Partidul i-a dat un automobil lui Ivan Ivanovici ? Răspuns: – Este adevărat, numai că nu era automobil, ci bicicletă. Și nu i s-a dat, ci i s-a luat.” Păstrând proporțiile, gluma ilustrează și caruselul emoțional experimentat de o bună parte a simpatizanților USR în seara primului tur al alegerilor prezidențiale din acest an.

Pornind de la cazul model al reacțiilor post Brexit, putem distinge câte ceva despre cum funcționează mințile noastre în colectivitate și în fața situațiilor complexe, indiferent că ne regăsim la București, Londra, Washington sau aiurea. Deși asimilăm cu ușurință ideea generală că nu există instrumente perfecte, limitările proprii sunt mai greu de acceptat. Ca atare:

• Când rezultatele surprind, apar teoriile. În spatele aparentei diversități, cam toate ne spun că ceilalți au greșit, evident. Puțină modestie din partea instanțelor gânditoare n-ar strica. Câteva dovezi surprinzător de academice ne dezvăluie că, de regulă, practica nu confirmă vorbele.
• Atunci cum să decidem ? Ce alegem, soluția bună, soluția proastă sau soluția și mai proastă ? În viața de zi cu zi sunt rare situațiile cand poți opta fără să sacrifici nimic. Greu de împăcat uneori capra creșterii economiei cu varza funcționării democratice a societății.
• Lira sterlină și laboratorul psihologic al piețelor financiare ne pun în fața unei constatări puțin flatante despre capacitățile noastre cognitive – chiar și cei mai reci și mai lucizi dintre noi au nevoie să creadă o poveste. Problema e cât costă și cine plătește.
• Refuzul faptelor ce contrazic viziunea se poate dezvolta într-un veritabil sindrom, adesea cu manifestări nostime. Lucrurile devin serioase când încercăm să modificăm narațiunile tuturor în concordanță cu reprezentarea noastră din bibliotecă.
• Deși dureros, testul realității e de neocolit. Altfel, riscăm să ne pierdem în propriile labirinturi și să distrugem, cu cele mai bune intenții, lucrurile cu adevărat importante.

Idei pe baricade – ce simplu e când știi cum e mai bine

De trei ani, Regatul Unit și întreaga lume privește consternată la înfruntarea între două bastioane: cei care acceptă rezultatul referendumului pentru Brexit și cei care îl vor anulat. A doua baricadă are multiple justificări. Interesante pentru implicații îmi par două teorii, cu diverse variante, ambele bazate pe aceeași presupunere: exista sigur o soluție corectă și una greșită, votanții au ales varianta greșită, ca atare procesul trebuie refăcut sau pur și simplu ignorat.

1. Teoria jocului trucat – problema poate fi înțeleasă de public, dar în acest caz a fost păcălit. S-a trișat (varianta FakeNews) sau alegerile au fost furate (varianta Putin ).

Varianta FakeNews – susține că rezultatul ar fi fost viciat hotărâtor de răspândirea unei multitudini de minciuni sau jumătăți de adevăr. Sigur că acest gen de manipulare a avut influență. Dar tabăra cealaltă a beneficiat de aceeași perioadă de campanie și acces mai bun la mass media. Să presupunem că decizia populară ar fi fost alta în lipsa știrilor false. Ar fi trebuit ca după demontarea zilnică, timp de 3 ani, a îngrozitoarei, nemaivăzutei dezinformări, opinia publică să se schimbe radical, măcar la un scor de 65%-35% în favoarea rămânerii în UE. De fapt, în cel mai cuprinzător sondaj asupra Brexitului, efectuat de ComRes în luna octombrie a acestui an pe un eșantion de 26.000 de persoane, 54% optează pentru respectarea referendumului și părăsirea UE.

Varianta furtului alegerilor (Putin e de vină). Teoria conspirației are marele avantaj al simplității. Constant, altcineva e vinovat, ba mai are și puteri nebănuite. Un scenariu similar ar fi fost probabil invocat și de Nigel Farage în cazul în care ar fi pierdut, cu Soros distribuit în locul lui Putin. Pentru gusturi mai fine există Cambridge Analytica. Mister învăluit în jargononul siliconat al noilor industrii, mascând un gen de gândire magică, e echivalentul tehno-netflix-pop al demodatei Alchimii. Se înlocuiește Prima Materia cu Big Data, Athanor cu Data Mining, pălăria alchimistului cu gluga hackerului. Nu prea înțelegem cum funcționează, dar sigur se obține piatra filozofală electorală.

Există conspirații și intervenții, ar fi culmea să nu fie. Doar că argumentația se concentrează numai asupra diferenței de voturi, cam de 1 milion. Influența marginală e posibilă, dar ce te faci cu restul de 15-16 milioane ? Să ne reamintim că în fruntea organizării plebiscitului a fost un Remainer, premierul Cameron, având în subordine servicii secrete, administrație, resurse guvernamentale, prezență media și susținerea majorității partidelor. Dacă a existat o intruziune care să păcălească jumătate de electorat cum de au ratat-o? Ar fi ori incompetență ori naivitate. Nu e clar care e mai gravă. Posibilitatea ca votanții să aibă nemulțumiri autentice nu pare să fie pe radarul conspiraționiștilor. Însă referendumul a fost validat, iar recent National Crime Agency declara că nu a găsit dovezi împotriva lui Aaron Banks, finanțatorul campaniei LeaveEU.

Mai circulă și ipoteza unei influențe străine pe termen lung. Zeci de ani de modelare insidioasă a mentalului colectiv, care ar fi pregătit întregi populații pentru decizii precum Brexitul (cam în genul măsurilor active evocate de Yuri Bezmenov prin anii ‘80). Greu de probat, greu de infirmat. Ca nou-veniți în familia europeană, nu putem decât să ne exprimăm satisfacția că rafinatele saloane occidentale au redescoperit brusc Estul, tundra și taigaua. Dacă au dreptate, nu poți să nu te întrebi cum de nu s-a sesizat așa o uriașă întreprindere până acum? Unde or fi fost plecați în toți acești zeci de ani liderii, formatorii de opinie și marii gânditori de pe platourile de filmare hollywoodiene? Totuși, un city break nu durează mai mult de o săptămână.

2. Teoria „Stupid people” (sau a tovarășului Brucan) – problema e prea dificilă și implicațiile n-au fost înțelese de public. Știm noi cum e mai bine.

Câteva cuvinte despre exteriorul problemei. Accentul e pus pe argumentele economice – dacă ar fi priceput adevăratele costuri, publicul ar fi votat diferit. Tabăra pro-UE a dus o campanie centrată pe economie și a pierdut votul. Campania lui Farage a fost centrată pe imigrație, a lui Boris Johnson a avut ca slogan “Take back control“ și au câștigat. Cei doi nu au ignorat economia. Au înțeles doar că homo economicus e o simplificare grosolană. Fericirea trece prin stomac, dar nu se rezumă la el. Conform The Guardian, cel mai căutat subiect pe Google în timpul campaniei pentru referendum era imigrația. Cu toate astea, unii revin cu aceeași rețetă. Ori n-au înțeles nici acum ce li s-a întâmplat, ori cred că poate a doua oară e cu noroc. Nu prea sună a profesionalism.

Există și politicieni care par să înțeleagă importanța chestiunii: «Nu avem dreptul să nu privim acest subiect în față. Să aflăm dacă vrem să fim un partid burghez sau nu. Burghezii nu au o problemă cu imigrația. Nu se întâlnesc cu ea. Clasele populare trăiesc cu ea. Stânga nu a vrut să privească problema asta în față timp de decenii, ca atare clasele populare au migrat către extrema dreaptă». Nu vă grăbiți cu concluziile, nu e Nigel Farage, e declarația președintelui Macron, în septembrie 2019. Mai bine mai târziu.

Președintele francez e pragmatic, experiența revoltelor Vestelor Galbene l-a marcat în mod clar, a urmat un adevărat maraton de dialoguri directe, la firul ierbii. Poate iau notițe și mai puțin experimentatele voci dâmbovițene. După ce tratezi părți consistente de electorat drept proști și corupți sau săraci și retrograzi, n-ar trebui să te miri că pierzi alegerile.

Și acum despre conținutul teoriei. Să zicem că implicațiile economice și politice sunt prea complexe pentru marele public. Să vedem cum se descurcă profesioniștii. Există numeroase studii despre performanțele lor predictive. Iată-l pe Spyros Makridakis, profesor emerit la INSEAD, cu o sinteză(i) a proiecțiilor FMI (s.n.):

Pe 15 Septembrie 2008 LehmanBrothers, una dintre cele mai mari bănci de investiții americane, își declara falimentul, declanșând criza. FMI, instituția internațională poate cea mai bine poziționată pentru a se pronunța asupra economiei mondiale, a ratat ditamai tsunamiul. Makridakisare colecții cuprinzătoare cu exemple similare.

Se prezintă politologii mai bine? Pe când era profesor la Berkley, psihologul Philip Tetlock, a adunat 82.361 de predicții de la 284 de persoane care trăiau din comentat sau oferit consiliere unor firme sau guverne asupra trendurilor politice și economice(ii). Apoi le-a comparat cu ce s-a întâmplat în realitate. Rezultatele au fost mai proaste decât dacă “experții” ar fi dat cu banul. Mai mult, potrivit datelor lui Tetlock, cu cât mai citați și mai faimoși erau, cu atât te puteai baza mai puțin pe estimările lor. Uneori expertiza există, dar e în altă parte. Alteori, în funcție de domeniu, funcționează neliniar sau e pur și simplu imposibilă. Poate avea teribile efecte nocive, intervenția în Libia e un mic exemplu. Fără să o ignorăm, e bine să o consumăm cu măsură. Până la urmă, profesioniștii sunt mai umani decât le place să accepte, după cum ne arată(iii) Daniel Kahneman.

E posibil ca votantul mediu al celei mai vechi democrații liberale moderne să nu fi priceput complexitatea alegerii. După cum se vede, nici în partea specializată nu pare să fie mai multă claritate. Tov. Brucan avea scuza că se referea în anii ‘90 la un popor marcat de patru decenii de comunism. În 1975 Regatul Unit votase 67% pentru aderare. Să se fi zăpăcit elevul britanic după patru decenii de apartenență la Uniunea Europeană? Ar fi o notă proastă și pentru profesor.

Mulți au resimțit votul pentru Brexit ca un prim șoc. De fapt al doilea, dacă ne gândim la explozia datoriilor zonei euro și cvasi falimentul Greciei. Sau al treilea, mai fusese și criza migrației. Ce să mai vorbim de crahul financiar din 2008, cel mai mare de la Marea Criză din 1933. Ca și alegerea lui Trump, ascensiunea Chinei, dezastrul Primăverii Arabe ș.a.m.d. Surprize peste surprize. Asta nu-i împiedică să-și afirme neîntrerupt competența în a discerne soluția corectă. Să le delegăm încrederea, eventual și votul, pentru viitorul Regatului Unit și pentru altele.

Susținătorii celor două teorii de mai sus împărtășesc convingerea că în problema Brexitului (dar nu numai) există o alegere corectă, cognoscibilă și că ei au acces la ea. Capacitatea noastră de a continua să credem, în ciuda dovezilor, în stabilitatea și predictibilitatea lumii e înduioșătoare. Avem un atașament profund pentru modelele, hărțile și narațiunile prin care încercăm să descriem realitatea, dublat de o credință nestrămutată că avem dreptate și desigur, că sancta simplicitas se află constant de cealaltă parte.

Ce pierzi ca să câștigi – riscuri economice, riscuri politice

Odată votul trecut, te-ai fi așteptat ca lumea să se adapteze la noua stare de fapt. Să prevaleze pragmatismul, mutând dezbaterea dinspre căutarea soluției ideale înspre alegerea celui mai mic rău. Care sunt scenariile limită pentru Marea Britanie în momentul de față ? Brexit fără acord sau anularea votului.

Brexit fără acord – Nucleul argumentelor contra aplicării rezultatului la referendum se referă la eventualele consecințele economice dezastruoase ale ruperii de Uniune, mai ales fără o înțelegere prealabilă. O prăbușire cataclismică a economiei poate avea consecințe grave asupra stabilității statului. Nimeni nu-și dorește o nouă Republică de la Weimar. Deși jocul predicțiilor economice e de multe ori rudă cu astrologia, să intrăm în horă. În 2009 reducerea PIB-ului britanic a fost de 4,2%, cel românesc scăzând cu 5,5%. În situația unui Brexit fără acord, OECD estimează o recesiune în UK de 1,7% în 2020, urmată de încă doi ani cu scăderi ale PIB-ului de câte 0,5%. Posibil atenuate, datorită intervențiilor de stabilizare.

Nu e deloc o situație fericită, dar nu prea seamănă cu urmările economice apocaliptice cu care suntem amenințați. Din perspectiva structurii statului, nimic nu se schimbă după plecarea din UE. Regatul Unit rămâne în continuare un stat de drept, în care separația puterilor e respectată. O democrație liberală europeană, așa cum era și înainte de aderare, așa cum sunt și state nemembre ale UE, precum Elveția sau Norvegia, ca să amintim doar exemple din Europa.

Anularea votului – a fost prezentă în fundal din prima zi de după anunțarea rezultatelor. Așa cum Brexitul are două variante, soft și hard, la fel s-a întâmplat și cu tentativele de a-l face să dispară.

Varianta soft solicită un nou referendum cu intenția modificării primului referendum, cu speranța ca acest referendum să fie cel corect, că să nu mai fie nevoie de un alt referendum. Are marele avantaj că salvează aparențele, e drapată în sentiment democratic și prezintă un je ne sais quoi ce aduce a sofisticare. E adevărat că s-a votat pentru Brexit, dar cel fel de Brexit, cu acord, fără acord, ce fel de acord, ce fel de Irlandă ? 40% vor rămânerea în UE, 35% plecarea cu acord, 25% fără acord, atunci rezultă că opțiunea Remain e majoritară, nu-i așa ? Dacă nu poți să-i convingi, zăpăcește-i. Să zicem că 40% preferă vinul, 35% berea blondă, 25% berea brună, înseamnă că majoritatea optează pentru vin, nu ? Dacă tot e să ne jucăm de-a divizarea votului (votesplitting), în cazul în care la alegerile locale din București se votează într-un singur tur, 40% aleg actualul primar, 35% se orientează spre X și 25% spre Y, pe cine preferă majoritatea ?

Cât despre Hard-Remaineri, la ei e mai simplu, nu se mai încurcă în ambiguități, dilemele nu-și au rostul când deții Adevărul – votul trebuie anulat pur și simplu.

Costurile politice ar fi enorme în ambele cazuri. În discuțiile curente pare să se uite că nu e vorba doar de votul popular. Parlamentul Marii Britanii a fost de acord încă de acum doi ani cu respectarea rezultatului și părăsirea Uniunii Europene. Putea să n-o facă, poporul nu e infailibil. În februarie 2017 Camera Comunelor a aprobat invocarea Articolul 50 (Notificarea Retragerii din UE) cu 494 de voturi la 122. S-a încercat la acel moment introducerea unui amendament ce prevedea obligativitatea unui referendum asupra viitorului acord de retragere. A fost respins de Camera Lorzilor cu 340 de voturi la 95.

Ca să înțelegem cam cum se simte un alegător ignorat, să ne amintim de referendumul pentru legile justiției susținut recent în România. După referendum, judecătorii Curții Constituționale au decis (cum era de așteptat) că propunerea legislativă referitoare la interdicția amnistierii sau grațierii corupților încalcă limitele revizuirii Constituției. Votul unanim al Curții îl face necontestabil, totuși publicul a rămas cu un sentiment greu de reprimat că arbitrii au schimbat rezultatul unei partide pe care o credeau câștigată.

În cazul Brexit, nu există vreo decizie similară, referendumul e perfect legal. O eventuală anulare a ceea ce s-a aprobat atât la urne cât și în Parlament ar constitui o încălcare flagrantă a regulilor jocului democratic, cu consecințe incalculabile, ce pot merge de la apatie (ce rost mai are să votezi ?) până la revolte. Regatul Unit ar rămâne membru al Uniunii Europene, consecințele economice negative ar fi minimizate, dar cu prețul contorsionării statului de drept până la a-l face să semene cu o democratură. Va fi interpretată ca o confirmare a argumentației antisistem din UK și de aiurea – dispariția reprezentativității și responsabilității: Elitele fac ce vor și nu răspund pentru ce fac, se va spune. Un asemenea epilog va fi folosit ca precedent în toată lumea. Și nu de către “băieții buni”.

În plus, poate duce la pierderea încrederii în domnia legii ca sursă de rezolvare pașnică a conflictelor. Nu e doar teoretizare, o cercetare sociologică recentă găsea că 70% dintre votanții pentru părăsirea Uniunii și 55% dintre susținătorii rămânerii în UE considerauacceptabilă violența împotriva parlamentarilor, dacă ăsta e prețul pentru ca varianta lor preferată să fie aprobată. Nu e respinsă nici ideea protestelor în care să fie grav răniți participanții. Tribalizare. „E greu să nu fii sincer șocat”, declara unul dintre inițiatorii cercetării, profesor de științe politice în Țara Galilor. Iarăși surpriză? Domnii și doamnele au cunoștințe cam firave asupra naturii umane. Speram la mai mult de la unii care se ocupă cu studiul și ne predau despre funcționarea societății.

Între cele două extreme de mai sus, preocuparea onestă pentru modalitățile concrete de a aplica un vot și de a gestiona schimbarea pare să nu-și găsească tribuna, deși nu lipsește. Cu detalii tehnice ale greutăților zilnice e mai dificil de construit o istorie glorioasă și universală. Din fericire, acum există un acord de retragere, ce ilustrează butada lui Churchill despre democrație – cea mai proastă soluție cu excepția tuturor celorlalte.

Lira sterlină și spiritul de turmă (despre mintea noastră cea de toate zilele)

Șocul menționat de profesorul galez nu exprimă doar surpriză, ci și un cost emoțional, generat de diferența între reprezentările mentale și realitate. Noile date intră în contradicție puternică cu imaginea preexistentă despre lume. Un disconfort resimțit nu doar acum, ci continuu de la momentul votului până în prezent. Un caz colectiv de disonanță cognitivă.

Oamenii caută consistență între ceea ce cred și starea de fapt. Rulăm scenarii mentale care să reducă dezacordul intern, diminuând astfel suferința psihologică. E fabula vulpii care nu poate ajunge la struguri și decide că oricum nu merită, sunt acri. E cazul comunității din Chicago, ce credea în venirea unui OZN care să-i salveze de un iminent potop(iv). Când profeția nu s-a îndeplinit, adepții nu au concluzionat că se înșelaseră, ci că Zeul Pământului mai dăduse o șansă planetei datorită acțiunii lor. Uneori, mărimea disonanței e prea importantă pentru a se mai putea schimba credințele. Psihologic, e mai puțin dureros să ignori realitatea, sau să încerci să o pliezi în concordanță cu viziunea ta. Efectul e perceperea greșită sau respingerea informației, însoțită de căutarea suportului altor persoane care împărtășesc aceleași convingeri. Cam cum pățim în bulele de pe Facebook.

Vestea proastă e că refuzul realității vine cu un preț, care se manifestă mai devreme sau mai târziu. Vestea oarecum bună e că nimeni nu e scutit de disonanțe. Nici chiar actorii reci, lucizi și nemiloși ai piețelor financiare, unde prețul erorilor de evaluare apare rapid și se măsoară în pierderi uriașe. Lucru descoperit de Didier Sornette și colegii săi, ce au realizat pentru Swiss Finance Institute o radiografie a evoluției lirei sterline în noaptea Brexitului(v).

Profitând de condițiile rarissime, aproape de laborator, existente pe burse imediat după vot, au construit un model predictiv simplu, mult sub nivelul folosit în mod obișnuit, în care au introdus rezultatele efective ale numărării voturilor din circumscripțiile electorale, cu respectarea cronologiei anunțării acestora pe Twitter. În modelare s-au utilizat doar informații publice, disponibile oricui. Conform cercetătorilor, rezultatul final (Leave) ar fi putut fi prezis cu acuratețe după aflarea rezultatelor de la primele 20 din cele 382 de circumscripții regionale. În fapt, lumea a continuat să parieze pe creșterea lirei (Remain). Abia după cel puțin o oră și 100 de rezultate anunțate, o eternitate pe piața valutară, percepția a început treptat să se schimbe. Ulterior, cursul lirei s-a prăbușit, stabilizându-se la un nivel realist doar după comunicarea a 300 din 382 de rezultate, când era aritmetic imposibil să se mai schimbe ceva. Capacitatea de analiză a uneia dintre cele mai sofisticate piețe financiare ale lumii coborâse la nivelul abacului.

Pentru cei ușor de impresionat cu enigme cețoase de tipul Cambridge Analytica, studiul elvețian vine cu o informație dezamăgitoare, concluzionând că votul majoritar pro-Brexit a fost unul statistic semnificativ, nedepinzând de vreun factor norocos nou apărut, ci de preferințele eurosceptice(vi) anterioare.

Ce a provocat reducerea capacităților cognitive ale finanțiștilor londonezi și nu numai? Autorii studiului concluzionează că eșecul piețelor de a acționa rațional se datorează climatului social și psihologiei de turmă. Presiunea socială neobișnuită s-a manifestat „în special prin atotcuprinzătoarea categorizare a poziției Remain ca fiind cea politic corectă”, atitudine ce a dat formă opiniilor exprimate de mass media, analiști și politicieni, care la rândul lor au condus la cristalizarea percepțiilor pieței. De cealaltă parte, caracterizarea opțiunii Leave ca fiind inacceptabilă social a provocat reticența de a o exprima înaintea votului.

Moda ne influențează mai mult decât ne place să recunoaștem. Într-un fel, „piețele s-au aflat într-o bulă Remain”. În consecință, în noaptea votului marile companii financiare manifestau nu doar surpriză, ci și o stare de negare a realității. Rezultatele concrete ale numărătorii erau recepționate, fără însă a schimba viziunea prestabilită. Pierderile majorității au constituit câștigul celor puțini care și-au menținut mintea deschisă și opțiunile la îndemână, pariind contra turmei: în cele câteva ore ale nopții Brexitului, Odey Asset Management a făcut 300 de milioane de $, Rokos Capital 100 de milioane $, etc.

Fracturi, dileme, paradoxuri – Hipsteri contra hipioți

Adesea, disonanța menționată anterior se dezvoltă într-un veritabil Sindrom Post Vot (SPV). Brexitul e doar un caz școală, manifestările le puteți regăsi în multe din interpretările subiectelor arzătoare ale actualității, pe tot mapamondul. Procesul mental de refuz al faptelor ce contrazic credința duce la exprimări de-a dreptul simpatice:

«Trăim într-o lume globală, granițele nu mai sunt de actualitate.»

Cei 500 de km ai graniței terestre a Irlandei de Nord reprezintă doar 3% din granițele pe uscat (sau 0,6% din total) ale Uniunii Europene, dar au devenit nodul gordian al negocierilor. Iar cei care au insistat permanent pentru controale vamale sunt europenii, nu britanicii. Cam mult efort pentru ceva presupus irelevant.

«Prin părăsirea Uniunii, Regatul Unit își recapătă suveranitatea și controlul asupra granițelor.» Da, dar nu chiar. Controalele din Marea Irlandeză instituie un soi de frontieră în interiorul unui stat. Soluția găsită frizează lirismul. Pe urmele lui Shakespeare, domnul Johnson se va fi întrebat – What’s in a name? Până la urmă, ce înseamnă “graniță” ? Viitorul ne va spune cât de Unit va mai rămâne Regatul.

«Brexitul e o reacție izolaționistă, anti-globalizare.»

Posibil, totuși cine amenință cu tarife vamale mari și controale în caz de divorț fără acord, invocând pericolul apariției unui Singapore la Marea Nordului? Guy Verhofstadt nu e londonez. În ecuația Brexit, Marea Britanie e partea mai dornică de comerț fără bariere tarifare sau netarifare. Să fie oare UE protecționistă, anti comerț global, anti comerț liber între democrațiile liberale? Și ce e cu abordarea asta competițională, la limita adversității, față de un partener NATO? Nu prea auzi asemenea observații de la voci care de altfel nu prisosesc nici o ocazie pentru a blama Statele Unite pentru exact aceleași păcate (unele împotriva Chinei comuniste). Poate intra-european e permis.

«Tineretul e pentru deschidere și integrare, bătrânii sunt izolaționiști și naționaliști.»

Tinerii de 18+ au votat pentru Uniune, pe când vârstnicii de 65+ au dorit Brexit. Viitorul aparține tinerilor, deci opțiunea lor e bună, căci cum altfel poate fi viitorul decât luminos. Un calcul simplu ne arată că cei de 65+ la momentul votului aveau 18+ în 1969, anul festivalului de la Woodstock. Enervanta de dinamică. Mai bine o ignorăm. Altfel, concluzia ar fi că la Brexit au votat Hipioții contra Hipsterilor, Rolling Stones contra Dua Lipa, sau (Doamne ferește!) Beatles contra Coldplay.

«Ieșiți la vot, prezența masivă asigură victoria Binelui (prezidențiale România, înainte de turul I) / Nu mai votez, e dezamăgitor (după turul I)».

«Vocea poporului trebuie ascultată (Referendum anti-corupție, București) / Vocea poporului nu trebuie ascultată(cam aceiași, dar despre Referendumul pentru Brexit)».

«Macron e vocea liberalismului / Macron adoptă retorica lui Trump» și tot așa, puteți completa dumneavoastră.

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro