Sorin ioniță: Cum de-nazificăm Rusia (II). Trista soartă a liberalismului rusesc de tranziţie

Rar a existat în istoria contemporană curent politic mai calomniat, persiflat ori trolat cu fake news avant la lettre decât liberalismul din Rusia după disoluţia URSS. Atacurile veninoase contra lui s-au dat de la stânga şi de la dreapta, dinăuntru şi din afara ţării, timp de 30 de ani, cu o violenţă demnă nu doar de o cauză mai bună, dar mai cu seamă de un adversar mai puţin firav decât modestele şi extrem de scurtele încercări de a liberaliza cât de cât economia şi societatea rusă după prăbuşirea comunismului.

Ele au venit din partea aceloraşi grupuri care tot timpul dădeau ochii peste cap şi făceau băşcălie de comentatori ca Timothy Snyder (istoric), Anne Applebaum (jurnalistă), Robert Lucas (jurnalist), Anders Aslund (economist) şi alţii la fel, buni cunoscători ai spaţiului fostei URSS, tot timpul calificaţi drept “rusofobi”, radicali anti-Putin, nişte tipi exageraţi când avertizau că în Rusia are loc o derivă către fascism, deci nefrecventabili în lumea bună a kommentariatului echidistant berlinez, parizian sau, de ce nu, bucureştean. Am experimentat pe pielea noastră genul ăsta de reacţie când am tradus şi publicat anul trecut la EFOR un raport al prestigioasei Chatham House, care explica fără menajamente ce se petrece în Rusia şi cum ar trebui să reacţioneze Occidentul la provocările şi patologia politică multi-seculară a Kremlinului. Micro-comentatori de Dâmboviţa au luat desigur la mişto colectivul de aproape 20 de istorici şi analişti de toate naţiile care au lucrat pentru think tankul britanic, aşa cum au făcut-o destui şi în Occident. Dar uite că analiza lor pare azi, după nici un an, chiar mai blândă cu Kremlinul decât era cazul: privind Rusia în durata lungă e istoriei se vede mai bine linia politicilor imperiului multinaţional şi pre-modern de care Moscova nu vrea să se dezică.

Dacă măcar în anii ’90 Rusia ar fi reuşit ruptura cu această tradiţie şi nu s-ar fi speriat fără motiv la jumătatea tranziţiei post-comuniste, războiul de azi n-ar fi existat iar Europa ar fi avut la graniţa de est un vecin normal. Din păcate, cum spuneam, liberalizarea Rusiei a eşuat şi de data asta. În fond n-a fost decât o repetare a unei istorii tragice vechi de două secole, începută atunci când revolta decembriştilor din 1825 a fost strivită de ţarism cu mai multă ferocitate decât au făcut-o celelalte imperii, inclusiv cel otoman, cu nucleele similare de gândire modernă, progresistă ale vremii. Ofiţerii aristocraţi care reveniseră la St Petersburg de prin lungile campanii în Europa cu idei iluministe de reformă socială n-au putut deveni paşoptiştii unei Rusii care să se modernizeze treptat, de-a lungul secolului XIX. Ei au fost ba lichidaţi pe loc, ba exilaţi în Siberia, ceea ce atunci însemna practic trimiterea pe o altă planetă. Cu viaţa frântă, în izolare, aplecarea lor iniţială către popor a dat în misticism narodnic şi slavofilie.

Politica din Rusia s-a radicalizat în vreme ce Europa se liberaliza şi punea cărămizile statului de drept – dacă politică se poate numi coteria de grupuscule mai mult literare decât orientate practic ce-şi vehiculau ideile la marginea legii, lucru inevitabil din moment ce căile de participare la decizie erau închise iar agitaţia socială reprimată. În alte state est-europene emergente, chiar mai sărace decât Imperiul Ţarist, apăreau partide şi dezbateri publice care angajau şi clasele medii; în Rusia totul a debuşat în fanatism şi idei abisale, creştin-populiste, eretic-utopice (nu ştiu cum să numesc altfel ciudăţenia de viziune socială a lui Tolstoi) sau anarhist revoluţionare, la fel de rupte de realitate. În loc să aibă şi ei bonjurişti care să reformeze ţara de la conducerea unor partide, în vreme ce scriitori şugubeţi precum Caragiale să facă băşcălie de ei, tot potenţialul Rusiei liberale s-a mutat în literatura cu şopârle politice şi s-a dus la extreme: frisoane radicaliste, idei trăznite şi un sentiment isteric al apocalipsei. Iraţionalul şi subiectivul s-au legitimat ca instrumente de analiză în chestiunile publice pentru toţi care se opuneau statului-mastodont.

Au existat în continuare liberali şi potenţial reformatori, dar ei s-au s-au mulţumit să lucreze mărunt, pe la marginile sistemului, făcând binele la metru pătrat, în jurul lor, fără să poată schimba fundamental mare lucru. Ăsta fost rezultatul reacţionarismului reflex al statului ţarist, prezentat oficial ca entitate organică, care s-a panicat periodic în faţa oricărei deschideri de tip liberal şi a pus capacul pe reforme: fie după asasinarea lui Alexandru al II-lea, cel care eliberase iobagii; fie, două decenii mai târziu, de teamă ca nu cumva mişcarea zemstvelor – autorităţi locale descentralizate care începeau să capete consistenţă, expertiză şi să rezolve probleme practice – să ia viteză şi să ducă la erodarea principiului autocraţiei centralizate.

Au fost false starturi şi mai târziu, de exemplu când guvernul liberal al prinţului Lvov, apoi al bizarului socialist Kerenski, n-au putut supravieţui convulsiilor politice generate de abdicarea ţarului în 1917 şi haosului generalizat, fiind măturaţi cu toţii de pe scenă de puciul bolşevic. Ori când modesta Nouă Politică Economică (NEP) din anii ’20 ce a urmat comunismului de război al lui Lenin, un fel de socialism de tip gulaş ori iugoslav, a fost abolită brutal de Stalin; ori eşecul similar de a schimba ceva în URSS-ul totalitar după 1945, când soldaţii Armatei Roşii întorşi din Europa au fost priviţi cu suspiciune, la fel ca decembriştii de la 1825, drept potenţiali purtători de idei destabilizatoare (iar prizonierii eliberaţi din lagăre germane au fost trimişi mintenaş în cele NKVD din Siberia, din precauţie). Abia nişte decenii mai târziu, când îmbătrâniseră şi nu mai reprezentau un pericol, veteranii au fost scoşi de la fereală, suiţi în tribune la defilări şi s-a creat cultul sovietic binecunoscut al bunelului ori bunicii cu pieptul plin de medalii.

Imediat după 1991, în atmofera incertă a începutului tranziţiei post-comuniste, a apărut din nou o fereastră de oportunitate pentru a reclădi Rusia ca stat modern, democratic-liberal şi compatibil cu Occidentul, prin reforme economice şi politice. De fapt Moscova nu făcea decât să se mişte în aceeaşi direcţie cu toate ţările din Europa de Est, inclusiv România, care treceau prin aceleaşi incertitudini, dileme, dezbateri aprinse şi bâlbâieli legate mai ales de soarta economiei, a vechilor întreprinderi socialiste ineficiente, a fermelor agricole colective şi a serviciilor sociale sub-finanţate. Ca în mai toate statele foste socialiste, a existat şi în Rusia o polemică în jurul “terapiei de şoc” (macrostabilizare, privatizare etc), termen consacrat de fapt în Polonia prin “planul Balcerowicz”, care la Moscova a fost asociată cu guvernul lui Egor Gaidar, prim-ministru reformist din iunie şi până în decembrie 1992. Ca şi la noi, unele măsuri propuse au fost aplicate, altele au fost aplicate pe jumătate, iar altele deloc. Începutul tranziţiei a fost ca peste tot haotic, cu nelinişte socială, hiperinflaţie, privatizări ciudate (cupoane, metoda MEBO) şi multă corupţie. Unii din vechiul aparat de partid şi mai ales din serviciile secrete au profitat ca să sară primii în barca capitalismului de cumetrie (pentru România, vedeţi filmul lui Al Solomon, Kapitalism-Reţeta noastră secretă).

Sigur, nu toate statele foste comuniste au avut ghinionul unui preşedinte în degradare fizică progresivă din cauza alcoolismului, ca Boris Elţîn. Acesta a fost un mare ghinion istoric, pentru că Elţîn a fost probabil şeful de stat cel mai autentic democrat pe care l-a avut Rusia vreodată. Dar pe fond tranziţia în Rusia nu a avut nimic excepţional în context regional: traversarea “văii plângerii” a trebuit făcută de toată lumea, cu ajustările structurale dureroase presupuse de asta (vezi graficul). În caz că e o concluzie generală pe acolo, e mai curând aceea că bâlbâielile şi întârzierile în reformă au sporit durata şi costurile totale ale tranziţiei. Nimic la începutul anilor ’90 nu prezicea că statele baltice ori Polonia vor fi neapărat exemple de succes, iar Rusia nu. E uşor să uităm cu ce dileme existenţiale şi constrângeri externe se confrunta atunci toată lumea şi nu e clar de ce Rusia ar fi fost defavorizată; dimpotrivă, ca ţară mare şi cu resurse imense, avea mai multă marjă de mişcare şi libertate de decizie proprie. Citeste continuarea pe Contributors.ro