Spectacole bucureștene (II)
Se vor împlini în 2024 nici mai mult, nici mai puțin decât 20 de ani de când o regizoare tânără ( în 2003 și-a susținut lucrarea de licență cu Mă cheamăIsbjorg. Sunt o leoaică) șoca teatrokrația românească cu o piesă reprezentată în regie apropie. Spectacolul era jucat în spațiul de la Teatrul Luni de la Green Hours, vorbea despre criza, despre golul resimțit de o întreagă generație, dacă nu cumva chiar de două. De tinerii de 20 sau de ceva mai bine de 30 de ani care erau somați de interminabila tranziție spre…, spre nu știu unde să își ia propriile destine în mână. Să nu mai aștepte ajutorul altora. Să fie pe picioare proprii, să își asume riscuri. Să alerge. Fie între două sau trei slujbe fiindcă numai așa ar putea să ducă o viață trendy, trendy însemnând în primul rând fără probleme financiare evidente și cu mașină de serviciu, fie în căutarea unui loc în care să încerce să își facă meseria, adică job-ul, un job obligatoriu cool fiindcă ei înșiși pozau în cool, deși erau conștienți că nu erau din cale afară de potriviți pentru asta, fie să înlocuiască o experiență sexuală extremă cu o alta. Deși partenerul sau partenerii de ocazie nu erau nici pe departe genul lor.
Piesa se chema Stop the Tempo, dramaturga și regizoarea Giannina Cărbunariu. Interpreții erau Maria Obretin, Paula Gherghe și Rolando Matsangos.
La aproape 20 de ani de la premieră, piesa Gianinei Cărbunariu revine pe afiș. Pe cel al Teatrului Dramaturgilor Români. A optat în favoarea ei o echipă tânără. Opțiunea însemnând un vot de încredere. Văzând spectacolul care mărturisesc de la bun început că mi-a plăcut, am fost foarte atent la text. Are oare el vreun rid, există cel mai mic semn, cel mai minor indiciu că ar fi depășit? Nici vorbă. Alergarea, goana, vidul, umplerea artificială a acestuia, simulacrul de autenticitate, agresivitatea, anarhia sunt și astăzi moduri de existență și de afirmare. La vie. Mode d’emploi.
O femeie financiar împlinită, conștientă că pentru asta lucrează pentru tot felul de cretini. Fără viață sexuală. Caz clinic. Fără perspectiva de a-și întemeia o familie. Un băiat frumușel, a, da, cool, cu căciuliță, care lucrează ca dj în tot felul de cluburi de mâna a doua. Sau a treia. Și care știe că nu va fi niciodată un dj de mâna întâi. O tinerică băiețoasă, revoltată, îmbrăcată în geacă cu lanțuri aparținând declarat comunității LGBT. Respectivii se întâlnesc întâmplător într-un club. Nu au nimic în comun, însă în lipsă de ceva mai bun încearcă. Urmează un nedeclarat ménage à trois. Se revăd din inerție. Nevoi la prima mână. La capătul unei astfel de aventuri se întâmplă un accident în urma căruia băiatul își pierde auzul. Înseamnă oare asta sfârșitul? Nici vorbă! Push the Tempo! Vizitarea cluburilor, Apollo sau Control ori oricare altul, devine un veritabil job. Un scop în viață. Un succedaneu de existență. Pe fișa auto-asumată a noului post figurează întreruperea alimentării cu energie electrică a clubului. Gest anarhic. Semn de existență. Înlocuitor de viață. De rost. Însă într-o seară ceva se întâmplă. O manevră greșită. Un accident mortal. Cu două victime. Stop The Tempo!
Toată povestea asta este dinamic, viu, energic și, mai presus de toate răscolitor pusă în scenă la Teatrul Dramaturgilor Români de regizoarea Mara Oprea. Povestea este excelent jucată, fără nici cea mai mică urmă de sincopă de Mihaela Velicu, Silvana Mihai și Vlad Ionuț Popescu. A căror stare de alergare, de fugă de realitate, la urma urmei chiar de viață, este remarcabil potențată de mișcarea scenică gândită de Ștefan Lupu. Bun decorul minimalist creat de Gabi Albu, bune costumele datorate Dianei Nistor. Și, mai presus de toate, bun spectacolul. Bun. Și cu urme în conștiința spectatorului
Teatrul Dramaturgilor Români
STOP THE TEMPO de Gianina Cărbunariu
Regia: Mara Oprea
Decor: Gabi Albu
Costume: Diana Nistor
Cu: Mihaela Velicu, Silvana Mihai, Vlad Ionuț Popescu
2.Noaptea marilor deconturi
Noroc că există pe lumea asta mult hulita invenție a lui Mark Zuckenberg. Mare noroc îndeosebi pentru criticii de teatru. Pentru mine mai ales. Fiindcă grație dragului nostru Facebook am reușit și eu să aflu cine este Alex Gorghe. Care semnează un foarte bun text dramatic, montat la Centrul de Teatru Educațional Replika în remarcabili parametri profesionali de tânăra regizoare Luiza Mihăilescu. Alex este, de fapt, Alexandru. S-a născut la Botoșani și a frecventat acolo unul dintre cele câteva cercuri de teatru care a făcut de o parte dintre liceeni de odinioară buni profesioniști ai scenei.
Alexandru Gorghe a urmat serioase studii de scriere dramatică. La Londra și la București. Poate că și așa se face că piesa lui numită DN 83 reprezintă, în opinia mea, un veritabil model de concentrare, de vorbit pe scenă atât cât trebuie ca și de autenticitate a situațiilor dramatice. Nimic în plus, nimic în minus în DN 83. Avem în față două personaje. Un Ea și o El de vârste diferite. Ea profesoară, El fost sau încă elev. Cei doi vorbesc exact cât trebuie. Vorbele lor sunt astfel alese încât ne lasă ori să înțelegem, ori să bănuim ceva mai multe. Ea i-a fost lui în liceu profesoară de teatru. El i-a atras ei atenția în alt chip decât cel didactic și pedagogic. Numai că, sub pretextul didacticului și pedagogicului, Ea l-a abuzat pe învățăcel în toate felurile. Aparent i-a acordat un plus de importanță. Îl voia mai bun. Îi simțea talentul încă în stare latentă. Îl chema la ore suplimentare, unele ținute chiar la domiciliu, unde sub pretextul dezinhibării îi cerea să se dezbrace. Îi arăta că îi este superioară din toate punctele de vedere, și social, și intelectual. Îl ducea acasă cu mașina.
Numai că de data asta lucrurile stau altfel. El este cel ce îi cere acum profesoarei o întâlnire, el o așteaptă la căderea nopții și o plimbă cu mașina (matricea textuală amintește pe alocuri de cea din Autobahn), el îi citește pretinse versuri care, de fapt, evocă raporturile complicate dintre cei doi. Ea simte primejdia, vrea să o pareze, face noian de tentative de a prelua controlul, de a-l pune iar în inferioritate pe elev. Îl umilește, râde de versurile băiatului, îi spune în față nu doar că scrie prost (îl face și pe el să admită asta), ci și că a rămas necopt. Pare că a câștigat partida, că marile deconturi s-au finalizat în favoarea ei. Ceva însă se întâmplă. Accident? Răzbunare extremă? Oricum, stop the tempo! Vorba Gianinei Cărbunariu. _
INTERVIURILE HotNews.ro