Spectator, pe buza istoriei
„Viețile noastre se încheie în ziua în care rămânem tăcuți în privința lucrurilor care contează.”
Martin Luther King
Văd imagini de la un miting al președintelui american Donald Trump din Florida și la un moment dat mulțimea începe să scandeze „Concediază-l pe Fauci! Concediază-l pe Fauci!„, iar președintele, cu o expresie de copil ghiduș și priviri încântate aruncate pe sub șapca roșie ce-i acoperea fruntea, după câteva secunde în care a savurat scandările susținătorilor săi, a luat cuvântul și teribil de amuzat a replicat: „Vă spun un secret, să mă văd întâi cu un nou mandat și apoi sigur că mă gândesc să-l concediez!„
Nu sunt un specialist în politică americană și habar nu am cum a ajuns pandemia SARS-CoV-2 să fie folosită ca temă principală de campanie electorală. Unii spun că democrații au început, arătând cu degetul spre Casa Albă și politica sa Covid-sceptică care au provocat 9,475 milioane cazuri de infectare și 236.501 decese la zi în Statele Unite 1
Desigur, democrații par să se bazeze foarte mult chiar pe un om din interiorul administrației de la Casa Albă, si anume pe Anthony Stephen Fauci, directorul Institutului Național de Alergologie și Boli Infecțioase (NIAID), cel mai influent membru al White House Coronavirus Task Force (WHCTF).
Doctorul Fauci a fost un susținător foarte vocal al politicilor de containment fără să țină niciun moment cont de opiniile liderului de la Casa Albă și a unei anumite majorități republicane, care-l acuzau că prin măsurile pe care le susține nu face altceva decât să îngenuncheze economia americană. De aici și până la acuzația că doctorul Fauci ar fi un democrat plantat ca un spin în coasta administrației de la Casa Albă, determinat să-i submineze politicile în timp de pandemie, nu a fost decât un pas. Pe care Donald Trump nu a ezitat să-l facă.
Challengerul lui Donald Trump pentru viitorul mandat la Casa Albă, candidatul democrat Joseph Robinette Biden JR., cunoscut ca Joe Biden, ex-vicepreședinte în administrația Obama, sugerează în campania sa electorală că pandemia nu este un subiect politic și nu trebuie folosit ca încă o temă prin care să fie divizată națiunea. Că virusul poate ucide indiferent de opțiunea politică, motiv pentru care, de altfel, națiunea ar trebui să fie unită și solidară în măsurile ce trebuie luate pentru combaterea efectelor pandemiei.
Doar că națiunea este cu adevărat divizată și, ca urmare nu prea se poate identifica o majoritate care să fie de acord cu una sau alta dintre măsurile propuse pentru combaterea efectelor pandemiei; așa că se oscilează între extreme. Un reportaj CNN dintr-o mică comunitate din Missouri confirmă nu doar că națiunea este divizată, ci și că americanii de rând privesc chestiunea ca fiind una de opțiune politică.
O mică comunitate cu puțin peste 1.500 de suflete din Missouri a ținut să le explice reporterilor, prin mai multe voci, că nimeni nu poartă mască și nici nu va purta vreodată. Este o comunitate mică, în care toată lumea cunoaște pe toată lumea. Cei bolnavi se izolează sau se internează, iar ceilalți se cheamă că sunt sănătoși și nu au niciun motiv să se ferească unii de ceilalți. Dacă totuși cineva cu mască apare în comunitate, respectivul nu poate fi decât un… democrat.
Este Covid o problemă politică? întreabă reporterul. Nu ne îmbolnăvește el pe toți, indiferent de opțiune? Boala nu este politică, recunosc membri comunității, dar purtarea măștii da, este o opțiune politică fără îndoială, subliniază ei în fața camerelor de luat vederi. Fără alte comentarii.
Coronavirusul și abuzurile poliției față de populația de culoare par să fie subiectele care arată cel mai bine cât de divizată este națiunea americană; ambele subiecte fiind de fapt indicatori ai unor inegalități tot mai dificil de tolerat de americanul obișnuit, căruia îi vine greu să înțeleagă atât ce anume ar putea face el ca individ ca să evite problemele, dar și să aibă încredere în politicienii care-i promit că vor avea grijă ca problemele sale să se sfârșească cât mai curând.
Scenele în care poliția din Philadelphia intervine și îl ucide în acțiune pe Walter Wallace JR., un american de culoare cu mințile rătăcite, furios și înarmat cu un cuțit, în ciuda rugăminților mamei sale prezentă la locul incidentului și care le-a strigat polițiștilor că fiul său are probleme cu autocontrolul și are nevoie de ajutor calificat, au scos din nou lumea furioasă în stradă. Deja de o săptămână în Philadelphia protestatarii se ciocnesc cu poliția pentru că demonstrează violent și devastează tot ce întâlnesc în cale.
Firește că cei doi contracandidați pentru Casa Albă au folosit incidentul pentru a-și justifica mesajele electorale și pentru a influența opinia publică din Pennsylvania. Interesant este mesajul lui Donald Trump legat de subiect, care l-a acuzat pe „somnorosul Joe” că nu este în stare să gestioneze astfel de probleme, că va fi mereu reactiv și nu va interveni cu mână forte pentru a restabili ordinea și domnia legii.
Pentru Joe Biden incidentul din Philadelphia a fost mai dificil de abordat în mesajele către alegători, tocmai pentru că divizarea pronunțată a națiunii – în cazul de față între locuitorii din suburbiile Philadelphiei, care simt amenințați de turbulențe, și comunitatea de culoare, care acuză violențele sistematice ale poliției asupra membrilor comunității – face ca mesajele echilibrate, de unitate, să pară stridente, ezitante și nesincere.
America astăzi, în preziua alegerilor, pare că trebuie să aleagă între doi lideri care nu au soluții pentru viitor: Trump, care nici nu-și dorește altceva decât să își continue programul izolaționist și agresiv pentru exterior și care divide societatea în interior; Biden pentru că nu are carisma și energia necesare cu care să compenseze anii din urmă și să identifice temele potrivite să readucă națiunii americane optimismul, mândria și unitatea.
Veștile de peste ocean nu sunt bune, așadar, indiferent ce-i va aduce Europei ziua de miercuri. Deocamdată vedem că Washingtonul se pregătește de proteste, iar Donald Trump a anunțat că nu va ezita să se folosească de Curtea Supremă pentru a arbitra rezultatul alegerilor, care se anunță foarte strâns.
În timp ce urmărim procesul electoral din Statele Unite, la câteva sute de kilometri spre est de noi azerii și armenii își aruncă unii altora cu bombe în cap în Nagorno-Karabah, și amenință fiecare că-și cheamă fratele mai mare în ajutor: azerii pe Erdogan, armenii pe Putin; și unul și celălalt având grijă să-și afirme disponibilitatea de a se amesteca în conflict, în numele păcii.
Nagorno-Karabah nu a fost un subiect de dezbateri în campania electorală din Statele Unite. Așa cum ne-a obișnuit, administrația Trump nu are chef să intervină în disputele regionale în care Kremlinul are deja un cuvânt de spus. Ori în Nagorno-Karabah au câte ceva de spus atât Putin, cât și Erdogan, lideri a căror politică și mod de acțiune este pe gustul lui Donald Trump, în timp ce miza, adică cele câteva sute sau mii de morți de pe front, pare nesemnificativă.
Apropierea finalului de campanie a determinat Casa Albă să simuleze un oarecare interes pentru acest conflict din Caucaz, așa că Mike Pompeo le-a oferit vineri, în 23 octombrie ac., miniștrilor de externe ai Armeniei și Azerbaidjanului șansa de a-și susține cauza. Au fost audiențe separate, iar secretarul de stat le-a expus părților poziția Casei Albe: „părțile trebuie să intre în negocieri serioase, bazate pe Actul Final de la Helsinki, privind abținerea de la amenințarea cu forța, integritatea teritorială, drepturi egale și autodeterminarea popoarelor”.
Așadar și azerii și armenii au plecat de la Washington păstrându-și opiniile cu care au venit, pe care și le-au văzut chiar încurajate de mesajul prolix transmis public de secretarul de stat. Pentru că nu a fost loc de progrese, Doland Trump s-a plictisit repede de subiect, alegând pragmatic un altul mai promițător, și anume ideea de a reconcilia Israelul cu Sudanul, de exemplu.
Odată reîntorși din periplul american, azerii și armenii și-au reluat jocurile de război, pe front situația părând să le surâdă mai degrabă azerilor, a căror tactică de a bombarda linia frontului și localitățile armenilor din Nagorno-Karabah folosind drone de fabricație turcă și israeliană 2 pare că le-a adus avantaje la care nu sunt dispuși să renunțe. Bombardamentele sunt acompaniate de raiduri ale armatei azere, dar mai ales ale experimentaților mercenari sosiți din Siria, via Turcia, care consolidează astfel avantajele prin cuceriri teritoriale.
Ofensiva azeră a speriat Armenia, care, prin vocea premierului Nikol Pashinyan a cerut Moscovei să-și reconfirme tratatul de asistență militară și să sprijine apărarea granițelor naționale, în cazul în care armata azeră le va amenința 3.
Cum Vladimir Putin a reconfirmat acordul frățesc, și Ankara a ținut să răspundă trimițându-l pe Mevlut Cavusoglu, ministrul turc de externe, la Baku, pentru a reafirma sprijinul Turciei pentru „frații azeri”. Acum părțile aflate în conflict în Caucaz și-au dezvăluit cu toții identitatea, și au făcut-o la nici o săptămână după simulacrul de negocieri de la Washington.
Joe Biden a acuzat în campanie Casa Albă că a inițiat un simulacru de negocieri, care este o rușine, și a cerut administrației și secretarului de stat că înceteze să mai menajeze Ankara pentru amestecul în conflict și să avertizeze de asemenea Iranul să nu se amestece. Despre Rusia niciun cuvânt.
Pentru flancul sud-estic al NATO și pentru Europa, poziționarea Federației Ruse și a Turciei, dar și ezitările Washingtonului sunt vești foarte proaste. Bănuiesc că este destul de clar și la București cât de serios este riscul pentru regiune, și pentru țara noastră în particular, al escaladării conflictului din Nagorno-Karabah. Iar riscul nu este doar politic, ci mai cu seamă unul militar. Fără implicarea SUA alături de Uniunea Europeană în temperarea și descurajarea părților, viitorul se anunță sumbru.
Multă vreme de peste ocean au venit în Europa speranțele de pace, libertate și prosperitate. Sfârșitul celui de-al doilea război mondial, sfârșitul Războiului Rece, extinderea NATO, urmată de cea a Uniunii Europene, ne-au adus prosperitate, optimism și un sentiment bun al viitorului. Apoi primul deceniu al mileniului s-a sfârșit într-o devastatoare criză economică și totul s-a schimbat. Economia mondială poate că și-a revenit, dar Occidentul ca bloc atlantic a început să clacheze.
INTERVIURILE HotNews.ro