Statul paralel și justiția română. Partea a II-a

Elemente ale „statului paralel”, așa cum l-am definit anterior[1] (instituții formale, dublate de rețele criminale/infracționale), au existat în justiția românească după evenimentele din 1989, până aproximativ acum 15 – 10 ani, localizate în special în încrengăturile dintre unii politicieni și unii magistrați ce s-au aflat în funcții cheie ale sistemului judiciar, dar și membri ai unor instituții de forță (polițiști, foști angajați ai serviciilor de informații). „Rețeaua” Voicu a fost un exemplu revelator în acest sens[2].

Justiția a fost cea care a demantelat aceste rețele criminale prin arestări și condamnări penale ale unor protagoniști, parte a rețelelor criminale. Și a fost categoric un răspuns la pericolul concret pe care astfel de rețele îl constituiau la adresa funcționării statului de drept. Azi nu se mai poate vorbi, și spun asta în mod categoric, de astfel de rețele criminale sau de existența, pe scară largă, a unor încrengături între politicieni și magistrați, rețele cu scopuri infracționale.

În ultimii 10 ani s-a creat, însă, o rețea informală care a dublat instituțiile publice, formale. Deși, inițial, „statul în stat” a fost un răspuns la pericolul grav ce-l reprezentau elementele criminale ce riscau să sufoce instituțiile formale, în timp, rețeaua informală – formată în special din membri ai instituțiilor de forță, inclusiv procurori cu funcții de conducere – s-a cristalizat cu efecte nu întotdeauna benefice pentru funcționarea statului de drept.

Cazul „statului paralel” din România (dacă a existat un caz …)

Spuneam în partea I a articolului că statul paralel a fost o temă publică în primul rând de natură politică în România, fie și pentru simplul fapt că a fost inițiată și întreținută de parte a clasei politice, dar și de unii formatori de opinie cu conexiuni în politica din România. Toți aceștia au profitat sau au încercat să profite de lansarea temei statului paralel.

În special politizarea evidentă a numirilor în funcții de conducere în funcțiile cheie din Ministerul Public, dar și o accelerată divizare a magistraturii, concretizată în poziții diametral opuse în chestiuni de esență pentru profesiile de judecători și procurori – de la poziții pro sau contra rapoartelor MCV, la nefericita înființare și funcționare a Secției pentru investigarea infracțiunilor din justiție – toate își au originea în această dublare a instituțiilor formale cu o rețea informală.

Clasa politică, unii politicieni nu au stat departe de această paradigmă, încercând (și reușind uneori) să profite de situație, deși, după cum voi explica mai jos, rețeaua informală i-a vizat inclusiv pe acești politicieni în anchetele penale inițiate de instituțiile de forță.

După o perioadă de evidentă timorare, acești politicieni s-au regrupat și, profitând de pârghii legislative și administrative, dar și de breșe create în interiorul sistemului de justiție, prin captarea unor magistrați, au încercat (și poate au și reușit uneori) să destabilizeze și să intimideze judecători și procurori, nu doar pe cei investiți cu cauze penale, de corupție, dar și pe acei judecători și procurori care au fost și sunt, să spunem, ceva mai vocali în spațiul public.

Capetele de berbec au fost:

• numiri în funcții de conducere la nivel înalt în cadrul Ministerului Public, în ultimii 15 ani;
• crearea Secției pentru investigarea infracțiunilor din justiție;
• numirea recentă a unor judecători la Curtea Constituțională, fără criterii transparente privind numirea acestora – în condițiile în care Înalta Curte de Casație și Justiție, ignorată deliberat în acest proces de numire, este un rezervor important și esențial pentru buni profesioniști în materie constituțională;
• modul în care Inspecția Judiciară în toți acești ani și-a gândit verificările specifice și anchetele disciplinare și degringolada legată de confirmarea unor magistrați în funcțiile de inspector șef și inspector șef adjunct.

Modul în care a fost aruncată în piața publică sintagma – și dezbaterea în jurul acesteia – ne poate duce la ideea că „statul paralel” era în altă parte decât spun ei, adică tocmai la cei care au lansat această temă: finanțarea dubioasă, neclară, a acestei propagande, implicarea indirectă sau directă a unor persoane cu certe probleme de natură penală (condamnați sau cu dosare penale aflate pe rolul unor parchete sau instanțe) sau apropiați ai acestora.

Există și varianta spusă public, și poate vom afla în viitorul mai apropiat sau mai îndepărtat, că „statul paralel” a existat, însă nu acolo unde au încercat să ne arate cei care au lansat tema, adică în zona instituțiilor de forță (DNA, servicii secrete), ci exact în zona din care provenea strategia manipulărilor.

Un exemplu este dat de fostul procuror general al României, în Revista 22 din 07.05.2019 într-un interviu dat jurnalistei Andreea Pora [3]. Domnul Augustin Lazăr vorbește de „grupul de reflecție” creat undeva în jurul anului 2013 și care, se pare, a fost destinat să creeze acele elemente care s-au aflat în spatele manipulărilor publice ce au avut loc în cele 18 luni de agresivitate ofensivă în tot ce înseamnă spațiu media: televiziuni, așa zisa mass media on line, rețelele de socializare (facebook, twiter, instagram, etc.).

Acest „grup de reflecție”, ne spune domnul Lazăr, a cărui sinceritate eu personal nu o pun la îndoială, fie și doar pentru faptul că a rezistat atacurilor furibunde ale celor ce au făcut parte, din această perspectivă, din „statul paralel”, s-a constituit ca urmare a faptului că multiplele anchete penale declanșate împotriva unor demnitari ai statului român, înalți funcționari, miniștri, consilieri județeni, etc., au primit condamnări penale, parte din ei. În consecință, aceștia din urmă și-ar fi exercitat influența politică pentru a zădărnici și compromite lupta împotriva corupției.

Nu cred că domnul Lazăr ar fi afirmat aceste lucruri fără să fi avut informații certe în această direcție. Afirmațiile din acest interviu sunt foarte grave. Arată o posibilă dimensiune a unor lucruri care riscau să scape de sub control. Și mai arată exact ceea ce, probabil, mulți intuiam: s-a pus în mișcare o uriașă mașinărie compusă din specialiști, din imense resurse financiare obscure care să decredibilizeze „lupta împotriva corupției”.

Dacă a existat sau nu un „grup de reflecție” vom afla. Sau poate nu. Însă din modul de manifestare, agresivă, săracă din punct de vedere ideatic, însă repetitivă, această manipulare s-a bazat, totuși, pe câteva evoluții deloc fericite a unor instituții ale statului (așa numitele instituții de forță, în special DNA și SRI) care pot conduce la ideea că a existat o rețea informală din rândul membrilor acestor instituții, a reprezentanților acestora în special. Ei au fost cei care au dominat instituțiile informale în interes personal (dorința de a-și manifesta puterea personală prin recunoaștere publică; dominarea instituțiilor publice și controlul activității acestora; prezervarea funcțiilor de conducere etc.).

Mai precis, există elemente ce pot fi decriptate din spațiul public, astfel cum s-au derulat evenimentele, din care ar putea fi trasă concluzia că au existat cele două „seturi” ale statului, după cum le-a numit Michael Glennon: un „set” de instituții formale și o rețea informală formată din membri ai instituțiilor de forță. Cu alte cuvinte, eu cred că putem vorbi de existența unui „stat în interiorul statului” în anii 2012 – 2019 („a state within a state”).

De ce a fost aleasă, de către cei ce s-au aflat în spatele manipulării publice, această sintagmă de „stat paralel”? Cred că s-a ținut în primul rând de posibilul impact psihologic pe care-l creează în rândul populației ideea existenței a două ”state”, unul vizibil și unul ascuns. Repet ceea ce am spus în partea I a articolului: românii au amintiri clare din istoria recentă a statului comunist, în care, practic, oamenii vedeau desfășurându-se o dublă activitate a statului: una, ipocrită și mincinoasă, ce răzbătea din propaganda oficială a partidului comunist și o realitate paralelă, viața de zi cu zi a oamenilor, cu greutățile inerente unui stat nefuncțional, pentru marea majoritate a românilor.

În al doilea rând, artizanii perdelei de fum, care s-a numit „statul paralel”, au ținut cont probabil și de faptul că celelalte sintagme, teoretizate de literatura anglo-saxonă, ar fi fost greu de tradus, cu impact minim la nivelul psihologiei de masă.

Dar ce cred cu adevărat e faptul că sistemul de justiție a fost pus, deliberat, sub presiune. Sau, mă rog, parte a acestui sistem. În special acele structuri care s-au comportat în ultimul deceniu al secolului XX și începutul secolului XXI ca structuri de forță. Și aici mă refer în primul rând la Direcția Națională Anticorupție.

Concentrarea atacurilor asupra acestor structuri a fost una clară, evidențiată chiar și de Comisia Europeană. Iar demiterile unor procurori cu funcții de conducere din aceste structuri de către politicienii cu acoperire decizională în domeniu a fost una din consecințele în mod evident urmărite. Însă, s-a dorit mult mai mult prin această campanie:

1. să suscite îndoiala că judecătorii înșiși au fost de bună credință sau că au fost independenți când au avut de soluționat cereri de interceptări telefonice, de supravegheri electronice, cauze pe fond în materie penală, etc.;

2. să discrediteze total anchetele penale și procurorii ce au condus aceste anchete privind politicieni de top, oameni de afaceri cu conexiuni politice pentru că, întâmplător sau nu, parte din cei care au întreținut tema „statului paralel” erau ei înșiși subiecte procesuale – inculpați în dosare ale DNA sau DIICOT pentru diverse infracțiuni de corupție, de falsuri etc.

Oricum, e de consemnat următorul paradox, pe care justiția însăși nu a reușit să-l rezolve, ci a asistat neputincioasă și fără o reacție adecvată la întreg spectacolul legat de așa zisul „stat paralel”: cauzele instrumentate de DNA au reprezintat în jur de 0,1% din totalul cauzelor înregistrate pe rolul instanțelor. Evident că numărul judecătorilor și procurorilor care s-au ocupat sau se ocupă cu aceste cauze este unul fatalmente limitat, undeva sub 2% din totalul judecătorilor și procurorilor, parte a autorității judecătorești. Însă, loviturile ca urmare a scandalului „statului paralel” le-a primit întreg corpul judecătorilor și procurorilor, consecințele negative fiind contabilizate la nivelul întregului corp profesional.

Și, de fapt, aici poate fi consemnată consecința cu adevărat reală a temei „statului paralel”: o mai mare atenție a opiniei publice asupra sistemului justiției. Ceea ce nu este, în esență, un aspect negativ, trebuie să recunoaștem. În măsura în care atenția critică a societății este asumată de justiție și urmată de măsuri concrete pentru a evita pe viitor sincopele în funcționarea acesteia, atunci s-ar putea spune că această falsă dezbatere în jurul conceptului de „stat paralel” a avut și o consecință benefică.

Altfel, nu a fost decât o chestiune de timp până când sincopele cu adevărat reale din sistem să fie scoase în evidență și tratate de opinia publică ca tare ale sistemului. Iar ele nu au avut nici o legătură directă cu „statul paralel”. Cazul Baia de Aramă, Caracal, dosarul Revoluției, cazul Gheorghe Ursu, dar și pensiile speciale ale judecătorilor și procurorilor. Toate aceste sincope sau scandaluri publice au avut un impact negativ mult mai apăsat pentru societate decât acuzațiile legate de existența „statului paralel”.

Revenind la tema „statului paralel”:

Primo: Documentul ce a formalizat conceptul ca temă principală a agendei publice din România l-a reprezentat o rezoluție adoptată de un partid politic în luna noiembrie 2017. În această rezoluție este pomenită de 8 ori sintagma „stat paralel și ilegitim”. În mod evident, documentul [4] se raportează la una din structurile Ministerului Public, respectiv la Direcția Națională Anticorupție, chiar dacă instituția nu este numită ca atare. Totodată, sugestia este una de impact: nu doar că așa zisa „luptă anticorupție” reprezintă o vulnerabilitate a statului de drept, dar elementele structurilor informale, parte a „statului paralel”, au „scopul de a controla discreționar puterea politică sau puterea judecătorească”.

Repetiția are un rol important în psihologia mulțimilor, chiar dacă autorii probabil că nu au urmărit lucrul ăsta: în mod subconștient, oamenii încep să se îndoiască de validitatea unor concepte, instituții, acțiuni ale acestor instituții cu care erau familiarizați inducându-le, în schimb, alte valori. Până la urmă, dacă dezvoltă spiritul critic al cetățenilor, nu ar fi în principiu ceva atât de rău, sub condiția totuși ca ceea ce se propune sau ceea ce este în spatele unor astfel de construcții ideatice, manipulatoare în fond, să țintească binele, adevărul, și nu distorsionarea lui.

Unii reprezentanți politici ai statului formal românesc au avut, de asemenea, un rol esențial în a întări și întreține tema pe agenda publică. Reamintesc declarația de presă a fostului Președinte al Senatului în acea perioadă – 6 noiembrie 2017 – , declarație publicată pe site-ul oficial al Senatului României [5]. Referirea la justiție, în special la vârful justiției – respectiv, la doamna președintă a Înaltei Curți de Casație și Justiție –, a fost principalul vector al invocării statului paralel. Iar critica a vizat, din nou, segmentul penal al justiției românești, mai ales acele mijloace care au fost indicate ca fiind metode de presiune asupra membrilor parlamentului (iarăși, subliminal, indicate ca fiind „deja cunoscute și validate”, fără să ni se spună cine le-a validat): dosare fabricate, cătușe, încarcerări nejustificate, compromiterea publică cu ajutorul diviziei de presă a „statului paralel” etc.

Secundo: Deși afirmațiile legate de „statul paralel” vizează un foarte mic segment al sistemului judiciar, de suferit au suferit toți actorii din justiție, judecători și procurori, așa cum am precizat anterior. Sunt două lucruri de spus aici, din punctul meu de vedere:

1. justiția însăși, prin reprezentanții ei constituționali învestiți cu garantarea independenței ei, mă refer la Consiliul Superior al Magistraturii și membrii lui, nu a făcut nimic consistent în direcția elucidării existenței sau inexistenței „statului paralel”. Dimpotrivă, au dat semnale contradictorii, iar senzația de luptă pentru putere în interiorul acestei instituții a fost una cât se poate de reală, în special pentru membrii sistemului de justiție. De reamintit faptul că în anul 2019 o perioadă îndelungată Consiliul nu a funcționat datorită polilor de putere ce s-au confruntat în interiorul acestuia. Miza a fost promovarea unor procurori în cadrul Secției pentru investigare infracțiunilor din justiție și numiri în funcții de conducere la această instituție. S-a ajuns chiar la solicitarea unor membri CSM de demitere a președintelui acestuia, cerere care nu a fost pusă pe ordinea de zi de tocmai președintele căruia i s-a cerut demiterea. De aceea, magistrații au văzut această instituție, Secția specială, ca un instrument de exercitare a puterii de câțiva magistrați asupra colegilor lor, deși poate intenția creării acestei instituții a fost alta;
2. pe de altă parte, anumiți reprezentanți ai justiției au avut comportamente care au sugerat că ceva nu este în regulă în relațiile pe care unii magistrați (în special procurori) le-au dezvoltat cu serviciile de informații. Potențarea negativă a fost dată și de publicitatea peste limitele firești, normale, într-o societate democratică, a anchetelor penale derulate de structura DNA: zăngănitul public de cătușe; anunțul unor anchete ”fulminante” (vezi Microsoft, EADS, etc.). care s-au dovedit apoi eșecuri răsunătoare; scurgeri în presă ale unor informații din dosarele ce erau în curs de instrumentare; probe obținute de Serviciul Român de Informații, deși acesta din urmă nu avea cadrul legal pentru a face acest lucru și folosite în dosare de unii procurori (multe din aceste „probe” au fost eliminate de judecători în câteva dosare penale); referiri la politici publice guvernamentale ce ar trebui derulate de alte autorități publice în domenii care nu fac obiectul de activitate al parchetelor (nu era rolul și rostul procurorilor să afirme public, în conferințe sau bilanțuri oficiale fraze de genul: „cu banii confiscați se puteau face x spitale sau x km de autostrada”, etc.); martori chemați la unele structuri de parchet în timp ce era chemată și presa pentru a-i filma, deși acești martori nu aveau calitatea de inculpați sau suspecți (dacă ești martor într-un dosar penal de mare răsunet public, e greu să fii disociat de presupusa activitate infracțională posibil săvârșită de inculpatul sau suspectul din acel dosar. Nemaipunând la socoteală că în chiar cazul în care persoana avea calitatea de inculpat sau suspect, totuși, aceasta din urmă are dreptul la imagine și, mai ales, la respectarea prezumției de nevinovăție); achitări pe bandă rulantă date în dosare care au fost anunțate cu mare pompă de conducători ai acestor parchete (a se citi: DNA), fără ca procurorii care au instrumentat greșit cauza să răspundă pentru anchetele prost făcute sau pentru fapte inexistente și care au adus grave prejudicii persoanelor anchetate, dar au și presupus enorme cheltuieli din banul public (expertize, cheltuieli cu proceduri etc.).

Tertio: Pentru a face o analiză comparativă a posibilei existențe a uneia din modelele descrise de autorii ce s-au ocupat de o asemenea temă în spațiul anglo saxon, e necesară o sumarizare (reamintire) a elementelor unei astfel de construcții statale:

• existența a două seturi la nivelul decizional al statului: un „set” formal, format din instituțiile formale, recunoscute ca atare de constituția statului și de celelalte legi și un „set” informal, format dintr-o rețea informală ai căror membri sunt fie componenți ai instituțiilor formale, dar care au creat o rețea trans-instituțională pentru protejarea propriilor interese sau cariere, sau/și membri ai unor rețele infracționale;
• rețeaua informală participă/influențează deciziile instituțiilor formale sau, în unele cazuri, chiar dictează deciziile instituțiilor formale;
• rețeaua informală nu-și dorește publicitatea, tocmai pentru a putea opera în liniște, la umbra instituțiilor formale și pentru a nu deconta eșecurile statului formal.

Așa cum s-au desfășurat evenimentele în România ultimilor ani, de la intrarea ei în Uniunea Europeană (01.01.2007) și în special după anul 2012, nu sunt întrunite toate elementele de mai sus pentru a fi în prezența unei anumite tipologii descrise de autorii literaturii dublului guvernământ.

Însă, sunt elemente specifice care mă fac să cred că a existat un prototip anume, cu particularități specifice, a „statului în interiorul statului”, mai ales a unor structuri de parchet, în special DNA, în combinație cu servicii de informații, mai ales SRI. Așa cum am spus anterior, s-a dezvoltat o relație, chiar personală, între anumiți responsabili ai acestor autorități și instituții publice, fapt care poate să conducă la ideea că aceștia s-au constituit într-o rețea informală.

Suportul nu au fost acele protocoale încheiate de Parchetul General, DNA cu SRI, după cum s-ar putea crede. Protocoalele au fost doar efectul, nu cauza.

Ce anume i-a determinat pe acești responsabili să creeze această proto-rețea informală? E dificil de probat, dar nu greu de intuit. Ceea ce s-a întâmplat în SUA, așa cum explică atât Michael Glennon, cât și Mike Lofgren, citați în partea I a acestui articol, putem presupune că s-a repetat și la noi: dorința de a-și afirma puterea în spațiul public („sunt puternic prin faptul că am în mână pârghii de control și sancțiuni puternice”) prin deplasarea accentului instituțional al puterii la nivelul personal, individual al protagoniștilor rețelei informale.

Totodată, o explicație plauzibilă o poate reprezenta și prezervarea funcțiilor de conducere din aceste instituții: contrar modelelor mai sus amintite, în cazul României publicitatea forței și puterii acestor indivizi, părți ale rețelei informale, a fost și pentru a asigura o posibilă presiune publică pentru renominalizarea sau perpetuarea lor în funcții, iar „lupta împotriva corupției” și crearea unor efecte scenice de mare amploare legate de această luptă (cazuri spectaculoase, parte din ele fiind în fapt eșecuri ulterioare) ar fi putut avea și această destinație, a presiunii publice de care vorbesc aici.

După o perioadă – până în anul 2012 – în care instituțiile de forță au avut o legătură ombilicală cu anumite instituții formale, în special puterea executivă prin Președintele de la acea vreme (numirea în posturile de conducere la nivel înalt în Ministerul Public revenea Președintelui, potrivit legii, precum și controlul evident al serviciilor secrete prin intermediul Consiliului Suprem de Apărare al Țării în aceeași perioadă), după această dată încetul cu încetul instituțiile de forță au devenit autonome.

De fapt, din cauza rețelei informale ce s-a creat în timp între reprezentanți ai acestor instituții de forță și ca urmare a sprijinului reciproc al demnitarilor implicați în vederea prezervării influenței lor de putere în interiorul și exteriorul funcționării acestor instituții, ”instituțiile de forță”, DNA și SRI mai ales, au devenit autonome. Și când spun „instituții”, mă refer mai ales la persoanele aflate la conducerea acestora până în anul 2017.

Practic, prin forța pe care o dădeau atribuțiile de urmărire penală, inclusiv și mai ales cele legate de supravegherea tehnică pe care o permiteau normele de procedură penală și legile privind siguranța națională (interceptări și nu numai), dublată de o politică de marketing public eficientă și agresivă, autonomia acestor instituții, a conducătorilor ei, ca și rețeaua informală care s-a creat între timp, a devenit dominanta în activitatea acestora.

Poziționarea celorlalți reprezentanți ai puterilor executivă, legislativă și judecătorească a ținut cont de această realitate, probabil și pentru că parte dintre ei aveau perspectiva unor posibile anchete penale ce se puteau derula în ce-i privește; motiv pentru care benevolența față de reprezentanții instituțiilor de forță a fost una evidentă. Adoptarea de acte normative prin care, an de an, au crescut alocările de personal suplimentar și financiar a fost un rezultat al acestei situații. Iar avizul/acordul/admiterea formală de către mulți judecători a cererilor privind supravegherea tehnică în dosare de corupție sau în cazul mandatelor de interceptare privind securitatea națională a fost un alt rezultat.

Așa cum se observă, fenomenul a fost similar celui descris de Michael Glennon (dublul guvernământ) și de Mike Lofgren (statul ascuns/adânc), deosebit fiind faptul că dacă în cazul rețelei informale din SUA aceasta nu și-a dorit publicitatea, cazul românesc s-a manifestat prin contrariul său; publicitatea, marketing-ul „operațiunilor” penale de succes a fost o prioritate pentru rețeaua informală a instituțiilor de forță din România.

Probabil, s-a mizat pe presiunea publică pentru menținerea în funcții a membrilor acestei rețele informale, în condițiile în care clasa politică și secția de procurori din cadrul CSM (în cazul DNA) puteau produce surprize în numirea alte persoane la conducerea instituțiilor de forță, SRI și DNA.

De altfel, surpriza trecerii pe linie moartă a fostului procuror general în anul 2012 a fost un semnal clar că astfel de surprize pot avea loc, iar cei care posibil s-au constituit în rețeaua informală au ținut cont de acest lucru.

Cu atât mai mult cu cât în decembrie 2012 a intervenit celebrul „acord de colaborare” [6] între Președintele României și Prim Ministrul de la acea vreme, care, chiar dacă nu a prevăzut expresis verbis modul de împărțire a posturilor la vârful Ministerului Public, a permis o negociere politică între actorii politici pentru numirile în funcțiile cele mai înalte de conducere la Ministerul Public [7], așa cum poate rezulta din declarațiile publice ale unor politicieni, inclusiv a fostului Prim Ministru care deținea și funcția de ministru interimar al justiției la data de 03.04.2013 când au fost făcute propunerile pentru aceste posturi.

Iar aceste negocieri politice sau politizarea numirilor în funcțiile de top ale Ministerului Public pare a fi devenit o constantă, cu mici excepții, e adevărat.

Evident, ca întotdeauna, chiar și acum, secția de procurori a CSM nu a contat în ecuație, dat fiind că nu era și nu este un pol de putere, cu adevărat, în termenii pe care politicienii și unii reprezentanți ai instituțiilor de forță îi percepeau și îi percep.

În orice caz, prin acest „acord” (negociere) politic se consemna o realitate în ce privește legătura ombilicală de care pomeneam anterior dar, în același timp, cei numiți în funcții de conducere în instituțiile de forță au realizat fără doar și poate fragilitatea pozițiilor lor, fie și numai pentru faptul că instabilitatea politică putea însemna pierderea acestor poziții și, evident, a influenței pe care ei o aveau în raport cu politicieni ce dețineau temporar funcții de decizie în puterea executivă și/sau legislativă.

Metoda sigură de a rămâne în astfel de funcții pentru membrii instituțiilor de forță era aceea de a dezvolta acțiuni concertate și ample de anchete penale în ceea ce s-a numit „lupta împotriva corupției”. Și asta în ideea de a crește presiunea publică pentru ca persoanele, cu nume și prenume, să rămână la cârma acestor instituții de forță. Sunt convins că una din intențiile acestor persoane a fost de fi performante și de a curăța societatea românească de corupție, dar este posibilă și o secundă explicație a acestui marketing, fără precedent în istoria justiției române, a activității unei componente a sistemului judiciar.

Citeste intreg artioclul si comenteaza pe Contributors.ro