INTERVIU Mihai Constantinescu, directorul executiv al Festivalul „George Enescu”: Fabio Luisi a zis că este cel mai mare festival la care a participat vreodată / În 2021 vor veni Filarmonica din Viena, Scala din Milano…

L-am întâlnit pe Mihai Constantinescu, directorul executiv al Festivalului Internațional „George Enescu”, la trei zile de la încheierea ediției a XXIV-a din acest an, pentru a face nu atât un bilanț, cât pentru a afla detalii poate mai puțin cunoscute din cele peste trei săptămâni de festin muzical. La ediția recent încheiată, în cele 23 de zile de festival au fost 83 de concerte, au participat 2500 de artiști din peste 50 de țări, s-au cântat 313 lucrări (149 de compozitori) și s-au vândut 120000 de bilete.

Ce face directorul executiv al Festivalului „George Enescu” la închiderea ediției?

Face deconturile. Acesta e cel mai arid moment al festivalului. Se adună cazările, transportul, transportul local, avioane, deconturile de bilete, deci e partea contabilă a festivalului. Avem cam o lună, o lună și jumătate de decont și durează, pentru că au fost peste 9.000 de nopți de cazare, de exemplu, peste 3.000 de bilete de avion; aceste documente sunt trimise la minister, ministerul trebuie să le verifice, așadar durează.

Ați reușit să îndepliniți ceea ce v-ați propus pentru această ediție? Artiștii, orchestrele, evenimentele și manifestările conexe au fost după cum vi le-ați dorit?

În momentul în care Fabio Luisi a ieșit de pe scenă, după ce a dirijat „Simfonia a III-a” de Enescu, a fost încântat și a zis că este cel mai mare festival la care a participat vreodată și a mai spus că vrea neapărat să facă „Oedipul” lui Enescu.

Din punctul nostru de vedere, da; n-am avut sincope, au fost doi dirijori care n-au venit din motive de sănătate, dar înlocuirile au fost, după părerea mea, de aproape același calibru (Mariss Jansons a fost înlocuit de Cristian Măcelaru, iar în locul lui Yuri Temirkanov a dirijat Vassily Sinaisky). În ce privește programele, eu zic că ne-am îndeplinit sarcinile, inclusiv pe cele educative, pentru că programele pe care le-am prezentat au fost efectiv o educare și a publicului, și a artiștilor care au participat (și mă refer în special la artiștii români), prin programele de muzică contemporană – prin cele două opere, „Moise și Aron” a lui Arnold Schoenberg și „Femeia fără umbră” a lui Richard Strauss –, dar mai departe, publicul trebuie să ne judece, căci, în fond, lui i-am prezentat această paletă variată de programe.

Cât de importantă este pentru organizatorii festivalului „obsesia” de a umple sălile? La ce fel de concesii se poate ajunge?

Nu, nu, noi n-am fost obsedați de așa ceva, pentru că ne-am asumat seria de muzică contemporană, iar acolo nu poți umple sălile, cum nu le poți umple nici la „Moise și Aron”, nici la „Femeia fără umbră”, nici la „Peter Grimes”. Am vrut să prezentăm programe, am vrut să prezentăm lucruri inedite, care nu s-au mai făcut pe scenele românești și care sigur nu se vor mai face. Aici chiar nu trebuie să fim modești. Ne-am asumat acest lucru tocmai în ideea educativă, amintită înainte, a acestui program al festivalului pe care l-a gândit și maestrul Vladimir Jurowski. Evident că încasările reprezintă destul de mult din bugetul festivalului, în jur de 18-19%, dar cred că am trecut la faza superioară a organizării programului.

Din punctul dumneavoastră de vedere, care au fost momentele memorabile ale acestei ediții? Și care au fost momentele mai puțin reușite?

Sunt două puncte de vedere: punctul de vedere al vizitatorului festivalului și punctul de vedere al specialistului festivalului. Criticii evident că au văzut și au apreciat foarte mult aceste producții, cum au fost cele trei opere, cum au fost operele baroce, cum a fost programul de muzică contemporană la care au participat unii dintre cei mai importanți compozitori contemporani. Din acest punct de vedere, festivalul a fost apreciat nu numai de noi, în calitate de organizatori, care am propus acest program, ci și de critica străină care a venit la București în această perioadă. Din punctul de vedere al doritorului de muzică și al nespecialistului, însă iubitor de muzică, sigur că memorabile au fost recitalurile Joyce DiDonato, Diana Damrau, Rolando Villazón, Bryn Terfel, prezența lui Marion Cotillard, a lui Maxim Vengerov sau a Filarmonicii din Berlin, a Orchestrei Regale Concertgebouw și așa mai departe. Evident că trebuiau puse în program și aceste evenimente „mondene”, să le spun așa, dar greutatea festivalului stă în altă parte.

Le-am explicat în primul rând muzicienilor români, membrilor orchestrelor noastre – care la un moment dat erau foarte supărați și ne acuzau că de ce sunt ei cei care trebuie să sufere mereu și să prezinte lucrări în primă audiție, lucrări grele, cum a fost Schoenberg, și așa mai departe – că practic din festivaluri acestea sunt punctele care rămân, cum a fost Tetralogia lui Wagner, „Gurre-Lieder” de Schoenberg, „Wozzeck” de Alban Berg sau „Sinfonia” lui Berio. Festivalurile mari sunt importante prin aceste oferte, nu neapărat prin faptul că Filarmonica din Berlin și Orchestra Regală Concertgebouw vin în București.

Concertele susținute de Filarmonica din Berlin au constituit debutul în forță al festivalului. La fel, încheierea acestuia s-a bucurat de două prestații excepționale ale Orchestrei Regale Concertgebouw. Vom avea posibilitatea să reascultăm aceste două orchestre la edițiile viitoare?

Orchestra Regală Concertgebouw este deja antamată pentru 2021, vom avea și o orchestră americană – că tot s-a văitat lumea că n-am avut nicio orchestră americană –, vor veni Filarmonica din Viena, Filarmonica din München, vor veni aproape toate marile orchestre londoneze, apoi Mariinsky, Santa Cecilia, deci păstrăm ștacheta ridicată, mai ales că este a XXV-a ediție.

Vine și Filarmonica din Berlin?

Filarmonica din Berlin deocamdată nu vine. Poate cei care vor urma în conducerea festivalului și în conducerea Artexim-ului vor continua discuțiile cu ei. Eu sunt supărat pentru faptul că Filarmonica din Berlin nu ne-a oferit posibilitatea să-i înregistrăm concertele de la București și să le oferim publicului larg care o aștepta de atâta timp. Motivele nu vreau să le discut. E un lucru care nu s-a întâmplat niciodată, în cele 24 de ediții de până acum, ca deschiderea festivalului să nu fie înregistrată sau transmisă la televizor.

În momentul în care a ieșit de pe scenă Tugan Sokhiev, după ce a dirijat Orchestra Regală Concertgebouw – era prezent acolo și directorul acestei orchestre –, a zis că Festivalul Enescu e mai mare decât Festivalul de la Lucerna.

S-a auzit că motivul din cauza căruia nu au fost de acord cu înregistrarea ar fi fost nivelul corului Filarmonicii „George Enescu” (care, în concertul de deschidere, a cântat „Simfonia a IX-a” de Beethoven).

Nu. Corul a fost de mare ținută și, dacă nu ar fi fost corul, tot acel concert ar fi fost un concert plictisitor. Corul s-a ridicat la nivelul cerințelor acestei orchestre, însă sunt alte lucruri care țin de imaginea lui Kirill Petrenko, de ceea ce se dorește a se înfiripa acum în jurul acestui personaj…

Au fost voci, și nu puține, care au spus că interpretarea „Simfoniei a IX-a” de Beethoven din concertul de deschidere nu a fost la înălțimea așteptărilor.

Da. Corect. Am ascultat același concert și la Berlin, iar acolo a fost altceva. Șansa României a fost ca acest concert să facă parte din primul turneu european pe care Filarmonica din Berlin l-a făcut după instalarea lui Kirill Petrenko, iar din acest punct de vedere îi mulțumim orchestrei că a inclus Bucureștiul pe lista celor trei orașe vizitate. Poate că „Simfonia a IX-a” ar fi trebuit cântată nu atât de nemțește, ca să spun așa. A fost o interpretare de o perfecțiune intangibilă, or noi suntem latini și vrem să fie ceva și din suflet, nu neapărat ceva foarte elaborat, foarte gândit, fără greșeală, fără nicio tresărire. Cele două concerte ale Filarmonicii din Berlin au fost importante, dar, din punct de vedere muzical, Patricia Kopatchinskaja a fost cea care a vitalizat concertul prin acel Schoenberg cântat excepțional.

Un atu foarte important al festivalului este numărul mare de spectacole de operă pe care îl propune iubitorilor genului, prezentate în varianta de concert. Anul acesta au fost paisprezece opere, de la Händel, Gluck, Mozart la Schoenberg și Britten. Veți continua această linie?

Continuăm, firește, pentru că trebuie să continuăm în spiritul obiectivului educațional, ca să spun așa, al festivalului. Vom avea trei opere la Sala Palatului, vom avea opere și la Ateneu, vor fi și opere de secol XX, vor fi și opere de Händel și Gluck, poate nu paisprezece, câte au fost în această ediție, poate mai puține, însă ceea ce este bun trebuie continuat și păstrat, chiar dacă au fost voci care au spus că aceste concerte de la Ateneu încep foarte târziu, că se termină la două noaptea. Sunt iubitori ai muzicii baroce care stau până la finalul concertului, mai ales când le oferi asemenea distribuții (anul acesta au venit la București Karina Gauvin, Sandrine Piau sau Ann Hallenberg). Această serie, „Concertele de la miezul nopții”, inaugurată de Lawrence Foster în 1998, își are locul bine stabilit în programul festivalului, chiar dacă unii dintre cârcotași au acuzat că e prea târziu, că de ce baroc…

Mihai Constantinescu

Foto: Hotnews

După un număr impresionant de ediții la care ați participat în calitatea dumneavoastră de factor decisiv în organizarea acestui festival, ați putea să ne spuneți ce anume definește parcursul său, identitatea și, de ce nu, unicitatea lui?

În primul rând, identitatea e dată de denumire și de conținutul programelor, care înseamnă George Enescu. Sunt puține festivaluri de compozitori care omagiază un compozitor sau care au în atenție un compozitor. În al doilea rând, ceea ce a caracterizat festivalul, îl caracterizează și sper să-l caracterizeze în continuare este consecvența în aceste programe, în aceste serii prezentate, și este bine de știut că de la Lawrence Foster, care a fost inițiatorul acestor serii de concerte, niciunul dintre urmași – Cristian Mandeal, Ioan Holender, Vladimir Jurowski – nu a umblat la acest specific, pentru că s-a dovedit, de-a lungul anilor, că este o decizie bună. Și faptul că există mai multe concerte pe zi, că există serii de concerte, ideea pe care o are Festivalul Enescu a fost preluată și de alte festivaluri importante. Au apărut mai multe concerte pe zi la BBC Proms, au apărut mai multe concerte pe zi la Festivalul de la Lucerna – și ei, din dorința de diversificare a programelor, s-au uitat în jur, cum ne-am uitat și noi la un moment dat să vedem ce dorește publicul. Cred că în acest moment publicul, prin paleta largă pe care o oferim, este satisfăcut. Cred că festivalul trebuie să fie continuat așa cum este structurat, indiferent cine ar veni, cred că aceste lucruri îl definesc și reprezintă o caracteristică a Festivalului „George Enescu” în paleta festivalurilor internaționale.

Credeți că toate aceste apariții de prestigiu pe scena festivalului au reușit, în timp, să facă muzica lui Enescu mai prezentă în conștiința muzicală europeană?

Evident. De când am început noi să solicităm formațiilor străine să includă lucrări de George Enescu în programele lor – asta se întâmpla în 1998! –, multe lucruri s-au schimbat, iar acum nu-i mai rugăm noi, ci chiar ei vin și ne propun să cânte Enescu. În ultimii ani s-au făcut atât de multe înregistrări cu lucrările lui Enescu! În ce privește lucrările camerale, s-a înregistrat absolut tot. În ce privește lucrările simfonice, se cântă din ce în ce mai multe. În această ediție, în festival s-a cântat pentru prima dată „Simfonia a III-a” de două ori și nu s-a cântat numai la noi, s-a cântat și la Berlin, s-a cântat și la Florența; „Simfonia a II-a” s-a cântat la Moscova, s-a cântat și la București. S-au deschis stagiuni cu Enescu, s-au făcut atât de multe premiere cu „Oedipul” lui Enescu. Consider că și festivalul a avut aportul lui substanțial în includerea lui George Enescu într-o normalitate a deciziilor muzicale care se iau în acest moment de marile orchestre și de marii artiști și nu poate decât să ne bucure că Enescu, așa cum spunea și regretatul Yehudi Menuhin, este un compozitor al secolului XXI.

Tinerii noștri interpreți prezenți pe scena festivalului sunt deja apreciați de publicul marilor centre muzicale ale lumii și cred că putem să spunem că avem deja o generație cu vârfuri care au obținut confirmarea, precum Daniel Ciobanu sau Cristian Măcelaru, cel din urmă fiind numit recent dirijor principal al prestigioasei orchestre WDR din Köln. Concursul Enescu urmează să se desfășoare anul viitor. Ce se poate face pentru ca și el să poată atinge nivelul de excelență de care se bucură festivalul?

Aici sunt trei probleme diferite. În primul rând, după părerea mea, concursul a ajuns la un nivel destul de ridicat; în ultima ediție, cea din 2018, am avut peste 400 de concurenți care au aplicat și sunt sigur că acest număr va fi mai mare la ediția din 2020. Faptul că s-a despărțit de festival, că are un statut propriu, un juriu deosebit, că se cântă la Ateneu, faptul că participă Filarmonica „George Enescu”, că dirijori de mare valoare vin să dirijeze în etapele finale, toate acestea sunt deja aspecte care au acordat Concursului „George Enescu” un loc aparte în seria de mari concursuri internaționale care se desfășoară anual.

A doua problemă este ce vine din partea românească la aceste concursuri și, din păcate, recolta nu este grozavă. Numele pe care le-ați amintit înainte și numele românești care se vehiculează din păcate nu sunt ale unor absolvenți ai instituțiilor de învățământ din România, ci sunt tineri care studiază în străinătate. E bine că sunt încă români și că participă din partea României la aceste concursuri. Oful meu este că, de exemplu, George Enescu nu este obligatoriu a fi pregătit în conservatoarele din țară. Găsim mai mulți studenți din alte țări care cântă sonatele lui Enescu decât studenți români, indiferent că e vorba de vioară, pian sau violoncel. La violoncel e mult mai bine, dar la pian și la vioară e o penurie de muzicieni care pregătesc lucrări de Enescu, iar asta se vede în participanții la Concursul „George Enescu”.

Al treilea lucru important care trebuie rezolvat este ce se întâmplă cu acești câștigători de concursuri internaționale. Noi îi promovăm în Festivalul „George Enescu”, căci câștigătorii iau parte la ediția următoare a festivalului, apoi îi chemăm să cânte și în ediția următoare a concursului, dar cred că și filarmonicile din țară pot să facă stagiuni cu acești laureați ai Concursului „George Enescu”, care în acest moment cer onorarii foarte mici și sunt ușor de prins într-o stagiune. Probabil, peste câțiva ani, foști laureați, precum pianiștii Daumants Liepins, Josu de Solaun sau violonistul Valeriy Sokolov, vor fi mari artiști pe scenele lumii. Câștigătorul concursului de violoncel din 2018 a câștigat între timp și alte două concursuri internaționale. Cred că trofeul „George Enescu” reprezintă mult pentru acești muzicieni.

La ediția din acest an a dispărut ziarul festivalului (cu bunele și relele lui). Dacă tonul textelor, mai mereu encomiastic, putea deranja, interviurile cu muzicienii sau cronicile de concert erau foarte utile.

Am făcut broșura cu programul zilnic, dar între timp s-a mers și pe ideea ca toate materialele în forma lor inițială, adică forma lungă, să fie prezentate pe site-urile care erau, prin tradiție, ale festivalului: Adevărul, Radio România etc. Interviurile au fost și la Radio România, și la Trinitas. E adevărat că am fost acuzați că n-am mai făcut ziarul, că n-am mai scos pe hârtie aceste lucruri, însă am fost acuzați de către cei care n-au acces la internet, dar asta e, trebuie și noi să intrăm în media electronică.

Cum a fost colaborarea cu Trinitas? Detaliile legate de banii ceruți de TVR au scandalizat întreaga țară.

Da, TVR a cerut bani, dar nu numai acest lucru a decis colaborarea cu Trinitas. Vreau să spun că Trinitas a fost cel care a răspuns imediat solicitării noastre în momentul în care am văzut că dialogul cu TVR s-a blocat; e adevărat că mai apoi s-a încercat o reluare a discuțiilor, însă era deja foarte târziu. Pe de altă parte, e important cu ce a venit Trinitas: a venit cu o aparatură superioară celor de la TVR, cu oameni inimoși, doritori să facă din festival ceva special, au apărut multe transmisiuni, agenda festivalului, multe lucruri în plus pe care noi nu le-am fi obținut de la TVR. În schimb, TVR a devenit un partener media important, pentru că practic acesta și este rolul lui, a primit și o să primească gratis de la Trinitas, conform înțelegerii care există între cele două televiziuni, multe dintre concertele festivalului, poate chiar pe toate. Eu n-am înțeles de ce TVR a fost atât de vehement și atât de supărat că va primi ceva gratis și nu a făcut chiar el ceva ce alții au făcut cu multă muncă și bani.

Care au fost marile probleme ale acestei ediții, mai ales că situația bugetului a fost extrem de gravă în primăvară?

A fost într-adevăr o problemă, dar le mulțumesc celor care până la urmă au luat decizia să finanțeze festivalului cu sumele pe care noi le-am cerut cu un an și mai bine înainte. S-a înțeles la nivelul cel mai înalt că festivalul reprezintă un lucru foarte important pentru țară și că o sincopă în organizare ar fi dus practic la dispariția lui. Nu știu dacă ar fi ieșit lumea în stradă, să protesteze, dar ar fi fost păcat ca acest eveniment să fie distrus de o problemă la care s-a putut găsi, în cele din urmă, o rezolvare.

Ediția viitoare a festivalului va fi una specială, cea de-a XXV-a; e un număr care confirmă într-un mod fericit continuitatea manifestării, dar care totodată obligă. La ce ar trebui să ne așteptăm în ce privește propunerile muzicale ale acestei ediții?

Un festival de asemenea factură trebuie să continue ce a fost bun, iar noutățile să fie din punctul de vedere al repertoriului, din punctul de vedere al unor nume noi care apar (în ediția din 2019 am avut 34 de nume noi prezente în festival). Cred că trebuie să mergem pe ideea de continuitate, pentru că foarte multora din țară și din străinătate nu le-a venit să creadă că festivalul va rezista, și rezistă de 30 de ani foarte bine; și nu numai că a rezistat, dar s-a dezvoltat într-un mod spectaculos. Ceea ce dorim pentru ediția a XXV-a este să păstrăm ștacheta tot atât de sus la cât am adus-o, să avem public în sală, să avem artiști care vor veni să sărbătorească acest eveniment, căci vor fi și 63 de ani de la prima ediție, când au cântat la București Yehudi Menuhin, David Oistrah. Noutăți? În momentul în care, acum câteva ediții, am avut șapte din primele zece orchestre ale lumii, în ediția din 2017 am avut doisprezece dintre primii cincisprezece violoniști… La același nivel va fi și ediția viitoare.

Ce orchestre vor fi prezente în 2021? Ce mari muzicieni?

Vor veni Filarmonica din Viena, Scala din Milano, Santa Cecilia, Orchestra Regală Concertgebouw, London Symphony, London Philharmonic, Yuja Wang, Daniil Trifonov. Suntem în discuții cu mai mulți.

Maurizio Pollini și Grigory Sokolov nu vin nici la ediția viitoare…

Sokolov va fi în an sabatic, iar cu Pollini e complicat, nu ne refuză, spune „da, o să vedem”, dar eu nu pot să-l aștept să văd când o să poată el. La fel, nici cu Itzhak Perlman n-am reușit, pentru că sunt artiști care nu-și asigură prezența cu câțiva ani înainte. De exemplu, am avut aceeași situație cu Cecilia Bartoli, care a spus că va veni dacă va apărea ceva liber în agenda ei, dar eu nu pot aștepta cu programul, nu pot păstra prea mult timp o zi anume pentru un muzician. La fel cu orchestrele americane care ne-au zis că trebuie să așteptăm până nu știu când, dar faptul că e vorba de un festival complică mult lucrurile. Dacă ar veni în afara festivalului, n-ar fi nicio problemă, e simplu să muți un concert într-o zi sau alta. În festival însă, totul este drămuit, zile, ore. Nu pot păstra zile libere în festival, să le păstrez pentru anumite orchestre până e prea târziu (pentru mine, ca organizator).

Sunteți foarte bine conectat la viața muzicală internațională, cunoașteți perfect nivelul real al celor mai prestigioase manifestări de gen din întreaga lume. Este Festivalul „George Enescu” acolo unde vi-l doriți cu adevărat să fie? Este el un reper de primă mână pe harta marii muzici?

Nu vreau să fiu eu cel care dă verdicte și niciodată nu mi-a plăcut să spun că Festivalul Enescu e între primele trei, între primele cinci etc. Dar o să vă dau trei exemple grăitoare. În momentul în care Fabio Luisi a ieșit de pe scenă, după ce a dirijat „Simfonia a III-a” de Enescu, a fost încântat și a zis că este cel mai mare festival la care a participat vreodată și a mai spus că vrea neapărat să facă „Oedipul” lui Enescu. În momentul în care a ieșit de pe scenă Tugan Sokhiev, după ce a dirijat Orchestra Regală Concertgebouw – era prezent acolo și directorul acestei orchestre –, a zis că Festivalul Enescu e mai mare decât Festivalul de la Lucerna. Și ultima apreciere pe care o voi aminti aici a fost făcută de un ziar francez de muzică clasică, „Crescendo”, care scria acum câteva zile că „Festivalul Enescu se afirmă, la același nivel ca festivalurile de la Lucerna și Salzburg, drept una dintre marile întâlniri muzicale europene”. În 2009, „The Guardian” scria că a apărut un festival care va concura cu Festivalul de la Salzburg și cu cel de la Lucerna. Între timp, nu mai concurăm, zic eu, ci suntem parteneri.

În acest an prețul biletelor a crescut din nou. Cât vor costa în 2021?

Asta nu trebuie să mă întrebați pe mine. Noi trebuie să ne acoperim o parte din cheltuieli din bilete, în jur de 25-30%. Totul depinde foarte mult de cursul euro, de costul benzinei, de costul cazării, pentru că în bugetul nostru cam 90% dintre contracte sunt în valută. Transportul internațional e în valută, onorariile sunt în valută, hotelurile își fac calculele tot în valută. Sperăm să nu depășim foarte mult prețul biletelor din acest an, dorim ca festivalul să aibă totuși un nivel de accesibilitate.

interviu realizat de Petruș Costea