Interviu Valeriu Antonovici: „Am întrebat 100 de parlamentari ce știu despre Holocaust și cum își scriu discursurile”
Aproape jumătate dintre parlamentarii români care au răspuns în cadrul unui studiu despre Holocaust recunosc că nu au avut niciun mesaj de-a lungul carierei lor legat de acest subiect: ”știm că este bine, ar trebui să facem – dar noi nu am făcut”. Termenul de Holocaust a fost nu doar negat, ci și de multe ori folosit de politicieni impropriu (de exemplu, ”Holocaustul câinilor” sau ”Holocaustul porcilor”). Cu toate acestea, nu și-au dat demisia din funcțiile înalte și nici nu au fost demiși. Alții, au fost trimiși la ”cursuri de reeducare”, declară cercetătorul istoric Valeriu Antonovici, într-un interviu acordat HotNews.ro.
Este primul studiu de acest tip care ne dezvăluie modul în care văd parlamentarii problematica Holocaustului din România. Atrage atenția asupra confuziilor făcute în spațiul public și ce lecții au tras parlamentarii din acest eveniment tragic. Peste jumătate dintre parlamentari au declarat că prin mesajele lor legate de Holocaust au căutat să explice ce s-a întâmplat cu adevărat (54,2%). În același timp, spun că prin mesaje trebuie să transmită un semnal de asumare a trecutului.
Gabriela Florea: Sunt interesați cu adevărat politicienii de problema Holocaustului sau primează alte interese în abordarea acestui subiect?
V. Antonovici: 85,6% dintre parlamentarii români spun că oamenii politici ar trebui să transmită mesaje legate de Holocaust. Este o cifră încurajatoare care demonstrează că aceștia înțeleg importanța subiectului și că oamenii politici au o responsabilitate în transmiterea unor mesaje legate de istoria și memoria Holocaustului.
Cu toate acestea, 44% dintre cei care au răspuns la acest studiu recunosc faptul că nu au avut niciun mesaj de-a lungul carierei lor legat de acest subiect: ”știm că este bine, ar trebui să facem – dar noi nu am făcut”. Motivele sunt variate: ba că nu au fost invitați la un eveniment legat de acest subiect, ba că nu au avut timp să scrie ceva pe o rețea de socializare sau că nu au vrut să scrie doar ca să se afle în treabă. Oricum ar fi, declară că știu ceva despre subiect și că este unul important.
Cei mai mulți parlamentari cred că Holocaustul ține de EDUCAȚIE (68%) [a fost o întrebare cu răspunsuri multiple], apoi de CULTURĂ și POLITICĂ EXTERNĂ (42,3%), de POLITICĂ INTERNĂ (36,1%), de EVREI (25,8%), de SOCIETATEA ROMÂNASCĂ (17,5%), de ROMI (9,3%) și de ISTORIA UMANITĂȚII (1%) (răspuns scris de un singur parlamentar la rubrica ”altele”). Nu cred că ar trebui să ne surprindă toate aceste cifre pentru că în ultimii 30 de ani nici măcar majoritatea instituțiilor statului nu s-au putut decide asupra acestui aspect. Le-a luat ceva timp să se hotărască în coordonarea cui ar trebui înființat un institut național pe acest domeniu, să adopte legi sau să gireze rapoarte și studii despre istoria Holocaustului în România.
Gabriela Florea: În aceste condiții, cum își construiesc parlamentarii români discursul privind Holocaustul?
V.Antonovici: I-am întrebat care ar fi sursele principale atunci când se documentează pentru un astfel de discurs/mesaj. Peste 64% au declarat că se documentează din cărți, articole, memorii sau filme, 40% – au scris ce au simțit, aproape 7% au căutat discursurile președinților României și doar 3,4% au declarat că au căutat pe google citate și informații.
Este curios pentru că una dintre ipotezele acestui studiu era că discursurile ținute de șeful statului pot deveni un reper, un ”ghid de mesaje” pentru demnitarii publici atunci când vorbesc despre acest subiect. Ar fi trebuit să fie ”borne memoriale” sau ”linii de mesaj” național de la care să nu se abată celelalte mesaje/poziții ale demnitarilor români. Lucrurile nu stau chiar așa. În același chestionar i-am mai întrebat care a fost a doua sursă de inspirație și aici lucrurile stau puțin diferit la ”recunoașterea” că au căutat și pe google informații despre subiect – 22,4%. Interesant și deloc de neglijat acest subiect la a doua încercare. Pe scurt, dacă nu au citit cărți sau articole științifice, dacă nu-și amintesc ultimul film despre acest subiect sau nu mai aveau inspirație ce să scrie – au dat ”search” pe un google. Din acest punct de vedere, ar fi bine ca pe internet să fie publicate, totuși, cât mai multe texte ”la liber”, fără a fi nevoie de conturi, parole sau alte abilități specifice pentru a căuta o informație cât mai aproape de adevăr. Că dacă primele informații care vor apărea la o căutare superficială vor fi unele ”dubioase”, istoria poate fi deformată cu ajutorul discursurilor unor oameni politici care, în majoritatea lor, nu au studiat în școală nimic despre Holocaust.
3. Oferiți-mi exemple concrete de politicieni care s-au implicat cu adevărat în această problemă. Există și politicieni care folosesc date despre Holocaust în discursurile lor doar pentru a-și sprijini propriile interese?
V. Antonovici: Nu voi da nume. Pagina Senatului și a Camerei Deputaților este o arhivă foarte bogată în acest sens, la fel cum este și pagina dvs. de media. Evident că avem și exemple pozitive – cu parlamentari care au inițiat legi, au avut discursuri în fața colegilor sau au organizat expoziții și simpozioane pe acest subiect, însă găsim și multe exemple de politicieni care nu ne fac cinste.
Au existat parlamentari, miniștri sau chiar președinți care au făcut confuzii între termeni, au participat la evenimente unde erau comemorate personaje condamnate pentru genocid, au invocat filosofi sau oameni politici care au fost simpatizanți ai legionarilor sau chiar lideri ai mișcărilor fasciste. Termenul de Holocaust a fost nu doar negat, ci și de multe ori folosit de politicieni impropriu (de exemplu, ”Holocaustul câinilor” sau ”Holocaustul porcilor” – cu referire la colectarea câinilor fără stăpâni de pe străzi sau sacrificarea porcilor infectați cu virusul pestei porcine africane). Alții au diminuat semnificația acestei tragedii sau au negat direct Holocaustul. Cu toate acestea, nu și-au dat demisia din funcțiile înalte și nici nu au fost demiși. Alții, au fost trimiși la ”cursuri de reeducare” la Muzeul Holocaustului de la Washington.
Astfel, așa cum s-a văzut și din cifrele pe care le-am dat mai sus, de multe ori fie se ignoră, fie se refuză în spațiul public asumarea acestui trecut sau, în unele cazuri, se consideră a fi o problemă a minorităților, a istoriei, una mai marginală de care nu ar trebui să se ocupe clasa politică. Din acest considerent, când apar declarații ”nefericite” ale unor demnitari, colegii sau șefii lor se fac că nu au auzit sau nu au înțeles sau că ”gafa” nu este chiar atât de gravă. Oricum, nu toată lumea este interesată de acest subiect. Obligația celor care dețin puterea este să nu facă anumite confuzii, să nu denatureze faptele istorice sau să propage mesaje false. Dacă nu simt nevoia să vorbească pe acest subiect sau nu sunt pregătiți – să tacă.
4. Acum o lună, președintele României, Klaus Iohannis, a promulgat legea privind înființarea Muzeului Național de Istorie a Evreilor și al Holocaustului. Care va fi importanța acestui muzeu pentru țara noastră?
V. Antonovici: Mă gândesc la faptul că acum 30, 20 sau 10 ani mulți politicieni poate nu ar fi înțeles. Sau nu ar fi fost prea mulți care ar fi înțeles și îmbrățișat o astfel de idee. Uneori ai nevoie și de lideri credibili care să îmbrățișeze anumite mesaje. Pentru a înțelege de ce, cred că ar trebui să analizăm succint evoluția discursului politic și a legislației din punct de vedere istoric și contextual. Din cauza că nu avem suficient timp pentru a discuta aici mai mult, mă voi rezuma a spune că despre Holocaust în perioada comunistă discuțiile erau puține sau strict din perspectiva ideologiei partidului unic.
După cel de-al Doilea Război Mondial au existat condamnări, însă în discursul public NU genocidul asupra evreilor sau romilor era principala culpă, ci războiul dus împotriva sovieticilor sau lupta cu mișcarea comunistă din România. De abia în anii 90 s-a început un soi de ”alfabetizare” pentru că atât clasa politică, cât și majoritatea populației fie nu știau nimic, fie ceea ce știau trebuia să fie revizuit și ajustat cu cerințele de pe plan internațional. Au existat, și încă mai există, direcții contradictorii în discursul public și din cauza necunoașterii, nepăsării sau a lipsei de informații.
Legea 217/2015, care completa şi modifica Ordonanţa de urgenţă a guvernului nr. 31/2002 privind interzicerea organizaţiilor şi simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob şi a promovării cultului persoanelor vinovate de săvârşire a unor infracţiuni contra păcii şi omenirii, a fost un pas în direcția prevenirii discursurilor negaționiste. Dacă astfel de legi nu ar fi existat, probabil că tânăra generație ar fi fost intoxicată cu tot felul de mesaje și ”modele” sau ”eroi naționali”, care, de fapt, au avut un rol prin activitatea lor în Holocaustul românesc.
Să nu uităm că timpurile erau foarte confuze. La Cernăuți, în data de 17 iunie 2003, la întrebarea reporterilor dacă ”A fost Holocaust în România?”, Președintele României, Ion Iliescu, a răspuns: ”Nu în România. A fost holocaust; participarea unor români sau momente din perioada respectivă de istorie trebuie să ni le asumăm, dar nu putem să ne identificăm cu Germania, cu alţii care au fost promotorii acestei acţiuni”. Practic, se externaliza vina și se ștergeau atrocitățile făcute de România. Tot în același an, la 22 octombrie 2003, a fost constituită Comisia Internațională pentru Studierea Holocaustului în România. După un an de cercetări și întruniri, la 11 noiembrie 2004, Raportul final al Comisiei Internaționale pentru Studierea Holocaustului în România a fost prezentat președintelui României. Iar legea privind înființarea Muzeului Național de Istorie a Evreilor și al Holocaustului a fost promulgată abia anul acesta (2019). Uneori, lucrurile s-au mișcat greu. Dar atunci când a existat un interes național (integrarea în UE sau primirea României în NATO) discursurile publice s-au schimbat.
Este adevărat că a depins foarte mult și cine era la Cotroceni și cât de deschis a fost. Într-adevăr, începând cu anul 1993 și până în septembrie 2019 apar 250 de referiri la o simplă căutare după cuvântul ”Holocaust” pe pagina președinției. Frecvența acestor mențiuni a depins de la președinte la președinte. Însă am observat o preocupare mai mare pentru acest aspect a ultimului șef de stat. Dintre aceste mențiuni doar în ultimii 5 ani apar 104 comunicate, intervenții, declarații, decrete semnate de Președinte sau interviuri, în timp ce restul de 146 pot fi atribuite celorlalți trei președinți (5 cicluri electorale) din 1993 până în decembrie 2014.
Cât despre importanța acestui muzeu, mă voi rezuma a zice un singur lucru: trecutul trebuie cunoscut și asumat așa cum a fost, fără a ascunde ce a fost mai urât sub preș. Nu vom fi ”mai puțin români” dacă vom recunoaște că statul român a participat și dat ordin să fie lichidați între 280 000 şi 380 000 de evrei. În Holocaust au pierit şi aproximativ 135 000 de evrei români care trăiau în Transilvania de Nord, aflată sub conducere maghiară. Acestora li se adaugă și peste 11.000 de romi care au pierit în Transnistria. Or, obligația statului era să îi protejeze. Construirea unor muzee, memoriale, biblioteci și instituții de cercetare intră în obligația statului român, cel puțin ca o formă de reparație morală.
5. A fost afectată imaginea proiectului de faptul că s-a dorit construirea lui în parcul Muzeului Antipa?
V. Antonovici: Cred că a fost prea mult intoxicat spațiul public cu tot felul de zvonuri și fake news. Uneori, se apasă pe butoanele de o culoare ”naționalistă” și se profită de naivitatea unora, de lipsa de cunoaștere a istoriei sau de dorința altora de a se ”cățăra” în topuri politice pe astfel de subiecte sensibile. Se aleargă după ”like-uri” pe rețelele de socializare și se uită că cineva trebuie să mai și construiască astfel de instituții care pot educa populația în spiritul respectului față de lege și al apărării drepturilor omului. Îmi exprim speranța că un astfel de muzeu va contribui la prevenirea atitudinilor și acțiunilor rasiale, antisemite sau xenofobe.
Despre studiu: Acest studiu a fost făcut în cadrul proiectului de cercetare „Asumarea istoriei naţionale şi participare în memorializarea contemporană a Holocaustului în ţări postcomuniste din Europa Centrală şi de Est”, găzduit de Institutul Naţional pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel”. La chestionar au răspuns 100 de foști și actuali senatori și deputați, din toate partidele, în perioada: septembrie-octombrie 2019.
Despre Valeriu Antonovici: Doctor în Științe Politice, autor și co-autor a 4 cărți și a câtorva zeci de articole despre memorie, istorie recentă, putere și comunicare politică, realizator de filme documentare.
Referință:
INTERVIURILE HotNews.ro