De la lăutari și trageri cu pușca, până la șampanie și sorcovă – O istorie a Revelionului și a obiceiurilor de Anul Nou

​Românilor le-a plăcut încă de acum mai bine de 150 de ani să petreacă din plin de Anul Nou, chiar și în vremurile în care șampania nu ajunsese prin zonă și când cozonaci făceau doar bogații. Cum au arătat petrecerile de Anul Nou și Revelion din 1850 încoace? Cum era Anul Nou în comunism? De ce se merge cu sorcova? Cum era „Revelionul” în țara care l-a inventat?

Anul Nou acum 170 de ani în Muntenia – Plugușor, lăutari, pistoale, plăcinte și daruri

Acum peste 170 de ani, în Muntenia, oamenii începeau după Crăciun să se asigure că au în case destule mere, pere, prune uscate și nuci, pentru a le da copiilor care vin cu plugușorul și cu diverse cântece în seara de 31 decembrie. Li se mai dădeau și bucăți de cocă fierte în lapte, dar și un fel de zeamă groasă, din nuci fierte cu apă, care era considerată foarte gustoasă.

Nu existau cofetării, iar covrigi și plăcinte nu prea se găseau în comerț. Cozonacii erau foarte rari, mulți făcând doar colaci cu unt și miere, pentru că zahărul era încă foarte scump.

„Ajunul Anului Nou era ziua când se umbla cu plugul cel mare și când mai mulți flăcăi de prin satele vecine intrau în oraș cu panglici tricolore la pălărie, cu pluguri gătite cu verdeață și panglici. Voioși și sprinteni umblau pe la toate casele, trosnind din bice, cu sfârcuri de fuior, dar se purtau bine cu toată lumea, nu ca azi, când socotesc că în această zi le este îngăduit totul”.

Descrierea îi aparține unui ploieștean pe nume Leonida S Georgescu, născut pe la 1850, iar el descria pe la 1920 cum se petrecea Paștele în Ploiești la jumătatea secolului XIX.

Informațiile sunt din volumul. Viața la Ploiești – Din vremea fanarioților până în perioada interbelică”, volum editat de istoricul Lucian Vasile.

„În seara ajunului se făceau sindrofii și vizite cu daruri prin toate familiile. Petreceri cu jocuri de păpuși, cântece și glume. Lăutarii nu lipseau. Zgomot de veselie pe străzi și în case. Nu era pe atunci bal, ci se zicea Pik-Nik, unde se aduna elita și juca diverse jocuri naționale (…) În zorii Anului Nou, în tot orașul bubuiau detunături de puști și pistoale și veselie generală”.

În dimineața zile de 1 ianuarie oamenii se duceau la biserică, la ieșire se felicitau și își urau „An nou fericit” și se trăgea apoi mult în aer cu puștile și pistoalele, de bucurie. Apoi, toată „suflarea” mergea la masă, se desfăceau plăcinte cu răvaș, se mâncau și baclavale, iar lăutarii nu lipseau. Copiii mergeau la sorcovit, iar seara se ieșea cu „steaua”.

Oamenii făceau cadouri celor apropiați, „daruri”, cum li se spunea atunci. Cei care nu aveau prea mulți bani ofereau în dar dulciuri: plăcintă, turtă dulce, baclavale, pâine de casă, miere, stafide, nuci și prune uscate.

Cei cu „dare de mână” ofereau daruri sub formă de pânzeturi, mătase, materiale pentru rochii, broboade, pantofi, papuci, ciorapi, haine sau bijuterii.

Primul Revelion românesc

Obiceiul vest-european a luat amploare, fiind preluat în România la sfârşitul secolului XIX și începutul secolului XX de către copiii boierilor aflaţi la studii în străinătate.

Regele Carol I organiza un mare bal de 1 ianuarie la palat unde puteau fi și peste 2.000 de invitați, după moda petrecerilor de Anul Nou din Occident, dar înainte de 1900 nu sunt informații că ar fi fost folosit numele de Revelion. Erau invitate personalităţi din armată, politică, diplomaţie şi din lumea artistică. Însă în stradă, bucureştenii obișnuiți se distrau privind la fastul convoiului regal şi la eleganţa trăsurilor şi cupeurilor invitaţilor şi aşteptau cu înfrigurare momentul de final, cu jocuri de lumini şi torţe.

Prima petrecere grandioasă de Revelion a fost organizată la finele anului 1903, în Ploieşti, de către prefectul Luca Elefterescu în clădirea cunoscută în zilele noastre ca Muzeul Ceasului. Din meniu au făcut parte curcanul în aspic, sarmalele, baclavalele şi şase torturi care i-au descumpănit pe cofetari pentru că nu aveau scrise nume, ci anii 1903 şi 1904, ceea ce nu se mai pomenise până atunci. Pe atunci, termenul de revellion a fost adaptat într-un mod cu totul original: petrecerea de „bulion”.

Revelionul se mai organiza la începutul secolului XX în special în Bucureşti, în familiile aristocratice.

Cofetarii au lucrat atunci aproape zece ore pentru cele şase torturi cu creme şi glazuri diferite, precum şi pentru numeroase tăvi cu baclavale, bezele, cornuleţe cu miere şi multe alte dulciuri.

Luca Elefterescu a fost avocat, petrolist, om de afaceri şi prefect de Prahova, iar în acel moment era deputat.

Revelionul în perioada interbelică

Tinerii şi artiştii bucureşteni erau atraşi mai degrabă de restaurantele de lux de pe Calea Victoriei, unde se semnau contracte de închiriere ori se făceau rezervări cu câteva luni înainte. Printre cele mai frecventate locuri de distracţie erau Cercul Militar, restaurantul Capşa, cafeneaua Kübler, cafeneaua Fialkowski de la intersecţia străzii Ion Câmpineanu cu Calea Victoriei şi cafeneaua High-Life de lângă Athénée Palace. Chiar şi sălile Teatrului Naţional – cel cu sediul pe Calea Victoriei, lângă Palatul Telefoanelor – găzduiau petreceri cu mii de invitaţi: domnişoare cu talia subţire, june modiste şi fetiţe cu gene lungi şi bucle bălaie, negustori cu mustăţile subţiri şi tineri aristocraţi trăgând indiferent din ţigări de foi.

Tot în perioada interbelică a devenit la modă petrecerea sărbătorilor în staţiunile montane. Prilej de relaxare în hoteluri ori vile private. Dar distracţia pe pârtiile de schi şi plimbările cu săniile trase de cai prin Sinaia, Predeal şi Buşteni erau rezervate numai pentru elită – oamenilor de rând li s-au „deschis porţile” staţiunilor montane în perioada sărbătorilor de către regimul comunist, prin ONT Carpaţi. Acum 90 de ani, familiile cu dare de mână alegeau vacanţe prelungite în staţiunile din Germania şi Austria. A fost o vreme când Tirolul era considerat o Mecca a sărbătorilor de iarnă.

Petrecerile de Anul Nou organizate „cu simţ de răspundere” începeau în jurul orei 22. Supeul era servit după miezul nopţii, pe la 12.30-1.00 noaptea, după care începeau dansurile, deschise de câte un „arbitru al eleganţei”, adică o persoană distinsă, respectată și cunoscătoare a obiceiurilor de la Paris, Berlin sau Londra.

Petrecerea se încheia de obicei la 3.00-4.00 dimineaţa, dar putea dura şi până la 6.00-7.00 dacă oaspeţii erau în putere. La plecare, li se oferea o ceaşcă de cafea cu lapte ori una cu bulion cald, pentru revigorare.

Meniul de Revelion era bogat şi cuprindea numai mâncăruri rafinate, pregătite atent, după reţete de import uneori. La o masă care să satisfacă orice gust, oricât de pretenţios, puteau fi aduse preparate precum raţă cu sos de portocale, curcan fript umplut cu castane, icre moi şi biscuiţi de şampanie Capşa. Iar caviarul rusesc şi şampania franţuzească erau „cod alimentar” obligatoriu pentru protipendada românească.

Se putea merge mai departe de atât, către bucătăria europeană, cu tort Claire, petites timbales milanaises, sterlet á la russe, selle de veau printanière, cotelettes de lièvre á la financière, chaudfroid de volaille, punch cardinal, dindonneau truffé, fonds d’artichants sance blanche, parfait au moka, fruits-dessert. Toate la o singură masă (sursa historia.ro).

Revelionul în comunism

Era o sărbătoare foarte importantă, dar nu mulți mergeau la restaurant, deși uneori se mai organiza Revelionul în cantinele fabricilor mari sau în clubul uzinei. În general, Revelionul se făcea acasă sau la prieteni și nu era ceva neobișnuit ca într-un apartament mic să fie și peste 15-20 de oameni, tradiția fiind ca fiecare să aducă diverse feluri de mâncare ce erau apoi puse la comun. Erau nelipsite platourile cu ouă umplute, cu salată boeuf sau tartine cu pateu.

La restaurant se serveau preparate precum cotlet de porc, friptură de curcan, ciorbă de potroace, plăcintă cu răvașe, file de șalău, tort de ciocolată sau parfait (parfeu).

Și pe atunci se pleca la munte de Revelion, dar nu erau multe locuri de cazare. Doar foarte puțini puteau pleca în străinătate.

Exista (și este încă) obiceiul de a cumpăra lozuri în plic pentru toată familia pentru a le deschide în noaptea de Anul Nou și mulți purtau în acea noapte o haină nouă sau un accesoriu nou, pe ideea de a avea noroc tot anul.

Cei care aveau post telefonic își sunau „în noaptea dintre ani” rudele și prietenii, pentru a le face urări, iar rețelele telefonice nu făceau față. Tot în comunism exista tradiția de a trimite cărți poștale cu urări la final de an, iar poștașii aveau cele mai aglomerate zile din an.

Prin anii 80 în ziua de 31 decembrie erau cozi interminabile chiar și la sifoane, iar cine reușea să găsească de cumpărat banane, icre negre sau Pepsi se putea considera extrem de norocos. Precum în alte țări, și la noi, de Revelion, cei care petreceau voiau să mănânce ceva rar, ceva ce nu vedeau în restul anului sau vreun fel de mâncare scump pe care nu și-l permiteau în zilele obișnuite. Era o evadare culinară din cotidian.

Tot în anii 80 era mare bucurie dacă o familie avea la masa de Revelion măsline de calitate, banane, portocale sau ciocolată de import. În București unii reușeau să comande mâncăruri mai rare la „casele de comenzi”.

ȘI astăzi foarte mulți vor să aibă la masa de Revelion lucruri mai scumpe pe care în mod normal nu și le permit. Unii cumpără șampanie franțuzească, caviar de calitate, vin spumant cu foiță de aur, cel mai scump „jamon” iberic sau un tort mare și gustos comandat la cea mai bună cofetărie din oraș. Revelionul a fost mereu despre o schimbare scurtă care să întrerupă monotonia, iar lucrurile rare și scumpe erau foarte căutate.

Lipiți de televizor și „Dacă doriți să revedeți..”

În 1957, TVR a produs primul Revelion televizat din istoria sa. Petrecerea la care erau invitaţi artiştii cei mai cunoscuţi ai vremii s-a desfăşurat într-un studio improvizat de pe strada Moliere. Pe atunci, TVR avea un singur car de reportaj şi 150 de angajaţi. Cleo Stieber, una dintre primele crainice ale TVR, a deschis atunci programul pentru Revelionul 1957 cu mesajul: „Cu prilejul Anului Nou, vă urăm «La mulţi ani!». Permiteţi-ne să vă oferim în dar un program din cântecele şi jocurile noastre româneşti. Ridicăm paharul în sănătatea voastră! Pentru pacea şi fericirea noastră, a tuturor!”. Au cântat atunci Mihaela Cotaru, Luigi Ionescu şi Orchestra de Estradă a Radiodifuziunii Române, dirijată de Sile Dinicu.

În anii 70 televizorul a devenit tot mai important, fiindcă programul de Revelion era printre cele mai așteptate din an datorită numeroaselor scenete cu actori mari. Foarte populare erau și reluările cu „Dacă doriți să revedeți..” pe 1 și 2 ianuarie. Cel mai nepopular moment era discursul de Anul Nou al lui Nicolae Ceaușescu, cam cu 15 -20 de minute înainte de ora 0.

Televizorul este mult mai puțin popular în ultimii ani, nu doar fiindcă programele nu sunt prea grozave, ci și fiindcă oamenii, fie ies în stradă, fie sunt plecați la munte sau în străinătate, fie dacă vor să se uite la ecran, au acum numeroase opțiuni (YouTube, Netflix, Disney+).

Revelionul și Anul Nou la români în tradiția populară

„Ajunul Anului Nou este de puțină vreme recunoscut drept Revelion, adică acea petrecere familială cu abundență de mâncăruri și băutură, cu zgomote, veselie și spectacole urmărite la televizor, mai mult, în ținuturile moldave, acesta este concurat chiar și astăzi de ample desfășurări festive la care participă toată suflarea satului. Fiindcă este un moment de prag, unul hotărâtor, se credea că lasă oamenilor posibilitatea de a întrezări pentru câteva clipe splendorile lumii cerești”, scrie Narcisa Știucă în cartea Spirala sărbătorilor – Rosturi, tâlcuri și deslușiri..

Oamenii se distrau și pe ideea că tot ce este interzis în restul anului va fi permis în noaptea de Anul Nou și își ascundeau identitatea în spatele unor măști sau al unui travesti. Foarte populare erau măștile de animale, mai ales cele de capre și de urs.

În trecut, mai ales în Moldova, erau purtați prin gospodăriile țăranilor urși vii care erau chinuiți și forțați să danseze, ideea fiind că „jocul” ursului ar feri casa de rele, de farmece și de boală. În zilele noastre, astfel de scenă ar părea de o cruzime de neimaginat, iar la colindat nu mai sunt scoși urși adevărați, ci tineri îmbrăcați în blană de urs plină de panglici și alte decorațiuni colorate.

Revelionul este descris de Ion Ghinoiu ca fiind „sărbătoarea nocturnă dedicată celui mai vechi zeu al omenirii, Anul, personificare a Soarelui. Anul vechi „moare” la miezul nopții de Revelion și cel Nou se „naște” imediat după acel moment. Zeul An moare și apoi renaște în noaptea dintre 31 decembrie și 1 ianuarie.

„Mai mult de un mileniu, până la jumătatea secolului al 19-lea, românii au celebrat Anul Nou în ziua de Crăciun. Sărbătoarea Anului Nou, după ce a fost despărțită de sărbătoarea creștină a Nașterii Domnului și mutată pe data de 1 ianuarie, pe locul unde romanii celebrau în Antichitate calendele lui ianuarie, s-a numit Crăciunul Mic, Îngroparea Crăciunului, Îngroparea Anului, și în final, Revelion”, scrie Ion Ghinoiu în cartea Calendarul țăranului român – zile și mituri.

Revelionul și originile franceze ale sărbătorii

Cum era definit Revelionul într-un dicționar din perioada interbelică

revelión., pl. oane (fr. reveillon, d. reveiller, a deștepta, din éveiller, care e lat. „exvĭgĭlare, cl. evigilare, a se deștepta. V. veghez). Petrecere în noaptea din ajunu Anului Nou (31 Decembre). V. cotilion.

Cele mai vechi informații despre un festin lung la final de an și început de nou an sunt de pe vremea Imperiului Roman, după ce Iulius Caesar a stabilit că anul nou va începe la 1 ianuarie, și nu la 1 martie ca până atunci. La câteva zile după marea sărbătoare a Saturnaliilor urma sărbătoarea denumită a sigiliilor, iar venirea anului nou era celebrată prin ospețe lungi cu foarte multe feluri de mâncare. NU se născuse însă Revelionul așa cum îl știm.

Din Franța provine termenul Réveillon și numele vine de la „réveil” care înseamnă trezire în franceză, pentru că participanții trebuiau să stea treji până dimineață când masa copioasă se termina. Ziua de 1 ianuarie a fost declarată zi liberă legală în anul 1810, iar termenul Réveillon a fost folosit începând cu secolul XVIII în Franța pentru o masă îmbelșugată a nobililor în noaptea Anului Nou. Revelionul a fost sărbătorit pe scară largă după 1900.

Francezii au și verbul „réveillonner”, care înseamnă a sărbători revelionul.

Cele mai vechi documente care se referă la „reveillon” ca fiind o masă nocturnă datează din secolul XVI și era vorba despre o masă festivă care se ținea până la ora 2 sau 3 și se referea în primă fază la masa de Crăciun. Francezii au și în prezent două Revelioane: „Reveillon de Noel”, în noaptea de Crăciun și „Réveillon de la Saint-Sylvestre”, în noaptea de 31 decembrie către 1 ianuarie.

„Revelionul..de Crăciun” și sfântul Silvestru

Reveillon de Noel a apărut înaintea celui de St Sylvestre, iar acest „Revelion de Crăciun”, prin tradiție era mai liniștit și se petrecea cu familia, având origini încă din secolul XVI, în timp ce „Revelionul Sfântului Silvestru” are origini mai noi, secolul XIX și este mai „agitat”, cu mai mult zgomot – și se petrecea cu prietenii.

Sfântul Silvestru a trăit în secolul IV e n, pe vremea Împăratului Constantin cel Mare și a ocupat scaunul papal timp de 21 de ani, până în anul 335. Silvestru a rămas celebru pentru marile bazilici construite pe vremea sa și pentru o legendă care spune că ar fi îmblânzit un balaur.

Revelionului de pe 31 decembrie francezii îi mai spun „le réveillon du jour de l’An”.

Și la francezii este tradiția sărutului sub vâsc, iar vâscul era considerat sfânt încă de pe vremea celebrilor preoți ai celților: druizii. Și în Evul Mediu erau agățate ramuri de vâsc de tavanul casei, pentru că se credea că aduce noroc.

Data de 1 ianuarie a fost stabilită pentru prima dată ca început de an din punct de vedere religios în anul 1691 de către Papa Inocenţiu al XII-lea. Ulterior, expresia „Réveillon“ a fost extinsă în Franţa la toate mesele luate seara târziu sau noaptea şi a fost ataşat petrecerii din noaptea de Anul Nou. Mai exact, cuvântul marca o cină luată la miezul nopţii, cu ocazia unei sărbători.

Interesant este că încă din secolul XVI există date din Franța despre locuri unde se organizau mese festive după slujba de la miezul nopții de Crăciun (Messe de Minuit). În multe gospodării se tăia porcul în noiembrie sau decembrie și se mânca din el luni bune, dar anumite părți, care nu se păstrau atât de mult, erau mâncate mai întâi și, de aceea, în noaptea de Crăciun în Franța de acum 200-300 de ani se mâncau diverse tipuri de cârnați de porc.

Șampania a devenit asociată cu sărbătorile tot în Franța, mai ales datorită marketing-ului intens făcut de producătorii din zona Champagne, ale căror vinuri cu bule erau foarte apreciate de regii Franței și de aristocrați. Șampania a fost promovată ca băutură de lux ce se consumă la ocazii speciale, iar companiile de vinificație au lansat sortimente multe, cu povești care să le facă atractive.

Obiceiul de a bea șampanie pentru a sărbători Anul Nou a început să devină popular în Europa în secolul XIX.

Presa din Franța publică în fiecare an o listă pentru a „anima” petrecerea de Revelion, adică o listă de subiecte pe care ai putea să le discuți în acord sau în contradictoriu cu prietenii sau familia, la masa festivă dintre ani. Printre cele enumerate sunt și unele „light”, cum ar fi „Cine va câștiga Euro 2024”, dar și unele mai serioase, de genul: „Poate Ucraina să câștige războiul”?

În Franța, de Revelion se consumă o combinație de lucruri de îmbină luxul, cu clasicul și cu noutatea. Șampania este simbolul luxului, clasicul este reprezentat de cârnați precum „boudin blanc” și de stridii sau somonul afumat, iar la noutăți poate fi inclus macaronul sărat cu foie gras (Macaron au foie gras). În unele locuri se mănâncă și supă de ceapă, în altele mici tartine cu foie gras și alte bunătăți.

Se consumă (mai rar) și carne de animale exotice: în anii 30 carne de ren, mai recent unii mănâncă zebră, struț sau cangur. Mai multe supermarket-uri din Franța vindeau încă de acum câțiva ani carne de zebră, iar struțul era prezent în galantare de mai bine de 25 de ani.

Se consumă și fructe exotice precum ananas, mango și licii. Francezii vor să petreacă în stil „la nuit de la Saint Sylvestre”!

Primele state care trec în noul an sunt națiunile insulare din Pacific Tonga, Samoa și Kiribati, sunt celebre festivitățile cu focuri de artificii de la Sydney, dar și cele cu globul de cristal din Times Square, din New York. Artificiile au fost inventate de chinezi în secolul VII și se credea pe atunci că pot îndepărta spiritele rele.

Sf Vasile

Pe 1 ianuarie vine o altă sărbătoare importantă: Sf Vasile, iar în țară 600.000 de oameni își sărbătoresc onomastica.

„Despre Sânvăsâi sau Sân-Vasii, românii cred că este unul dintre cei mai plăcuți lui Dumnezeu, fiindcă a făcut minuni mari, este păzitori de duhuri rele și are putere asupra dracilor. El este patronul tinerilor, fiind imaginat ca un holtei în putere, vesel și pus pe chefuri, care face pozne mari”, scrie Narcisa Știucă.

Era înfățișat ca fiind „un tânăr chefliu care stă călare pe butoi, iubește și petrece” (Ghinoiu).

1 ianuarie este momentul în care mulți oameni își pun dorințe și mulți cred că acea zi va decide cum va fi întregul an. De aici vin multe superstiții de genul: să nu dormim, fiindcă vom fi lipsiți de vlagă tot anul, trebuie să avem bani în buzunar, fiindcă ne va merge bine financiar tot anul și trebuie să chefuim, fiindcă vom fi voioși tot anul.

În Muntenia, acum peste 150 de ani era o tradiție să se umble cu „Vasilca”, o căpățâna de porc împodobită cu panglici și cu flori care era dusă pe o tavă, într-un alai cu lăutari și se cânta un cântec special.

Existau și credințe legate de vreme: dacă era de Anul Nou ger mare și zăpadă, întreg anul va fi mănos și vor fi multe cununii.

Sorcova, semănatul și zgmotele

Și acum 80-90 de ani, la fel ca în prezent, oamenii vedeau Revelionul ca fiind un timp cu totul special, de distracție și de speranță

„Stingerea și reaprinderea festivă a focurilor, chiotele și pocnetele, adorarea măștilor, încercarea norocului prin joc, ghicire și influențare, abundența ospețelor, veselia debordantă, niciuna dintre componentele tradiționale ale sărbătorii Anului Nou nu lipsesc din comportamentul nostru de astăzi. Travestite în lumânări aromate, artificii, confetti, șampanie, bilete de loterie, show-uri televizate, recepții elegante sau excursii în ținuturi exotice, trecerea într-un an nou este pusă sub semnul aspirației și al stimulării șansei, căci toți tragem nădejdea că atunci când ne-o fi mai rău, să ne fie ca acum adică tot așa cum petrecem Revelionul s-o ducem și în celelalte 12 luni”, scrie Narcisa Știucă în cartea Spirala sărbătorilor – Rosturi, tâlcuri și deslușiri..

În Transilvania și Moldova băieții mergeau cu sorcova sau cu „semănatul”, aruncau cu boabe de grâu sau de secară către gazdele din diferite case și le urau să fie voioși și sănătoși, iar pita să fie „cât masa” și „slăninele cât ușile”.

Înainte să fie un bețisor împodobit cu flori colorate din hârtie creponată, cu poleială sau beteală, sorcova se confecționa din rămurele de măr, păr, vișin, prun sau trandafir, tăiate și puse în apă la înmugurit și înflorit în ziua de Sfântul Andrei. A fost apoi o nuia cu rămurele ce erau împodobite cu fire colorate de lână. Uneori se punea și un clopoțel. Copiii își sorcovesc părinții, bunicii sau alte rude, urându-le viață lungă și prosperitate.

„Sorcovitul este o bătaie rituală, gest atestat frecvent în obiceiurile calendaristice (bătutul pământului cu maiurile, bătutul toacei), dar și în practica cotidiană (bătutul pe umăr). După terminarea colindatului sorcova se păstrează peste an, ca ceva sfânt, agățată pe peretele de răsărit al casei, la icoană sau în alt loc curat din gospodărie”

Tradiții de Anul Nou în alte locuri

„La Anul Nou, de demânecate, fiecare om trebuie să ia în mână unealta cu care lucrează în cursul anului și s-o mânuiască de trei ori. Așa, plugarul ia sapa, cu care dă de trei ori în pământ, și furca, cu care ridică de trei ori. De asemenea fac fiecare în felul său, ciubotarul, croitorul, dulgherul, chetrariul și morarul, ca semn de bărbăție și spor la lucru”, scria la 1915, Artur Gorovei.

Iată ce scrie Gh F Ciaușanu, despre tradiții germanice pentru încălzirea celor duși, în noaptea de Anul Nou

„În noaptea de Anul Nou se arde în fiecare casă câte o lumânare, ca să se poată încălzi răposații care ar intra în casă. Tot atunci, și tot în acest scop, se încălzește o cameră, se face patul, se așază un scaun cu un ștergar întins pe el, se presară nisip pe jos și se împodobește odaia cu ramuri de brad. Dacă de Sf Silvestru, când se încălzește soba, înainte de miezul nopții – și se presară cenușă pe jos, punându-se și o laiță lângă sobă – se găsesc dimineața urmele morților rămase în cenușă, ei au venit de s-au încălzit peste noapte în odaia cea călduroasă și dichisită.

Ciuașanu mai scrie și despre credințele din locurile noastre legate de ideea că oglinzile sunt instrumente magice care pot prezice viitorul și dă exemplu o tradiție întâlnită și la alte mari sărbători:

„Fetele iau o lumânare de la Paști, se duc în seara Anului Nou la fântână, se apleacă cu lumânarea aprinsă peste ghizdurile fântânii și, după câtăva vreme de neastâmpărată așteptare, chipul viitorului soț răsare liniștit în oglinda apei chenăruită de întuneric”.

În țările din nord în noaptea de Anul Nou, la fel ca la Sânziene și de Crăciun, se trăgea cu pușca pentru a alunga spiritele rele. În multe locuri se credea că duhurile rele pot fi gonute cu zgomote, iar unul dintre sunetele cele mai eficiente era considerat trasul clopotului.

În unele locuri era tradiția, la fel ca-n noaptea Sfântului Andrei, să se ungă ferestrele și ușile cu usturoi, dar și cu leuștean, tot contra spiritelor rele. Tot ca apărarea contra răului, românii puneau o bucățică de fier în pragul casei sau se ciocăneau în cap cu o astfel de bucățică de fier. Tot așa se făcea și la alte două sărbători mari: Sf Gheorghe și Paștele.

„La noi se crede că la Anul Nou vorbesc vitele și trebuie să se îngrijească bine, căci altfel, în loc de a ura de bine stăpânului lor, , îl blestemă, de nu se alege decât praful și pulberea de el”, scrie Gh F Ciaușanu.

Sursa foto: Dreamstime.com