INTERVIU Psihoterapeut: „Avem tendința să folosim cuvântul «traumă» un pic exagerat. A fi traumatizat nu este o justificare a comportamentelor tale”

Una dintre cele mai cunoscute psihoterapeute din România, Diana Vasile, lansează cartea „Anatomia traumei”, pe 1 iunie, la Târgul de Carte Bookfest. O carte pe înțelesul tuturor, speră autoarea.

„Mulți oameni își justifică nefericirea și dificultățile”, spune Diana Vasile, psihoterapeută specializată în traumă, într-un interviu pentru HotNews.ro. Spune că își dorește ca volumul „Anatomia traumei”, editura Bookzone, să fie ușor de parcurs pentru cei care încearcă să își înțeleagă traumele. În paginile cărții, le propune să-și răspundă la întrebări precum: „În ce sferă a vieții tale ți se pare firesc să-ți fie greu?”.

• Psihoterapeuta Diana Vasile este președinta și fondatoarea Institutului pentru Studiul și Tratamentul Traumei din România, ONG care oferă ședințe de terapie contra cost sau gratuite, în funcție de context, precum și formări pentru specialiști. Printre evenimentele organizate de Institut se numără conferințele la care a vorbit celebrul medic Gabor Maté, autorul volumului „Când corpul spune nu. Costul stresului ascuns”.
• De traume nu poți scăpa definitiv, pentru că revin în diferite etape ale vieții, a subliniat Diana Vasile în cartea sa, „Anatomia traumei”, publicată recent la Editura Bookzone. „Unii pacienți m-au întrebat: mai are multe straturi trauma asta? Psihicul nu este ceva fix, așa cum ne place nouă să credem”, explică specialista în interviul pentru cititorii HotNews.ro.

HotNews: Trauma cu referire la rana sufletească nu făcea parte din vocabularul nostru acum 15-20 de ani. Ce s-a schimbat în România din acest punct de vedere?

Diana Vasile: Educația psihologică a devenit din ce în ce mai cunoscută și a avut efecte. Contează și ușurința cu care o persoană obișnuită are acces la informații diverse și specifice. Oamenii au început să înțeleagă ce înseamnă experiențele dificile, ce se întâmplă cu ei.

Odată cu acest acces la informație a avut loc și dezvoltarea serviciilor de psihologie și de psihiatrie, care au condus la o ameliorare a calității vieții. Aceste elemente au început să funcționeze împreună și au schimbat limbajul oamenilor.

– Ați precizat în cartea dumneavoastră că alți profesioniști au fost inițial sceptici în legătură cu interesul pe care-l aveați pentru traumă. Despre ce perioadă era vorba?

– Eu m-am întors în țară (din Australia, n.r.) cu aceste cunoștințe în anul 2000. Atunci, se considera într-o măsură mult mai mare că stresul este doar bun, că n-are cum să fie rău, că agresiunile sunt justificate și chiar necesare.

După această carte, mi-aș dori ca oamenii să devină din ce în ce mai curioși în legătură cu ei înșiși, mai calmi, mai răbdători cu sine și cu alții și mai orientați către creștere și dezvoltare.

Ce se întâmplă cu tine după un accident, chiar unul fără răni fizice

– Cum a fost primită, până acum, „Anatomia Traumei” de publicul larg? Au venit reacții de la foști sau actuali pacienți?

– Am primit feedback și de la foști pacienți, și de la oameni care abia au început terapia, nu neapărat cu mine. M-a bucurat că mi-au spus că am scris într-un limbaj accesibil.

Pe unii i-a motivat să caute sprijin nu doar prin psihoterapie, ci și prin informații. Să lucreze cu propria persoană, să înceapă să-și proceseze experiențele.

– După ce le procesezi, poți să te reglezi emoțional singur la 40 de ani, de exemplu, bazându-te în primul rând pe lecturi de specialitate? Sau e întotdeauna nevoie și de alți pași?

– Reglajul emoțional se întâmplă în interiorul fiecăruia dintre noi, folosind diverse informații. Întotdeauna se face pe cont propriu, dar nu doar cu sine. Vom avea un mix de strategii: contactul cu alți oameni, contactul cu grupuri, mersul la psiholog. Mergi la psiholog să deblochezi zonele în care nu poți să te reglezi.

Persoanele care nu reușesc să se regleze au nevoie să învețe strategii. Cele care se descurcă greu cu emoțiile, cu stresul sau cu dificultățile pe care le au în diverse arii de viață: învățare, muncă, relații, carieră.

– Că se descurcă greu înseamnă că se simt copleșite?

– Că se simt copleșite sau că nu obțin rezultatele pe care le așteaptă sau pe care ar putea să le obțină datorită calităților lor. Sau ajung în aceleași tipuri de situații în care parcă nu se leagă lucrurile.

Dincolo de faptul că eșuezi sau dincolo de faptul că ești continuu stresat sau nefericit, ești continuu apăsat și epuizat în eforturile tale.

– Mai multe cazuri pe care le-ați prezentat în carte au legătură cu accidentele rutiere, inclusiv cu cele în urma cărora nu rămâi cu răni fizice, ci cu „răni psihice”, așa cum le-ați numit. Ce se întâmplă cu tine după un astfel de eveniment?

– Este un mod de organizare a energiei psihice. Uneori, cu consecințe pozitive: poți să fii mai atent sau mai precaut, dar alteori poți pur și simplu să consumi foarte multă energie, de exemplu, conducând. Sau, dimpotrivă, decizi să nu mai conduci, îți limitezi funcționarea.

„Maturitatea și dezvoltarea psihicului înseamnă să accepți o doză de incertitudine în viața ta”

– Sunt o mulțime de întrebări de reflecție în acest volum, printre care: „În ce sferă a vieții tale ți se pare firesc să-ți fie greu, poate chiar să fii nefericit?” De ce ați ales această întrebare?

– Am ales-o pentru că mulți oameni își justifică nefericirea și dificultățile. Viața întotdeauna are provocări și momente dificile, dar nu este obligatoriu să fie o nefericire continuă. Depinde, într-adevăr, de un anumit context. Ai nevoie să ți-l delimitezi foarte bine. Dacă trăiești cu o boală cronică, este cumva de așteptat să trăiești momente de dificultate, de efort interior, de tensiune psihică, de durere și de nefericire. Dar nu este obligatoriu să te definești doar prin ele.

Am vrut să ajut oamenii să-și limiteze sfera dificultăților și, în același timp, să se întrebe dacă acolo chiar nu mai e nimic de făcut. Dacă chiar este despre a accepta o condiție sau este vorba despre o obișnuință cu nefericirea, de a nu mai căuta alte posibilități. Mi se pare o întrebare fundamentală: se mai poate face ceva și mai ține ceva de mine?

– Ați scris și despre procesarea unei pierderi în diferite perioade ale vieții. Despre pierderea unui părinte, de exemplu, când ai 20 de ani și cum de fapt o să retrăiești această pierdere când devii la rândul tău părinte. Ați avut mulți pacienți care au considerat că au depășit un eveniment tragic și care nu știau că vor lucra de fapt la asta permanent?

– Foarte mulți. Unii m-au întrebat: „mai are multe straturi trauma asta?” Îi înțeleg și e firesc să simtă frustrarea asta, dar informația e informație și experiența e experiență. Trebuie să o folosim în momente diferite, în moduri diferite. Psihicul nu este ceva fix, așa cum ne place nouă să credem.

Nu mai are nimeni răbdare și toleranță față de incertitudine. Maturitatea și dezvoltarea psihicului înseamnă să accepți o doză de incertitudine în viața ta, să înțelegi că lucrurile se fac în timp. Inclusiv această continuă dezvoltare a psihicului necesită atenție și efort, dedicare, program și organizare.

„A fi traumatizat nu este o justificare a comportamentelor tale, este doar una dintre explicații”

– Ce nu ne este clar încă în legătură cu trauma psihică?

– Avem tendința să folosim cuvântul „traumă” un pic exagerat. Cred că este important să înțelegem că a fi traumatizat nu este o justificare a comportamentelor tale, este doar una dintre explicații.

Când îți dai seama că ești traumatizat, nu trebuie să-i ceri celuilalt exclusiv ceva raportat la tine, ci ai nevoie să fii tu responsabil, mai ales dacă ești adult, în raport cu faptele și manifestările tale.

Fiind conștient că ești traumatizat, ai nevoie să înțelegi că e probabil să faci rău la rândul tău. Poate mai puțin accentuat decât ce ți s-a întâmplat, poate mai rar, dar vei contribui la dezvoltarea agresivității, nu numai asupra altora, ci și asupra ta.