VIDEO Cronica de film: "Her" – Dragostea si interfata

Premiat cu Globul de Aur pentru scenariu, filmul lui Spike Jonze e riscant, putin sustinut dramaturgic, calofil, dar ti se strecoara in minte. Un film futurist unde ecuatia dependenta de tehnica=singuratate e accesata intr-un mod de care probabil nici Jonze nu e constient: mai putin un love story intre un om si un sistem de operare, si mai mult un film despre realizarea sinelui in epoca moderna.

Spike Jonze a fost preocupat de alienarea moderna indusa de tehnica in scurtmetrajul sau din 2010, I’m Here (poate fi vazut aici) unde Andrew Garfield si Sienna Guillory interpretau rolurile a doi roboti care traiesc o trista poveste de dragoste.

Aducand cu alter ego-ul lui Beck din videoclipul “Lost Cause” dar si cu Wall-E (mai ales ca figura ii e animata digital), Sheldon e un robot care lucreaza intr-o biblioteca, servind oameni reali. La fel ca alti roboti, seara se intoarce intr-un apartament pustiu unde se pune la incarcat, eventual visand frumos.

Aparitia Francescai ii schimba existenta monotona, dar mai multe accidente succesive pe care Francesca le are il fac sa-si dea literalmente pentru ea mai intai o mana, pe urma un picior iar la final restul corpului.

“I’m Here” are o melancolie şi o fluenţă care doar spre sfarsitul celor 30 de minute se fracturează, amintindu-ţi ca Spike Jonze a facut in ultimii ani mai mult videoclip decat cinema, dar e un scurtmetraj implinit in conventia lui.

“Her” e de o factura putin diferita. E mai stilizat şi mai “flou”, cele 126 de minute facand loc unei povesti mai putin interesate de naratiune cat de atmosfera. Ca si in “I’m Here”, eroul filmului e un barbat singuratic pe nume Theodore Twombly (Joaquin Phoenix). Acesta lucreaza intr-o companie care se ocupa cu compusul scrisorilor pentru clienti care n-au timp sau condei.

Theodore pare destul de bun in ce face, poate si din nevoia de a compensa existenta sa nu prea vesela de cand s-a separat de sotie (Rooney Mara) si e in pragul divortului. Cu mustata, Joaquin Phoenix pare mai fragil si mai expus universului decat de obicei. Un barbat imblanzit de singuratate.

Scenografia eleganta si futurista cu masura (rosul e prezent in fiecare cadru, ca la Almodóvar), cu niste platforme suspendate pe care oamenii circula printre zgarie-nori vorbind singuri, cu apartamente luminate cand mai rece – apartamentul lui Theodore, cand cald – apartamentul vecinei acestuia, Amy (Amy Adams), cu exterioare pline de oameni contureaza o lume care poate fi chiar a noastra intr-o oglinda care ar sterge detaliile inestetice.

La fel cum si in lumea noastra oamenii merg pe strada vorbind singuri desi sunt concentrati in conversatii telefonice, eroii lui “Her” folosesc un sistem de operare de ultima generatie care combina rolul de secretara cu cel de prieten si care ii face extrem de absenti cand trec unul pe langa altul, desi ei se simt impliniti in intimitate.

Cand Theodore isi cumpara un astfel de sistem de operare care, la cererea lui se activeaza in varianta feminina sub numele de Samantha (si cu vocea lui Scarlett Johansson), existenta trista de pana atunci incepe sa i se coloreze. Samantha e desteapta si are umor, ii face ordine in mailuri, il tine la curent cu ce are de facut si devine in scurt timp cel mai apropiat prieten.

Atat de apropiat incat, la un moment dat, Theodore se indragosteste. Chiar daca in lumea noastra iubirea virtuala exista, cu toate riscurile ei, dragostea dintre Theodore si Samantha nu poate functiona logic pentru noi decat din perspectiva lui Theodore (chiar si pentru cei care au vazut “2001: Odiseea spatiala”.).

Trezirea la viata a barbatului ar fi justificata printr-o idila imaginara, insa dorinta Samanthei de a evolua e greu de sustinut logic si dramaturgic. Faptul ca mai are si sentimente e si mai greu de acceptat.

Scena cu femeia-surogat pe care Samantha o tocmeste pentru ca Theodore sa faca dragoste cu ea pare o copie dupa “Being John Malkovich”, in vreme ce flirtul ulterior al Samanthei cu un alt sistem de operare modelat dupa filosoful Allan Watts suna ca o gluma pentru intelectuali.

Singurul mod in care povestea poate functiona e cel in care, dincolo de nivelul intrigii, Theodore reuseste sa se impace cu sine, adica sa isi intregeasca Sinele, lucru caruia Jung i-a spus individuatie: procesul prin care omul devine un intreg, reunindu-si partea masculina cu cea feminina, punandu-si contrariile la un loc, acceptandu-se.

De aceea Theodore isi recapata bucuria de a trai, pentru ca devine complet. Faptul ca Samantha ar putea fi partea feminina a sinelui lui Theodore, parte pe care acesta reuseste s-o integreze, e sugerat la un moment dat chiar de unul din colegii lui Theodore.

Citit astfel, filmul devine si optimist, si foarte trist. Incercati sa ganditi in aceasta cheie scena in care Theodore e pe plaja, fericit pentru ca ii arata lumea Samanthei, sau scena din parcul de distractii, cand Samantha glumeste “programandu-l” pentru o mica coincidenta.

Odata ce s-a reunit, Theodore nu va mai fi niciodata singur, dar e multa singuratate in ochii celor care il privesc. Un om care e fericit de unul singur pare un ciudat pentru ceilalti.

Dar, legat printr-un cordon ombilical de “device”-ul sau, Theodore nu poate supravietui de unul singur, nu e in stare sa lege relatii umane consistente pentru ca stie ca il vor rani.

Evadarea intr-o lume paralela printr-o idila cu un sistem de operare ii desavarseste alienarea, iar filmul poate fi citit prin ochii acestuia la fel ca “Spider” –ul lui David Cronenberg – ca opera unei minti bolnave care isi creeaza o lume fictiva in care sa se simta in siguranta.

Acestea ar fi cateva motive pentru care “Her” iti ramane in minte. Altfel, in multe locuri el are estetica, ritmul si forma de “scrambled eggs” a unui videclip mai lung. Filmarile in contre jour sunt frumoase, dar sunt demult un cliseu (ca si filmatul in ceafa eroului din alte filme). “Her” e uneori prea cautat, dar e un film frumos.

Desi are un scenariu cu ochiuri duse si o estetica trendy flendy ce parea mai autentica in “Lost in Translation” (Jonze a fost insurat cu Sofia Coppola), desi nu e de premiat nici cu Oscar, nici cu Globul de Aur, primul film in care Spike Jonze semneaza si scenariul are ceva al lui.

Calofil pe dinafara, pare sa aiba suficiente seminte cat sa-l rumegi mai mult timp. Te poti gandi si la calitatea transcedentala a iubirii puse pe acelasi nivel cu cunoasterea de sine – doua experiente inepuizabile care uneori par acelasi lucru. Nu poti incepe sa-i iubesti pe ceilalti pana nu te iubesti pe tine.

Trailer:

“Ea”/”Her” – de Spike Jonze, cu: Joaquin Phoenix, Amy Adams, Rooney Mara, Olivia Wild si Scarlett Johansson. Premiera romaneasca 7 februarie 2014