Filmul Malmkrog, de Cristi Puiu: O incursiune fascinantă într-o lume care-l așteaptă pe Antihrist

​Premiera națională a noului film semnat de Cristi Puiu, intitulat „Malmkrog”, a avut loc la TIFF, dar nimeni nu a vorbit de el. În schimb, s-a vorbit exclusiv despre declarațiile regizorului referitoare la măști și la autoritățile statului. Discursul a eclipsat în totalitate unul dintre cele mai bune lungmetraje din cariera sa.

Lansarea „Malmkrog” s-a produs în două etape. A debutat în februarie, în cadrul festivalului de film de la Berlin, unde a câștigat premiul pentru regie în secțiunea „Encounters”, dedicată celor care fac produse cinematografice inovative și „curajoase”. Performanța asta nu a spus mare lucru publicului general din țară, dar un film nou de Cristi Puiu e un eveniment uriaș pentru cinematografia românească.

La câteva luni bune a avut loc și premiera națională, la TIFF, unde a fost sold out. Din păcate, după proiecție, nimeni nu a vorbit despre film. Mulți nici măcar nu l-au văzut, dar tot și-au dat cu părerea despre viziunea lui Puiu. Chiar și Cristian Tudor Popescu, un critic de film cu jumătate de normă, a spus că regizorul și scenaristul și-a făcut publicitate pentru „Malmkrog” cu declarațiile controversate. Sau că e un idiot.

Totul s-a schimbat pentru CTP și alții comentatori. Dintr-o dată, Cristi Puiu nu mai e regizorul și scenaristul care s-a bucurat de aprecieri importante din partea criticilor din străinătate, în special pentru „Moartea domnului Lăzărescu” și „Sieranevada”. Ștergi toate performanțele omului pentru că nu se cenzurează și chiar spune ce-i trece prin cap, nu prin șapte mii de filtre de „social justice warrior”.

Puiu era deja în conflict cu internetul după ce a anunțat că va vota la referendumul pentru familie și a spus că „ne vom pierde cu totul libertatea dacă renunțăm la libertatea de expresie”. Indiferent ce părere ai despre ce a zis, cu greu o să găsești un om care a făcut mai multe pentru cinematografia românească de după Revoluție. Hai să vorbim, atunci, despre noul lui film. Cineva trebuie să o facă.

În mare, da, Malmkrog e o serie de discuții filosofice, dar nu lipsește acțiunea

„Malmkrog” e un film greu. E greu și să-i zici numele. Ești tentat să-i zici „Malmkorg”, ca firma care face instrumente muzicale electronice. Așa cum au spus și criticii din presa internațională, cea mai mare parte a filmului e o discuție aparent interminabilă între cinci personaje principale: Nikolai, Madeleine, Olga, Ingrida și Edouard.

Filmul e împărțit în șase capitole, fiecare cu titlul unui personaj principal, la care se adaugă și Istvan, majordom-ul vilei, care nu se bagă la filosofii, dar adaugă la simbolismul filmului și se mișcă destul prin casă. Da, e destulă acțiune și în film, nu băga în seamă ce zice lumea pe IMDB.

Scenariul e inspirat din „Trei dialoguri despre sfârșitul istoriei universale”, de Vladimir Soloviov, o carte care a ieșit în limba română la Humanitas, dar sunt slabe șanse să o găsești. A ieșit prin anii 90 și la fel ca multe alte titluri excelente care au apărut la această editură în deceniul respectiv, nu a fost reeditată. Păcat, ar fi mers perfect după vizionarea „Malmkrog”, ca un însoțitor pentru toate ideile exprimate pe ecran. Și sunt multe.

Filmul, care are loc în jurul anului 1900, într-o vilă din Transilvania, e, în mare, o serie de discuții filosofice care merg în toate direcțiile. Se vorbește despre armată, religie, morală, război, răul suprem, binele suprem, cultură, Europa și tot așa. În plus, personajele vin și cu exemple personale sau particulare, care sunt analizate în contextul discuției.

Câteodată simți că te uiți la o masturbare verbală fără finalizare. Și când cineva ajunge la un sâmbure de finalizare, ceilalți îi spun că nu au făcut-o cum trebuie și „hai să-ți arăt eu cum, madame”. E greu să empatizezi cu personajele astea, cel puțin în prima parte. Toți vorbesc despre chestii pe care nu le-au văzut și trăit niciodată. Dau din gură despre rolul soldatului și munca lui în slujba lui Dumnezeu, în timp ce poartă costume scumpe, făcute de acei „nefericiți fără strămoși”.

Olga va pune o întrebare esențială despre acești oameni în timpul primei discuții, la care rămâne fără răspuns. Nimeni nu e nesigur de ceea ce spune. Nu sunt deschiși la dialog. Vor doar să se audă pe ei cum vomită citate din cărți, pasaje pe care le-au adoptat ca gânduri proprii. Mi-am amintit de discuțiile din studenție de la beție. Așa sunt tinerii, cred că le știu pe toate, iar aristocrații se maturizează mai greu.

E dificil să te atașezi de ei și din cauza faptului că unii se cred autoritatea spirituală și morală absolută. Ei sunt cei mai în măsură să rezolve toate conflictele morale ale lumii. Grandomania dictează în discursurile lor. Asta până la un punct în care se îngroapă singuri în probleme ce țin de logică și credință, dar o să ajungem și la asta.

Cristi Puiu a spus despre cartea lui Soloviov că e „profetică”. Aici toți sunt profeți, fiecare în felul lor. Asta înseamnă că indiferent ce atitudine au sau cum se îmbracă, ce scot pe gură nu e de luat în derâdere. Personajele atacă niște probleme foarte, foarte dificile. Unele chestii nu mai sunt de actualitate. Altele vor fi întotdeauna. Asta devine din ce în ce mai evident cu cât te obișnuiești cu ritmul filmului.

Nu o să găsești multe răspunsuri evidente în film

Unul dintre cele mai cunoscute capitole din „Frații Karamazov”, ultimul roman scris de Feodor Dostoievski, e „Marele inchizitor”. De fapt, e unul dintre cele mai cunoscute capitole din toată literatura universală. S-au scris sute de eseuri și cărți despre poemul lui Ivan Karamazov. La fel de bun e și capitolul anterior din carte. Se numește „Răzvrătirea” și e tot o discuție între frații Ivan și Alioșa.

În „Răzvrătirea”, Ivan vorbește despre o mamă care își vede copilul sfâșiat de sute de copoi la îndemnul unui general. De ce? Pentru că s-a jucat în grajdul câinilor și a lovit cu o piatră ogarul preferat al generalului, care a rămas cu un mers de șchiop. Îl dezbracă pe copil în frig, îi spune să alerge, după care dă drumul la dulăii care îl încolțesc și îl sfâșie de viu în fața mamei lui.

Ivan îl întreabă pe Alioșa dacă generalul ar merita să fie împușcat pentru asta. Alioșa nu stă pe gânduri și răspunde afirmativ, ceea ce-l face pe Ivan să-i spună că și în sufletul lui de călugăr zace un pui de drac. Argumentul lui Ivan e că dacă ai fi un creștin adevărat ai vrea ca mama să-l ierte pe general: „Fiindcă atunci când mama va îmbrățișa pe călăul copilașului ei, pe cel care i-a ucis feciorul, asmuțind copoii asupra lui, și cîteșitrei, înlăcrimați, vor mărturisi în gura mare: Drept ești tu, Doamne!”.

E o cerință imposibilă pentru Ivan: „Dacă suferințele copiilor sunt sortite să adauge noianului de suferințe necesare pentru răscumpărarea adevărului, declar de la bun început că tot adevărul lumii nu merită a fi plătit cu asemenea preț”. Alioșa consideră asta o răzvrătire.

Episodul ăsta mi-a venit în cap în timp ce ascultam o discuție din „Malmkrog”. Soția generalului, Ingrida, citește o scrisoare în care soțul ei vorbește despre cea mai importantă faptă dreaptă pe care a făcut-o în cariera lui militară. După ce a descoperit un sat distrus de niște barbari cu o cruzime greu de imaginat, i-a vânat și i-a omorât pe toți. A folosit rațiunea ca să-și justifice acțiunile.

Olga, cea mai tânără dintre personaje, care e și discreditată în repetate rânduri de interlocutori ca fiind naivă, vorbește despre cum poate fi armata „iubitoare de Hristos” dacă face asemenea acte de violență. Ingrida îi spune că barbarii reprezintă „un alt fel de bandiți”. Răul armatei „iubitoare de Hristos” e drept.

Genul ăsta de discuții apar pe tot parcursul filmului Malmkrog. Nimic nu e evident. Întrebările nu au un răspuns clar. Fie că ești de partea generalului sau ești de acord cu ce spune Olga, că violența e la fel de rea în ambele cazuri, înțelegi, pentru că în fiecare din noi zace un pui de păcătos, de ce ambele teorii stau în picioare. La fel cum îl înțelegi și pe Ivan, cu toate că asta te-ar pune în poziția unui răzvrătit.

Astfel de dileme apar pe tot parcursul filmului. Sunt fascinante, dacă ai răbdare să înțelegi fiecare teorie, un lucru destul de greu de făcut. „Malmkrog” îți cere atenția totală timp de trei ore și 20 de minute. E un task aproape imposibil de făcut, cu mască sau fără. Până și o carte de filosofie se citește cu pix și foaie, cu pagini recitite și subliniate.

Ca să înțelegi filmul ai nevoie de mai mult de trei ore și 20 de minute. Trebuie să-l vezi de mai multe ori. Răsplata va fi pe măsură.

E o vilă în care ai vrea să stai când bate Antihristul la ușă

Pe lângă faptul că discuțiile sunt dificile, „Malmkrog” cere mult de la tine și pentru că personajele livrează mesajele lor într-un mod foarte pompos. Ideile și teoriile prezentate de ei ar putea fi mult mai bine explicate dacă nu ar avea discursul ăla pretențios pe care-l au aristocrații. Dar dacă la începutul filmului ești de părere că nu te poți atașa de oamenii ăștia, până la final o să-ți schimbi în totalitate părerea.

Unii dintre ei sunt chiar simpatici. De multe ori se pierd în detalii și ajung să se adâncească singuri în propriile gânduri. Idei precum „binele absolut” și „răul absolut” sunt de nuanță la ei. Când Olga vine cu briciul lui Occam și oferă cea mai simplă explicație, e ridiculizată, tocmai pentru că nu e superfluă. Mai întâi într-un mod diplomatic, explicații și chestii de genul, dar apoi e întrebată pe față: „câți ani are?”. O astfel de întrebare, în orice discuție serioasă, nu își are locul.

Cu toate că sunt îngropați în propriul snobism, Puiu reușește să-i umanizeze prin expresiile lor faciale. Ajungi să-i cunoști mult mai bine atunci când nu spun nimic. Spre exemplu, când Eduardo vorbește despre viitorul Europei, Nikolai și Madeliene își aruncă niște priviri revelatoare despre opinia lor în legătură cu ce spune Eduardo.

Mai apoi, în aceeași scenă, când discuția lor e întreruptă de un zgomot din cealaltă cameră, Nikolai sună clopoțelul pentru majordom, dar nimeni nu vine la ei. Fără ajutorul lui Istvan, aristocrații de la masă par niște copii speriați care și-au pierdut mama într-un mall. E greu și să se ridice să vadă ce se întâmplă. Într-un final o vor face, dar nu o să-ți spun ce urmează pentru că e un punct culminant al filmului. Dar e important de menționat faptul că Olga nu e în scena asta.

Apropo, Eduardo e la limita caraghiosului dar niciodată nu cade în extrema aia. Puiu are grijă de asta. Nici când spune că „războaiele religioase nu mai sunt la modă”, LOL, sau că „francezii și germanii nu se vor lupta niciodată între ei”, LOL din nou. Vorbește despre omul european ca un om de cultură. Cultura ca politețe, nu ca intelect. Crede cu tărie în teoriile lui, în contextul în care peste foarte puțin timp Europa va fi foarte aproape să dispară de pe fața pământului. Eduardo iese din nou în evidență când aproape că face pe el de frică în momentul în care Nikolai deschide Biblia.

Olga e singura care ține în picioare credința ortodoxă, în timp ce e atacată constant, în special de Nikolai. Până și Madeliene îi atrage atenția că are ceva cu ea. Din nou, se va adânci prea mult în propriile gânduri și într-o scenă memorabilă, în care vorbește despre triumful lui Socrate împotriva răului din interior și cel din societate ca fiind nul în fața răului suprem care triumfă prin moarte, la un moment dat pare că se îndoiește de stăpânul său, ceea ce îi surprinde pe interlocutorii săi.

Madeliene își face cruce, semn că lucrurile au mers prea departe. Finalul e excelent. Nikolai merge să caute o „Poveste despre antihrist”, scrisă de Pansofius, în timp ce o metaforă superbă despre antipodul lui Iisus încheie cele trei ore și 20 de minute petrecute în casa aia. Și atunci îți pui și tu întrebarea. A meritat? Sau mai bine zis: ai vrea să stai în vila aia cu oamenii ăștia?

Absolut. Pentru că știi ce urmează. Ai avantajul desfășurării istoriei. Ceea ce face toată experiența filmului mult mai agreabilă. Îți dai seama cât de mult s-au înșelat și cât de dăunător e omul care crede că are dreptate în tot ce spune. În special în chestiuni ce țin de morală și religie. Orice regizor vrea să-și vadă filmul în cinematografe dar pandemia a dat totul peste cap.

Înțeleg frustrarea lui Puiu, dar în cazul filmului „Malmkrog”, totul funcționează mult mai bine dacă-l vezi acasă, locul în care-l vor vedea majoritatea oamenilor. Înțeleg și criticii din străinătate care au spus că un film de trei ore cu discuții filozofice și religioase e greu de văzut și în unele cazuri plictisitor. Asta pentru că dacă îl vezi cap-coadă într-o sală de cinema, pierzi esența, devine o muncă.

E un film pe care trebuie să-l vezi cu un carnețel de notițe lângă tine. Să extragi cât mai multe din el. Din fericire, soarta „Malmkrog”-ului va fi una banală. Va ajunge pe serviciile de streaming. Acolo, poate, va fi apreciat cum trebuie de public, pentru că este unul dintre cele mai profunde și frumoase filme pe care le-a făcut Cristi Puiu.