Filmul ELVIS: Ce-i lipsește acestei povești, fără profunzime, salvată doar de prezența Regelui
Cel mai nou film semnat de Baz Luhrmann, cunoscut pentru Moulin Rouge! sau The Great Gatsby, prezintă viața lui Elvis Presley din perspectiva managerului șarlatan care l-a stors de bani și de viață. E o abordare controversată care nu eclipsează cât de cool a fost, este și va rămâne Regele Rock and Roll.
Elvis Presley este cel mai cunoscut solist de rock and roll din toate timpurile și cel mai faimos cântăreț care a pășit vreodată pe scenă. A vândut cele mai multe albume pentru un artist solo și e surclasat doar de The Beatles pe partea comercială.
Elvis Presley a dus o viață de excese și episoade care de multe ori i-au eclipsat output-ul artistic. A trăit ca o legendă și a murit un om decepționat, epuizat, singur și bolnav. A redevenit o legendă când a fost îngropat și în anii ce au urmat.
Toată planeta știe povestea lui Elvis dar merita să fie spusă din nou pe marele ecran. E un nume ce vinde, scenariul se scrie singur, surse se găsesc peste tot, singurul impediment ar fi cerințele uriașe pentru un astfel de personaj. Prestația actorului principal ar trebui să fie, cel puțin în teorie, partea cea mai dificilă la un bio-pic despre cântăreț.
Baz Luhrmann a găsit soluția pentru ecuația asta complicată în persoana lui Austin Butler, pe care l-a convins să accepte rolul principal în ELVIS, lungmetrajul despre viața Regelui Rock and Roll. Fiind vorba de un personaj atât de „larger-than-life”, dacă ai dat lovitura la casting, ce ar putea să meargă prost?
Filmul care rulează în prezent în cinematografele din țară a avut premiera la Cannes. Oamenii l-au aplaudat în timp ce criticii s-au strâmbat. Reacțiile au fost mixte dar aproape toți au apreciat prestația lui Austin. La fel ca Bohemian Rhapsody, unde Rami Malek l-a cinstit pe Freddy Mercury, filmul nu s-a ridicat la nivelul așteptărilor.
Am fost să văd cine are dreptate, criticii sau publicul? Elvis e cool în orice deceniu și când am văzut multe femei înaintate în vârstă în sala de cinema, singure, apropo, am zis că experiența va compensa pentru eventualele excentricități cu care m-am obișnuit de la filmele lui Baz Lahrmann. Nu a fost chiar așa.
Megalomania unui regizor care nu-și schimbă semnătura
Dacă nu ai văzut niciodată un film de Baz Lahrmann, uite ce trebuie să știi: toate lungmetrajele lui cunoscute sunt pline de efecte speciale, cadre haotice, mișcări de cameră amețitoare, lumini stroboscopice, mult glitter și puțină substanță. E un show caleidoscopic care impresionează doar prin curaj și nonconformist.
Apreciez un om care și-a găsit stilul și nu face compromisuri. Îl apreciez ca persoană, artistul e mai greu de iubit. E doar un spectacol, atât, o formă, ultra-colorată, ce-i drept, dar fără fond. La fel ca personajul lui Tom Hanks din film, te vrăjește cu un moment de „magie” pe pânză în timp ce-ți bagă mâinile în buzunar.
Filmele lui au succes datorită faptului că par o poveste Disney cu actori în loc de desene. Rețeta asta nu merge pentru Elvis, el nu are nevoie de machiaj sau storytelling pe repede înainte.
Povestea sare din prezent în trecut, în viitor, în vis și-n realitate chiar de la începutul filmului. Toate se întâmplă dintr-o dată. Mai sunt momente de liniște dar filmul are aproape trei ore și nu le simți. Nu e o laudă. Nu ai timp să te legi de nimic.
Un unghi greșit
Colonelul Tom Parker e naratorul, ceea ce înseamnă că tot ce vedem pe ecran e perspectiva lui. Perspectiva unui om care a profitat de Elvis. El își imaginează până și momentele din viața Regelui în care nu e prezent. Verdictul pentru declinul cântărețului e dat tot de el. Nu te poți aștepta la multe de la un om care se gândește doar la afaceri, nu când vine vorba de partea sentimentală.
Eu mă uit la un film, nu la un curs de scamatorie semi-ilegală. Elvis e portretizat ca fiind o atracție de carnaval. Colonelul știe că poate cânta dar pe el nu-l interesează asta. Pe el îl interesează doar privirea fetelor din public care „nu știu cum să reacționeze în fața fructului interzis” și faptul că e alb.
Pe tot parcursul filmului îl vrăjește și îl exploatează pe tânărul care pare să aibă întotdeauna capul în nori. Ăsta e omul care ne povestește filmul timp de trei ore. În viziunea regizorului, Tom Parker e un fel de „father figure”, dar în afară de trei scene mai personale, relația dintre cei doi e superficială. Sunt parteneri de afaceri, nici măcar prieteni. Singura chestie care-i ține împreună e o idee ieftină despre ceva legătură cu eternitatea, un bullshit.
Lucrurile care lipsesc
Cel mai interesant aspect al vieții lui Elvis Presley a fost relația cu mama lui. Filmul atinge subiectul ăsta dar nu intră prea mult în detalii. Nu spune că a venerat-o până în punctul în care s-a trezit incapabil să iubească cu adevărat o altă femeie, ceea ce a dus la episoade de infidelitate și complicații în viața familială.
Nu viața de vedetă l-a ruinat, ci propria lui mitologie despre Gladys și Elvis Aaron Presley. Baz Luhrmann nu adresează nici vanitatea lui Elvis. Pe tot parcursul filmului e prezentat ca fiind un om tras în toate părțile de soartă sau Tom Parker. Știe că e frumos, cântă bine și dansează dar Elvis nu a fost perfect.
Baz îl prezintă ca fiind o victimă. Chiar și când îl părăsește soția e distrus și inconsolabil. Nu își asumă consecințele faptelor sale. Tot ce face e pentru fani.
Adevărul e că tot ce a făcut Elvis a fost pentru Elvis. Nu putea rezista fără mulțime. Până și decăderea lui Elvis e cosmetizată. Știm, de exemplu, că ultima carte pe care a citit-o, găsită lângă toaletă, a fost „The Scientific Search For The Face of Jesus”. O încercare disperată de a găsit o nouă direcție în viață sau vanitate dusă la paroxism?
Probabil prima variantă dar lipsa acestui aspect al personajului, pe lângă multe altele, strică întregul.
O poveste care merită spusă în repetate rânduri
E un film frustrant, cu o poveste spusă greșit. Dar am mizat pe experiență. A meritat? ELVIS începe cu o scenă foarte bună în care tânărul fuge de la un concert de rhythm and blues la biserică pentru niște gospel. Toate scenele în care muzica e în rolul principal sunt de admirat. Apropo, Alton Mason e superb în rolul lui Little Richard, prea puțin apreciat de critici.
După cele aproximativ trei ore de ELVIS am rămas cu sentimente contradictorii. Pe de o parte am fost dezamăgit de direcția lui Baz. Totul pe repede înainte, zero profunzime, lecții de semi-morală aruncate în vânt și mult spectacol exagerat.
Pe de altă parte e Elvis Presley, momentele muzicale justifică existența filmului. Povestea lui merită să fie spusă întotdeauna, chiar și când e doar o caricatură, pe sărite și printr-o abordare preferențială. Nu a fost un zeu, idol sau o ființă supraomenească, așa cum a vrut regizorul să-l vândă. A fost cât se poate de uman, plin de defecte și cu multe probleme.
Nu, nu a fost un extraterestru. A fost doar un Rege.
INTERVIURILE HotNews.ro