VIDEO Cronica de film: "Millenium 3": Lisbeth Salander invinge si filmul care ii da viata

In ultima parte a „Trilogiei Millennium”, Lisbeth Salander arboreaza look-ul punk asa cum odinioara indienii isi pictau fetele inaintea bataliei. Eroina iese invingatoare din lupta cu societatea care a distrus-o. „Castelul din nori s-a sfaramat” ridica finalul trilogiei, dar nu pana la nivelul primei parti.

Realizat de Daniel Alfredson, care a semnat si „Fata care s-a jucat cu focul”, „Castelul din nori s-a sfaramat” (varianta in romana traduce literal titlul din suedeza, pe cand varianta in engleza e „The Girl Who Kicked the Hornets’ Nest”), se ocupa mai mult de Lisbeth Salander decat o facea partea a doua, dar tot nu reuseste sa te tina in fotoliu fara sa te plictisesti.

Pentru ca celelalte doua parti au intrat pe ecranele noastre in ultimele doua luni, nu e nevoie de prea multe flashbackuri pentru a reintra in poveste. Oricum, filmul incepe acolo unde se termina partea a doua. Dupa ce aproape a fost ucisa (ca intr-un horror de duzina) de tatal pe care nici ea, la randul ei, nu l-a putut omori, Lisbeth si Aleskander Zalachenko sunt operati, salvati si internati pe acelasi palier al spitalului. Sub paza politiei.

Aceasta parte a treia e momentul aparitiei in arena a fostilor camarazi ai lui Zalachenko, azi niste pensionari cu dialize, cancere si carje, dar la fel de rai ca in tinerete. Atat de rai incat intre doua dialize sau doua crize de ficat au suficient sange in ei incat sa incerce sa-i omoare atat pe Lisbeth cat si pe acest Hannibal Lecter pe nume Aleksander Zalachenko.

Ajuns la a treia parte cu gustul neplacut lasat de partea a doua, spectatorul poate avea mai mult reactii. Ar putea, de pilda, sa se simta plictisit de subiectul Zalachenko si sa duca dorul intrigii din prima parte (si nu doar intrigii de acolo).

Ar mai putea deveni neatent la amanunte sau la punctele principale ale subiectului, bifand cu o optime de creier etapele unei intrigi clasice – alierea lui Mikael Blomkvist cu autoritatile, dupa ce acestea incercasera sa-l manipuleze, punctul delicat in care constiinta lui profesionala e pusa la incercare sau capitolul final – procesul lui Lisbeth Salander care va clarifica totul (de parca era ceva de clarificat.).

Ca si in partea a doua a seriei, hiba e in principal scenariul care, incercand sa limpezeasca si sa structureze un material literar arborescent, il usuca prea mult. Ce ramane e insuficient pentru a sustine doua filme. Inconsistenta iti da senzatia ca rarele suspante au un singur scop: sa duca la faimosul DVD al violului din „Barbati care urasc femeile”. Acesta e asul din maneca avocatei, dar surpriza nu e si de partea noastra, desi toate filmele concentrate pe un proces folosesc spectatorul din sala de cinema ca pe un jurat ce trebuie luat prin surprindere in ultimul moment.

Un alt lucru deranjant e lipsa de omogenitate in folosirea personajelor. Deja din prima parte pana intr-a treia s-au perindat multe personaje. Unele n-au „dansat” decat o parte, pentru ca in partea urmatoare sa aiba aparitii fugare sau sa nu mai aiba deloc. Nu faptul ca apar si dispar e derutant, cat faptul ca dispar fara sa fi apucat sa prinda ceva consistenta.

„Castelul din nori s-a sfaramat” are si lucruri care il fac mai interesant decat „Fata care s-a jucat cu focul”. De pilda, finalul care lasa in aer relatia dintre eroina si jurnalist, in maniera complet ne-hollywoodiana, dar justificata pentru psihologia eroinei, sau chiar si discretia in care (filmul) invaluie simpatia dintre Lisbeth si medicul ei. Pe de alta parte, filmul e mai bun decat precedentul fie si pentru ca nu mai are elementele acelea de horror de anii 70 cu topoare, sange la liber si pe imuabilul frate Frankenstein.

Elementul de baza al filmului si al seriei ramane Lisbeth Salander, care prin interpreta ei, Noomi Rapace, ingheata ecranul. Nu e exagerat sa spui ca Lisbeth iese invingatoare nu doar impotriva tatalui sau, trecutului, barbatilor sau societatii care a mutilat-o, ci si impotriva filmului care ii da viata.

Oricat de impiedicat ar merge actiunea, oricat de plicticos si de stereotip scenariul, ai in permanenta senzatia ca Lisbeth e atat de independenta, de inteligenta si de asociala incat se va dezice de film si isi va muta existenta in vreo cuta a lui sau intr-o realitate paralela. Fara Noomi Rapace, aceasta serie n-ar fi avut niciun haz. Jocul ei glacial, dar sigur da consistenta martiriului eroinei, dar are orgoliul de a nu face din ea o victima. Daca Niels Arden Oplev (care s-a ocupat atat de ingrijit de prima parte) ar fi regizat toate cele trei filme ale seriei, ar fi devenit mai vizibile si temele principale ale romanelor lui Stig Larsson.

„Castelul din nori s-a sfaramat” /”The Girl Who Kicked the Hornets’ Nest”/”Luftslottet som sprangdes”- regia Daniel Alfredson, cu: Noomi Rapace, Michael Nyqvist, Lena Endre, Annika Hallin. Premiera romaneasca – 5 noiembrie 2010