Cât mai durează războiul pornit de SUA în Iran? Depinde foarte mult de China. „Atacurile nu trebuie înțelese ca un scop în sine. Ele sunt doar începutul unei lupte mai ample împotriva Chinei”

Într-o postare neașteptată, pe contul oficial de X al forțelor militare ale Chinei, armata chineză spune că a învățat cinci lecții din atacul SUA – Israel contra Iranului. „Cea mai costisitoare eroare de calcul: credința oarbă în pace”, este una dintre lecții, enunțate sec de China, fără niciun comentariu.

Războiul SUA și Israelului contra Iranului reprezintă o ușă pe care Occidentul va intra, apoi, în camera Rusiei și a Chinei, sunt avertizate elitele ruse și cele chineze de către Alexander Dughin. 

Citește și

Fiul lui Khamenei, omul propus noul lider al Iranului, s-a tratat când a avut nevoie nu în țările prietene Rusia și China, ci într-un spital dintr-o altă mare capitală

Dughin este un creier care măcina ideea dispariției Occidentului cu mulți ani înainte de invazia din 2022 a Rusiei în Ucrainei. Este unul dintre creatorii „ortodoxiei nucleare”. 

Ideologia lui Dughin: Dumnezeu m-a delegat să fac astfel încât tu să nu exiști

Acesta e un concept care poate fi explicat în multe cuvinte pretențioase. Însă, în limbajul omenesc din fața blocului, „ortodoxia nucleară” sună cam așa: nu ți-am furat covorul de la bătător și nu ți-am intrat în casă ca să te snopesc, ci doar îndeplinesc sarcina pe care mi-a dat-o Dumnezeu. Pentru că însuși Dumnezeu a decis ca eu și ai mei să fim singurii care să mai locuiască pe scara asta de bloc. De ce? Pentru că noi suntem credincioși, iar tu, nu. 

Aceasta este definiția dintotdeauna a fanatismului. În cuvintele regretatului Amos Oz, un fanatic e cel care îți spune, convins că e trimis de zei: „Dacă nu te schimbi, ca să fii ca mine, mai bine să nu exiști”.  

Supărarea pe Kremlin

Dughin e convins că Iranul e doar un test al SUA. De aceea, ideologul îi face lași, indirect, dar sonor, pe cei de la Kremlin. Pentru că nu sunt în stare să apere Iranul. Dacă Iranul cade, vor urma Rusia și China, spune ideologul.

Evenimentele din aceste zile sunt importante ca semnificație. Asta cred cercetători și istorici care caută alte instrumente ale gândirii decât cădelnița lui Dughin.

Tehnologia chineză i-a reperat pe protestarii din Iran

„Iranul trebuie înțeles ca pilonul central al unei ordini regionale pe care Beijingul a construit-o. Economia Iranului funcționează acum cu bani chinezi, iar ambele capitale știu acest lucru. De aceea, atacul SUA asupra Iranului are legătură, de fapt, cu China”, crede cercetătoarea Zineb Riboua.  

Cercetătoarea vine și cu detalii specifice:

1. „Furnizorii chinezi au transportat peste 1.000 de tone de perclorat de sodiu, un ingredient-cheie pentru propulsia rachetelor, către un port iranian, suficient pentru a reconstrui o parte substanțială din stocul de rachete balistice pe care Israelul le-a distrus anul trecut”. 

2. Tehnologia de supraveghere prin care regimul Khamenei i-a reperat pe protestatarii din decembrie 2025 este produsă și organizată, la Teheran, de chinezi, explică cercetătoarea, într-un articol din Free Press. 

3. „China cumpără peste 80% din exporturile de țiței ale Iranului la prețuri foarte reduse. Transporturile sunt efectuate de o flotă fantomă de tancuri petroliere care își opresc transponderele. Din 2021, valoarea cumulată a acestor achiziții a depășit 140 de miliarde de dolari. Acest lucru face din China principalul motiv pentru care Republica Islamică nu a dat faliment”.

Rolul lui Donald Trump

De aceeea, „atacurile lui Trump sunt prima mișcare a unui președinte american care pare să înțeleagă că drumul spre Pacific trece prin Teheran”, potrivit lui Riboua.

Chiar și un critic categoric al președintelui Trump, scriitorul și comentatorul  Thomas L. Friedman spune: „Sper că acest efort de a răsturna regimul clerical din Teheran va avea succes. Este un regim care își ucide poporul, destabilizează vecinii și a distrus o mare civilizație. Nu există niciun alt eveniment care ar putea contribui mai mult la aducerea întregului Orient Mijlociu pe o traiectorie mai decentă și mai incluzivă decât înlocuirea regimului islamic din Teheran cu o conducere axată exclusiv pe accesul poporului iranian să realizeze întregul potențial”. 

Într-un articol în The New York Times, Friedman amintește că nimic din ce se întâmplă în Iran nu scuză ieșirile nedemocratice ale lui Donald Trump din SUA. Dar analistul conchide că trăim „momentul cel mai plastic și imprevizibil din Orientul Mijlociu de la Revoluția Islamică din 1979. Totul – și opusul său – este posibil”.

Iar opusul „totului”, în Orientul Mijlociu, nu este „nimicul”, ci haosul, deseori.

Reacția armatei chineze pe X

Atacurile SUA-Israel asupra Iranului oferă cinci lecții, a spus armata chineză într-o postare pe X marți. Acestea sunt:

1. Cea mai mortală amenințare: inamicul din interior.
2. Cea mai costisitoare eroare de calcul: credința oarbă în pace.
3. Cea mai rece realitate: logica puterii de foc superioare.
4. Cel mai crud paradox: iluzia victoriei.
5. Încrederea supremă: încrederea în sine.

Simon Sebag Montefiore: „Ar fi o lovitură pentru lumea închisă a Chinei și Rusiei”

Cunoscutul istoric britanic Simon Sebag Montefiore a dedicat și el o analiză amplă viitorului Iranului. 

Opinia cu atât mai relevantă cu cât a fost scrisă înainte de declanșarea războiului propriu-zis. Ipoteza lui Montefiore despre ce se poate întâmpla în continuare nu e contaminată de acul care oscilează în ambele părți, ca o ansă în Breaking News. 

Cum poate arăta viitorul imediat al Iranului?

„În imaginația populară, revoluțiile sunt făcute de mulțimi curajoase care asaltează palate și fortărețe, dar aceasta este o iluzie. Este extrem de dificil pentru mișcările populare să răstoarne tiraniile care dispun de forțe de securitate loiale și brutale, atâta timp cât aceste forțe sunt dispuse să folosească violența maximă”, scrie istoricul.

„O regulă pe care istoria ne învață este că revoluțiile de succes necesită, în general, un lider clar ca punct de raliere – un Khomeini, un Nelson Mandela sau un Corazon Aquino, în cazul Filipinelor. Khomeini, viclean și impenetrabil, a reușit să construiască o largă coaliție de liberali, stângiști și islamiști, care i-a conferit o putere uimitoare și i-a permis să preia controlul în 1979”, amintește Simon Sebag Montefiore. 

Și el crede că Rusia și China nu au niciun interes ca o nouă putere să vină în Teheran.  

„Un Iran dependent este un Iran util”

O schimbare de putere reală în Iran „nu numai că ar schimba complet geopolitica Orientului Mijlociu – un proces care a început deja –, dar ar duce și la revoluții în alte părți. Ar fi un impuls pentru lumea deschisă a democrațiilor liberale și o lovitură pentru lumea închisă a Chinei și Rusiei”, spune istoricul. 

De aceea, la întrebarea „Cât mai durează războiul?” răspunsul nu se află doar în Teheran, la Tel Aviv, Dubai sau Washington. Ci și la Moscova și, mai ales, la Beijing. 

Așa cum spune, sintetic și memorabil, Zineb Riboua: „Beijingul furnizează Republicii Islamice instrumentele necesare pentru a supraviețui respingerii din partea propriului popor. De ce? Pentru că un Iran dependent este un Iran util”. Ceea ce se aplică unui Iran dependent de orice altă mare putere.

Revoluția din 1979 care a adus la putere regimul fanatic și criminal al clericilor din Iran nu a venit din senin. Țara ajunsese o colecție de sfidări și corupție ale unei elite protejate de șahul Mohammad Reza Pahlavi, tatăl actualului pretendent, prințul iranian Reza Pahlavi.

De pildă, Iranul nu avea drumuri, dar avea importuri costisitoare de branduri occidentale de mașini. Pe marginea deșertului, descria marele reporter polonez Ryszard Kapuściński, în anii 70 rugineau sute de „tiruri” Mercedes, inutile și cumpărate pe bani grei de un Iran care era prizonierul marilor puterilor.

„Puterea este aceea care provoacă revoluţia. Desigur, nu voit. Dar modul de guvernare devin până la urmă o provocare. Ce oare am făcut, se întreabă surprins conducătorul, că aşa, dintr-odată, poporul parcă a înnebunit? A abuzat de răbdarea oamenilor, asta a făcut”, a scris reporterul. Astăzi, a fost valabil și pentru Khamenei.