Explozia din Beirut la 1 an de zile după: O cronică a coborârii în iad: De la „Elveția Orientului Mijlociu” la un stat eșuat

La 4 august 2020, un incendiu în portul Beirut a provocat cea mai puternică explozie din istorie. Explozia a sute de tone de azotat de amoniu a ucis peste 200 de oameni, a desfigurat capitala libaneză și a traumatizat profund o întreagă națiune, scrie AFP.

Cataclismul a fost resimțit până în Cipru, la aproximativ 200 de kilometri distanță. Scara daunelor, similară cu cea a războiului sau a dezastrelor naturale, a șocat întreaga lume.

Dar la fel de grav ca ceea ce s-a întâmplat în acea zi, ceea ce nu s-a mai întâmplat de atunci: niciun vinovat nu a fost judecat. Adesea familiile victimelor nu primeau o vizită sau explicații de la autorități.

Cu o economie în cădere liberă, un sector al sănătății devastat de pandemie și un viitor înnorat de un exod al ”creierelor”, Libanul era deja pe punctul de a se prăbuși înainte de explozie.

„Am crezut că am ajuns la fund. Cum ar putea situația să se înrăutățească?”, a spus Rima Rantisi, profesor la Universitatea Americană din Beirut.

Clasa conducătoare, aproape neschimbată de zeci de ani, disprețuită pentru corupție și incompetență, este mai mult ca oricând acuzată că a lăsat țara să se prabușească și că a fost deconectată de realități.

La un an după tragedie, țara încă nu are un guvern care să o scoată din cea mai gravă criză socio-economică din istoria sa. Ajutorul umanitar s-a revărsat din străinătate pentru a opri coborârea în iad, dar miliarde rămân blocate din lipsa reformelor.

În acea fatală zi de marți, 4 august, la scurt timp după ora 18:00, sute de tone de azotat de amoniu, depozitate în port „fără măsuri de precauție” prin complicitatea autorităților, au luat foc și au provocat o explozie adesea clasificată printre cele mai mari explozii similare unei explozii nucleare.

Văzând imaginile ciupercii de pe cer deasupra Beirutului, este dificil să nu facem o paralelă cu bombardamentele atomice americane de la Hiroshima și Nagasaki în 1945.

„Viața noastră s-a oprit în momentul exploziei”

Oricare ar fi originea incendiului din hangarul numărul 12, neglijența și corupția autorităților – care au permis depozitarea, de ani de zile, a unor astfel de materiale periculoase în apropierea zonelor rezidențiale – au sporit de zece ori furia străzii.

„Ceea ce mi-a devenit clar în acea zi (…) este că oamenii care conduc această țară sunt criminali”, afirmă Rima Rantisi.

„După explozie, am înțeles perfect: atâta timp cât sunt la putere, nimic nu se va îmbunătăți”.

Tragedia a lăsat 214 de morți, potrivit unui raport oficial, peste 6.500 de răniți, unii cu dizabilități pe viață și zeci de mii de oameni și-au pierdut casele.

Pentru a marca prima aniversare a exploziei de miercuri, familiile victimelor organizează o masă la port. În plus, activiștii au lansat apeluri pentru demonstrații împotriva clasei conducătoare.

„Viața noastră s-a oprit pe 4 august, am pierdut totul”, rezumă Karlen Hitti Karam, care își plânge soțul, fratele și vărul, toți trei pompieri trimiși în port pentru a ajuta la stingerea incendiului.

„Nimic nu poate pune capăt durerii noastre și îmi este mai dor de ei în fiecare zi”, adaugă văduva de 26 de ani.

„Înainte de explozie, prăbușirea economică începuse deja. Aceștia sunt aceiași oameni care sunt responsabili pentru toate acestea. Trebuie să fie răspunzători (…)”.

Dar la ce Justiție să te aștepți într-o țară marcată în ultimele decenii de mai multe asasinate politice pentru care cei responsabili nu au fost niciodată judecați sau chiar arestați?

Primul judecător de instrucție responsabil cu explozia, Fadi Sawan, a fost contestat în februarie, după ce a provocat un cutremur în cadrul clasei politice prin punerea sub acuzare a prim-ministrului demisionar Hassan Diab și a trei foști miniștri.

Încercările succesorului său, Tarek Bitar, de a face același lucru sunt întâmpinate cu tactici de întârziere.

Guvernul Diab a demisionat la câteva zile după explozie, dar continuă să desfășoare activități de zi cu zi.

Stat eșuat

Pentru libanezi, explozia din 4 august a fost o tragedie prea mare.

În primul rând, prăbușirea speranțelor protestului popular din octombrie 2019, când furia a izbucnit împotriva liderilor. Acest lucru nu a fost suficient pentru a-i dezamăgi pe stăpânii războiului, care au schimbat oboseala militară cu costumul politicienilor la sfârșitul războiului civil (1975-1990).

Apoi, prăbușirea economică care continuă să se înrăutățească, cu o scădere dramatică a lirei libaneze, dar și restricții bancare draconice fără precedent care îi obligă pe salvatori să facă coadă pentru a spera să-și acceseze banii.

Cozile se formează tot timpul în fața benzinăriilor iar întreruperile de electricitate insuportabile în miez de vară sunt la ordinea zilei, afectând până și aeroportul internațional din Beirut, unde sosesc expatriații libanezi cu valize umplute cu medicamente care au devenit imposibil de găsit.

Spitalele avertizează asupra unui dezastru de sănătate.

Simbolul acestei mizeri, clădirea Electricității Libanului, eviscerată de explozie, se află încă în întuneric aproape total noaptea.

O aparență de normalitate a revenit în acest district din Mar Mikhaïl, unde magazinele și barurile s-au redeschis. Dar autoritățile nu au făcut nimic, sau foarte puțin, pentru a ajuta populațiile afectate și pentru a reconstrui un oraș distrus, lăsând o armată de tineri voluntari și ONG-uri să curețe dărâmăturile.

În ciuda lucrărilor, cele mai afectate cartiere, care găzduiesc muzee, galerii de artă și piese de patrimoniu, încă mai poartă cicatricile acestui eveniment traumatic.

„Toată lumea pe care o cunosc are probleme cu somnul și se luptă zilnic, agățându-se de ceea ce a mai rămas”, spune Rima Rantisi. „În fiecare zi ne trezim cu ceva mai rău decât cu o zi înainte”.

Laudat anterior ca „Elveția Orientului Mijlociu”, Libanul combină astăzi toate atributele unui stat eșuat. Și cei care au cunoscut războiul civil spun adesea că actuala criză este mai gravă.

„Administrat de proști”

Bernard Hage povestește acest declin în desenele sale animate de presă.

„Imaginați-vă un spital de boli mintale slab echipat condus de nebuni”, scrie pe coperta din spate a unei cărți publicate recent.

„Văd cu adevărat o distopie, este singurul cuvânt pe care îl am pentru a descrie Libanul (…) Este cel mai rău coșmar al tău și nu ai niciun control”, spune artistul cunoscut sub numele de „Art of Boo”.

Dar, ca mulți activiști ai societății civile, el nu a renunțat total la speranță.

Solidaritatea în urma tragediei ne-a amintit că pulsul „revoluției” din 2019 încă bătea.

Candidații anti-putere au câștigat alegerile sindicale și unii chiar visează la o surpriză în alegerile legislative programate pentru 2022.

Dar, confruntat cu o clasă politică neclintită, Bernard Hage se bazează mai ales pe anchetă pentru a vedea în cele din urmă un lider după gratii.

„Dacă această explozie este capabilă să doboare chiar și una, ar putea fi începutul unei serii. Ar fi primul domino care ar prăbuși sistemul”.