De la mazăre din Bordeaux și restaurante ca-n Viena, până la corupție, mahalale îngropate în noroi și birjari care voiau să te ducă doar în centru – Cum era viața în Ploieștiul de pe vremuri

​În primăvara lui 1877, trăsura în care se găsea țarul Rusiei s-a împotmolit într-o baltă de pe o stradă din Ploiești. În unele locuri mai rezista încă pavajul pus cu 30 de ani în urmă, în altele se făcea praf cel pus cu trei luni în urmă. Bogații își permiteau murături din Franța și pește din Danemarca, cei săraci locuiau pe străzi unde noroiul dispărea numai când dădea înghețul. Cum erau crâșmele acum 150 de ani? Cum era corupția? Cum se distrau cei cu bani puțini?

Informația pe scurt:

• Și acum 140 de ani se făceau lucrări de pavaj „de mântuială” și gropile apăreau după doar câteva luni. Culmea, pavajul făcut pe la 1850 rezista mai mult decât ce se făcea trei decenii mai târziu. Tot pe la 1880, mai-marii orașului discutau să aducă plăcuțe pentru nume de străzi de la Viena, în loc să cumpere unele mult mai ieftine.

• La 1877, țarul Rusiei a stat, împreună cu un corp important de armată, timp de 19 zile în oraș. Țarul a suferit din cauza prafului din oraș, mai ales că avea și astm. Într-una din zile, trăsura țarului s-a împotmolit într-o baltă și a putut fi scoasă doar de cazacii din suită, ajutați de câțiva oameni de pe stradă.

• Pe la 1880, Ploieștiul avea 449 de cârciumi și se spunea că orice om care nu vrea a face altceva, dar are ceva bani, se face cârciumar. Se mai spunea că în oraș cârciumarii nu se pricep la păstratul vinului, așa că în lunile cele mai calde ale anului vinul ar fi prost.

• Când s-a construit Bulevardul ce leagă Gara de Sud de centru, acum 150 de ani, câțiva dintre puternicii orașului au cumpărat repede pământul la preț mic, pentru a-l vinde apoi primăriei, mult mai scump. Cei mai descurcăreți și-au făcut case la bulevard, pe locurile unde ar fi trebuit să rămână spațiu verde.

• Oamenii de rând se distrau ieșind la pădure sau la grădinile de vară, unde se bea vin pelin și unde berea a devenit mai populară după 1920. Se juca popice, se petrecea cu lăutarii. Cei mai avuți mergeau la baluri fastuoase și la restaurante unde se mânca precum la Viena.

• „În Ploiești este fapt cunoscut și copiilor că, în materie de pavaje, fiecare consilier comunal, când vine la putere, nu are altceva de făcut decât să mijlocească a i se face pavaj pe dinaintea casei sau prăvăliei sale, a fratelui său sau a vreunei alte rude”, scria un respectat profesor, la 1881.

• Orașul de altădată avea mult mai multe spații verzi decât în prezent, erau mai multe grădini de vară și cârciumi și erau puține clădiri înalte. Erau multe case cu grădină și totul era, în general, mai aerisit. Străzile din centru semănau oarecum cu cele din centrul Vechi al Capitalei, dar aveau cam cu un etaj mai puțin.

• Un ziarist brașovean vizita orașul la 1914 și rămânea șocat de starea orașului și de contrastul dintre Bulevard și centru. „Străzi strâmte, scurte și nespălate, înmormântate în colb, prăvălii dezordonate, toată marfa trântită la uși, afară, în stradă: pește proaspăt și sărat, hamuri de cai, postav, basmale, zaharicale; vânzători de bragă ori de limonadă, bucătari nespălați care prepară în locurile cele mai umblate mititei ori fleică”

• În Ploieștiul anilor 30 mirosea puternic a petrol, fiindcă erau o mulțime de rafinării în jur. Dar partea bună era că orașul era plin de grădini, de spații verzi, de curți mari. Nu existau blocuri mai înalte de 4-5 etaje, dar exista și un plan de a construi un fel de „zgârie-nori”, dar ar fi fost mai puțin înalt decât Palatul Telefoanelor din București.

Orașul lui „Moș Ploae” a crescut după 1830

La Ploiești poți să te „pitești”, dar la Pitești nu poți să te „ploiești”, așa suna un banc din copilărie. În Ploieștiul de astăzi, cea care se „pitește” este istoria veche, după ce bombardamentele de acum 80 de ani și demolările din comunism nu au mai lăsat aproape nimic din orașul prosper, mândru și încrezător (dar NU lipsit de probleme!) din anii 30. Pare greu de crezut, dar acum 85 de ani Ploieștiul avea un centru cam precum Centrul vechi din București, cu diferența că nu existau clădiri așa de mari precum Palatul BNR, iar casele aveau cam cu un etaj mai puțin, a povestit pentru HotNews.ro istoricul Lucian Vasile. Dar era un centru pitoresc și sunt sute de fotografii care dovedesc asta.

Lucian Vasile a scris și a editat mai multe cărți despre istoria Ploieștiului, un oraș care în prezent atrage puțini turiști, după ce mare parte dintre clădirile frumoase au fost distruse la bombardamente, la cutremure și la sistematizările făcute în perioada comunistă. Lucian Vasile organizează și tururi tematice ale orașului ;i scrie despre istoria urbei prahovene. Câteva dintre fotografiile folosite în articol sunt din colecția lui Lucian Vasile care ni le-a pus la dispoziție pentru acest articol.

Ilustrată cu Primăria construită în 1896 (sursa – colecția personală a lui Lucian Vasile)

Ploieștiul era un sătuc în secolul XVI, iar o legendă vorbește despre „Moș Ploaie” (care s-ar fi așezat la marginea Codrilor Vlăsiei, cu fiii săi, acum câteva secole), dar „mitul fondator” este legat de figura lui Mihai Viteazul care transformase satul într-un târg, dându-i posibilitatea să crească economic. Dar creșterea avea să fie lentă până la 1810.

Casă de târgoveț construită la final de secol XVIII (foto Vlad Barză)

Cum era viața în micul sat Ploiești, acum mai bine de 200 de ani? Modestă, simplă și grea, scrie Mihai Sevastis în „Monografia orașului Ploești”.

• „Erau case cu stuf, cu beșici în loc de geamuri, cu piroane de lemn (…) Mobilierul se lucra la sat: mese, scaune, lavițe de lemn (…) Oamenii serveau din vase de lut, făcute de olarul din sat (…) Uneltele și armele de fier – făcute în genere de fierarul satului – erau rare și scumpe (…) Îmbrăcămintea era făcută în casă, din lâna oilor gospodarilor, din cânepă sau inul cultivat de el, din pieile mieilor și a oilor lui ”.

Pe la 1800, cea mai mare clădire din „Ploesci” era palatul ridicat de boierii din familia Moruzi, cu care ploieștenii s-au judecat ani buni. Palatul a fost distrus de orășeni, după o revoltă.

• De ce Ploieștiul este un oraș eșuat

Prima biserică a fost ridicată la jumătatea secolului XVII și a fost reparată și restaurată de mai multe ori, fiind afectată de cutremure și incendii de-a lungul secolelor. Biserica Domnească „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel“ există și azi, dar numai zidurile groase amintesc de vechimea ei, nu și aspectul.

În Muzeul Casa de Târgoveț din Ploiești (foto – Vlad Barză)

Ploieștiul a crescut enorm în prima parte a secolui XIX: pe la 1810 abia era o comună cu 2.000 de locuitori și a început să aibă „față” de orășel pe la 1830, când avea 6.000 de locuitori. La 1843 deja ajunsese să aibă 15.000 de locuitori, iar populația aproape s-a dublat în 12 ani, astfel că, înainte de Unirea Principatelor avea 26.000 de locuitori, de 13 ori mai mulți decât cu jumătate de secol înainte.

Trăsuri, pavaj, spital – satul „Ploescilor” începe să capete aspect de oraș

La 1827 erau doar trei trăsuri în oraș, iar la 1826 era deschisă prima cofetărie. Primul liceu a fost deschis la 1865.

La 1831 a fost deschis și primul spital, din inițiativa unui boier pe nume Gheorghe Boldescu care a cedat o parte din moșia sa pentru a construi acest spital pentru „nenorociții din oraș și județ, lipsiți de mijloace, care, fără căutare și îngrijire, mureau cu zile”, cum se spune într-un text de secol XIX.

Ilustrată cu Piața Unirei din Ploiești (sursa Lucian Vasile, colecția personală)

Boierul Boldescu a avut timp de șase ani o funcție echivalentă cu cea de primar al orașului. Avea afaceri în domeniul vânzării peștelui, dar a rămas cunoscut pentru că a fost filantrop.

Cum era acel prim spital? „O clădire în lungime de 20 de stânjeni (aprox 40 metri), case mari cu câte două sobe în fiecare casă, cu tavanul lor de tinichele de brad și dușumele de jos cu scânduri de brad, toate ferestrele așezate cu geamurile lor de sticlă puse după cuvenita rânduială și în fiecare încăpere loc de câte 30 de paturi”. Textul este din cartea „Din vechiul Ploiești”, editată de Lucian Vasile și a apărut prima dată într-o broșură din 1893, când spitalul Boldescu a fost reclădit.

De ce a crescut așa de rapid Ploieștiul acum aproape 200 de ani. Istoricul Lucian Vasile explică, într-un interviu pentru HotNews.ro, că a contat mult faptul că au venit vremuri mai liniștite și nu au mai apărut distrugerile pricinuite de războaiele ruso-turce.

Fotografie dintr-o expoziție despre vechiul Ploiești, organizată la Muzeul de Artă

Pe la 1830 au venit familii de bulgari în oraș, în zona numită în prezent Bereasca și așezarea lor devenise prosperă, așa că românii, invidioși fiind pe rapiditatea cu care bulgarii au făcut o așezare ce ajungea să rivalizeze cu Ploeștii, au făcut tot ce este posibil ca să dezbine așezarea bulgară și aceștia au fost presați să părăsească locul și să se răspândească peste tot prin oraș. În trei generații au fost complet asimilați. Acești bulgari au venit mai ales din zona orașului Sliven și, de teama unei invazii otomane, s-au declarat a fi sârbi. Bulgar era și Hagi Prodan, un negustor de numele căruia este legat unul dintre cele mai frumoase muzee din Ploieștiul de azi.

La 1827 micul Ploesci de atunci a fost afectat de ciumă, iar la 1830, de holeră. Oamenii erau îngropați și în pădurile de lângă oraș. Aveau să fie ultimele epidemii de acel fel.

1840 – Un oraș „proaspăt pavat”, cu apucături orientale

Un francez pe nume Vaillant, care s-a stabilit în Țara Românească și s-a implicat și în Revoluția de la 1848, vizita Ploieștiul la 1832 și apoi la 1840, remarcând o schimbare uriașă, fiindcă în opt ani populația aproape că se triplase și apăruseră și pavaje pe câteva străzi și piețe.

Casă de la 1890 (foto Vlad Barză

Piețele orașului au fost pavate cu piatră de râu la 1836, iar în următorii ani a apărut caldarâm și pe câteva străzi importante. Primul caldarâm din Ploiești a fost făcut în 1834 pe „ulița dintre bogasieri”. Se spune că nămolul de pe străzi se astupa cu crăci din pădure.

La 1842 apar primele documente care vorbesc despre felinare la Ploiești, fiind vorba despre 100 de felinare cu una sau două lumânări, așezate în piețele și ulițele mari,

Iată cum descrie francezul ce a văzut în scurta sa trecere prin centrul orașului de acum mai bine de 180 de ani

• „E zi de târg. Țărănimea umblă forfota pe toate ulițele. Dar nici hodorogitul căruțelor, nici mugetele boilor, nici ciorovăiala cumpărătorilor și vânzătorilor, nici strigătul bragagiilor, nu treziseră pe vreunul dintre locuitorii caselor boierești pe lângă care trecem. Dar, deodată, la chiuiturile surugiilor noștri, la pocnetele biciurilor lor, la înjurăturile pe care și le schimbau cu trecătorii, pe când zburam în goană pe un caldarâm nou, văd câteva ferestre deschizându-se. La una dintre ele un boier, cu ciubucul într-o mână și cu felegeaua (ceașcă de cafea fără coadă) ne salută, în trecerea noastră, cu un nor de fum. La altă fereastră se zăresc două fetițe sărutându-se ca două turturele”.

Casa Dobrescu – Muzeul I L caragiale (foto Vlad Barză)

Textul a fost publicat la 1915 de profesorul Gheorghe Zagoriț și se găsește în cartea „Viața la Ploiești – Din vremea fanarioților până în perioada interbelică”, editată de Lucian Vasile.

Profesorul Zagoriț scrie că francezul Vaillant a redat foarte bine imaginea orașului: grădini la margine, la mijloc piață largă, cu mișcare de care și de țărani”.

Transilvănenii, petrolul și românii șmecheri de acum 150 de ani

Ploieștiul a crescut mult și datorită românilor veniți din Transilvania „Cei mai importanți în secolul XIX au fost românii ardeleni, din zone precum Brașov, Săcele, Făgăraș, Sibiu. Au venit în scop comercial, aveau deja relații cu orașul și au văzut că au vad comercial aici”, spune Lucian Vasile.

• „Au venit fiindcă la Ploiești nu era nimeni care să facă ce făceau ei, au venit și mulți profesioniști…arhitecți, doctori, farmaciști, pentru că nu existau astfel de oameni aici. Au venit apoi unguri, sași, dar chiar și italieni și francezi care și-au făcut un rost și au ales să trăiască și să moară la Ploiești, deși s-au născut departe de oraș”.

Prea puține au rămas de atunci, însă cea mai veche clădire civilă din Ploiești poate fi vizitată. Este casa Hagi Prodan, un muzeu superb care arată cum trăia un negustor bogat acum mai bine de 200 de ani. Aspectul exterior de acum nu este foarte mult diferit de cel de atunci. Casa a fost ridicată la final de secol XVIII și găzduiește în prezent Muzeul Casa de Târgoveț. Pentru acest muzeu și pentru cel al ceasului merită o vizită la Ploiești.

Pat la Muzeul Casă de Târgoveț

Casa lui Hagi Prodan este de tipul caselor țărănești înalte din zona deluroasă a Prahovei, locuințe ridicate pe la 1780-1790 în târgurile din zonă. Casa are patru camere. Negustorul bulgar Prodan a murit la 1849, iar numele de „Hagi” l-a primit în 1819, fiindcă a făcut pelerinajul la Ierusalim.

Ploieștiul a crescut mult și datorită petrolului, dar orașul a crescut puternic mai ales datorită comerțului, târgul prahovean fiind pe drumul comercial către Ardeal care a fost deschis la 1846 și care a fost realizat mai ales de austrieci.

Piața Unirii din Ploiești acum 90 de ani – Fotografie dintr-o expoziție temporară organizată de AEDU – Asociația pentru Educație și Dezvoltare Urbană

Petrolul a contribuit mult la creșterea orașului mai ales după 1880 când a început să fie folosit nu doar pentru iluminat, ci și pentru motoare. „Fabrica de gaz” a lui Marin Mehedințeanu, ridicată la bariera Râfov, „între gârle” a început să funcționeze în 1857. Mai multe puteți afla la Muzeul Petrolului, care arată precum în anii 90, dar este un loc interesant măcar pentru diversele utilaje din curte. La 1858 începe iluminarea orașului cu petrol lampant, iar spre 1900 se introduce și iluminatul electric.

Un vechi felinar de la 1857, expus la Muzeul Petrolului (foto Vlad Barză)

Pe la începuturile iluminatului public existau felinare pe bulevard și în centru, în timp ce alte cartiere erau neglijate.

Totul s-a schimbat când calea ferată a ajuns la Ploiești, la 1872. Prima gară a fost cea de Sud, dar până în 1934 a purtat denumirea simplă de gara Ploesci sau Ploești, fiindcă în acel an s-a deschis gara prin care trec toate trenurile către Ardeal: Ploiești Vest.

O fotografie a clădirii gării Ploiești, la expoziția temporară organizată de fundația AEDU. Superbul palat a fost distrus la bombardamentele din 1944

Cei din consiliul local s-au urcat în podul gării la 1870, un gest care avea să facă carieră și au trasat cu privirea locul unde avea să fie bulevardul.

• „Pe aici erau case răsfirate cu grădini foarte întinse și unul dintre oamenii care aveau terenuri în zonă și era și în consiliul local și a avut informația că se va construi bulevardul a fost Radu Stanian, care a cumpărat repede foarte ieftin toate terenurile din jur și le-a vândut primăriei foarte scump. Unele lucruri nu se schimbă! Dacă priviți la casa Radu Stanian o să vedeți că nu este aliniată, iar asta fiindcă există dinaintea bulevardului”.

Detaliu arhitectural al unei case de pe Bulvard (foto Vlad Barză)

Realizarea bulevardului a durat aproape două decenii (1871-1888) și a fost și aici mult trafic de influență și corupție, fiindcă tot bulevardul ar fi trebuit să aibă spații verzi cum este în zona de lângă gară, dar oamenii importanți ai vremii și-au construit case la noul bulevard, intuind corect că va fi o zonă selectă.

Între 1860 și 1880 s-au construit multe case mari, cum orașul nu mai văzuse până atunci. Exista și o faimoasă grădină publică, ce a fost însă desființată după 1880, când un industriaș a construit pe locul ei un atelier de construcții mecanice care a fost extins.

Ilustrată cu Primăria cu grădină (colecția personală a lui Lucian Vasile)

Emblematică a fost clădirea Primăriei Vechi, zisă și Primăria cu Foișor, primul sediu adevărat al primăriei din urbea prahoveană, construit în 1868. Era un sediu modest, doar cu parter și etaj + un foișor de foc utilizat de pompierii din oraș. S-a dovedit că sediul era mult prea mic pentru nevoile unui oraș ce creștea susținut, așa că instituția s-a mutat la 1896 într-un palat mare și nou, în Piața Unirii. Foișorul a fost dărâmat după 1918, din motive de siguranță, iar clădirea a fost dărâmată la 1939.

La 1879 orașul avea 31.000 de locuitori și o suprafață de aproximativ 27 kmp. În prezent densitatea populației este mult mai mare: 180.000 de locuitori pe 58 kmp. Ploieștiul are în total peste 1.000 de străzi în prezent, de trei ori mai multe decât acum nouă decenii.

Orașul lui „Ce bei” avea peste 400 de cârciumi

În trecut, Ploieștiului i se spunea orașul lui „Ce bei” fiindcă, prietenii, când se întâlneau pe stradă, înainte de a se întreba reciproc „Ce mai faci” ar fi spus „Ce bei?” și stabileau mai întâi unde să meargă la un vin sau la o bere. Pe la 1939 se pare că exista o cârciumă la 200 de locuitori în Ploiești. Chiar dacă numerele sunt orientative, este clar că ploieștenilor le plăcea băutura.

Ploieștenii de acum 150 de ani beau vin pelin de Urlați, iar berea nu era încă la modă.

Pe la 1890 exista o grădină numită Grivița, care era un spațiu de distracție pentru ploieșteni: avea mese pentru servit mâncare și băutură, spațiu pentru popice și o scenă unde jucau trupele de teatru aflate în turneu. Pe locul acestei grădini a fost ridicat la începutul anilor ’30 Palatul Administrației Financiare (actualul sediu al judecătoriei).

Ilustrație la Muzeul Casă de Târgoveț

Oamenii ieșeau și la pădure, în zona Ghighiu, unde veneau și lăutari și se petrecea cu vin, cu miel fript, cu pastramă și cu brânză, uneori până noaptea. Exista și o grădină publică (un părculeț) încă de pe la jumătatea secolului XIX, grădina Lipănescului, pe care un industriaș a cumpărat-o pe la 1880 și a desființat-o, construind un atelier de construcții mecanice în acel loc.

În mahalele, copiii se jucau pe leagăne de lemn, de-a „pititea”, de-a soldații, cu bețe pe post de puști, „baba-oarba” sau cu păpuși. Foarte popular era un joc în care copiii încercau să împingă o bilă cu un băț în groapă, iar alții încercau să-i oprească.

Acum 140 de ani Ploieștiul avea 449 de cârciumi și se spunea că orice om care nu vrea a face altceva, dar are ceva bani, se face cârciumar. Se mai spunea că în oraș cârciumarii nu se pricep la păstratul vinului, așa că în lunile cele mai calde ale anului vinul ar fi prost. Cârciumarii nu aveau deloc faimă bună și sunt relatate episoade numeroase despre cum îi înșelau la bani pe țăranii de la care cumpărau vin sau rachiu.

În luna mai se ținea un mare „târg al moșilor” în zona oborului, unde azi este parcul din fața Halelor Centrale. Primăria ridica un chioșc mare, acoperit cu pânză și împodobit cu brazi, cu verdeață și cu flori, chioșc în care se strângea toată lumea bună din oraș. În jurul chioșcului erau tot felul de maghernițe ale negustorilor și se vindeau o mulțime de lucruri, foarte căutate fiind jucăriile. Se petrecea tot cu carne, vin și cu lăutari și era multă gălăgie, mai ales că și copiii aveau o mulțime de suflători.

Ploieștiul a avut din 1897 și un fel de parc central, o grădină publică ce s-a aflat în fața fostului Palat al Băilor Comunale. Această Grădină Publică avea câteva alei, delimitate cu garduri din fier forjat, în centrul grădinii fiind statuia lui Atlas. Spațiul a fost complet distrus „pe șest” într-o noapte a anului 1936, din ordinul primarului, fiindcă devenise un obstacol în circulația autovehiculelor.

Foarte așteptată, în fiecare an, era „bătaia cu flori” de pe bulevard, după modelul celei de pe Kiseleff, din București. Se intra contra cost, dar distracția era mare: se arunca cu confetti, cu panglici, cu flori. Era învălmășeală mare, dar era unul dintre cele mai așteptate momente ale anului.

1877 – Când țarul Rusiei a stat în prăfosul Ploiești

În primăvara lui 1877, Ploieștiul l-a găzduit timp de 19 zile pe țarul Rusiei împreună cu armata sa care și-a făcut tabără aici, pentru a se pregăti să treacă Dunărea pentru a se lupta apoi cu otomanii, pe teritoriul Bulgariei de azi.

Țarul Alexandru al II-lea a fost găzduit într-o casă ce încă mai există și în prezent, în apropierea actualului stadion Petrolul. Țarul a sosit cu trenul și a fost primit cu mare fast și cu salve de tun. Cât timp a stat la Ploiești a avut întrevederi și cu regele Carol I și întreg orașul a fost în „fierbere”, deoarece era găzduit acolo unul dintre cei mai puternici oameni ai Europei.

Casa care l-a găzduit în 1877 pe fiul țarului Rusiei în 1877 există încă, dar a fost modificată (foto Vlad Barză)

Țarul avea sănătatea șubredă și, suferind de astm, a început să-l doară gâtul din cauza prafului din oraș. Profesorul Gheorghe Zagoriț scrie, în cartea „Viața la Ploiești” că țarul i-a rugat pe edilii ploieșteni să facă ceva în privința prafului. Primăria avea doar două sacale, astfel că, pentru ca străzile să fie udate, au fost chemați sacagii de la București. Sacaua era un butoi cu apă așezat pe o platformă cu două sau patru roți.

Au venit opt sacagii care au udat drumurile, fiindu-le promisă plată. Nu avea să-i bage însă nimeni în seamă, așa că s-au întors până la urmă la București și, deși au umblat trei ani pe la Primărie, tot nu și-au primit banii promiși.

Ploiești s-ar fi putut numi foarte bine „Prăfești”, fiindcă ploaie nu era, dar colb, da. Iată ce scria profesorul Zagoriț:

• „În oraș era praf, dar noroaiele de la marginea orașului nu se sfârșeau nici în timp de secetă și se adânceau la fiecare ploaie cât de mică. Odată intrând trăsura țarului în străduța Bucur, nu apucă să facă mai mult de 60 de metri din strada Văleni. În dreptul casei cu no 5 de azi se înnămoli în mijlocul băltoacei și caii nu o mai putură scoate. Atunci, cazacii din escortă săriră de pe cai, intrară în noroi până la brâu și, cu ajutorul câtorva oameni de la casele vecine, luară pe brațe trăsura cu încărunțitul țar cu tot și o scoaseră afară din noroi pe sus, zicând mereu cu evlavie către țar , adică ”.

Cât a stat țarul, mâncarea s-a scumpit în oraș, căci era cerere mare, dat fiind că erau așa de mulți soldați. În plus, au fost relatări despre soldați ruși care furau găini sau furau banii strânși de unii dintre negustorii care vindeau la piață mărfuri pe caldarâm.

Problemele și discuțiile din prezent existau și acum 90-130 de ani

Sunt relatări de acum un secol despre birjari de la Gara de Sud care nu voiau să ducă pasageri decât spre centru, nu spre cartiere mărginașe, unde drumurile erau mai proaste și de unde trăsura s-ar fi întors goală.

În cartea „Cârciumi, gloanțe și palate”, editată de Lucian Vasile, un capitol amplu cuprinde însemnările unui profesor care la 1881 a scris despre viața la Ploiești și despre problemele orașului. N C Săruleanu este numele profesorului care a semnat sub pseudonimul Sabin(u) Mir Nicoriță.

Și azi avem orașe cu străzi ce au gropi mari și trotuare sparte. Abuzul în serviciu era ceva obișnuit și acum 14 decenii. „În Ploiești este fapt cunoscut și copiilor că, în materie de pavaje, fiecare consilier comunal, când vine la putere, nu are altceva de făcut decât să mijlocească a i se face pavaj pe dinaintea casei sau prăvăliei sale, a fratelui său sau a vreunei alte rude”, scrie profesorul.

Tot el povestește și că mai rezistă pe unele străzi pavajul de pe la 1848, deci de peste 30 de ani, în timp ce alte pavaje nu durează nici trei luni. „Dorei” și lucrări de mântuială se făceau „la greu” pe la 1880:

• „S-a mai cârpit anul trecut o parte din pavagiul din obor, care are o scurgere atât de perfectă, încât după o ploaie cât de mică lacurile se țin lanț unul de altul și nu seacă decât grație sfântului Soare sau lopeților unor nenorociți de măturători care aruncă apa dintr-un lac într-altul, până ce cel din urmă lopătar o aruncă în strada Câmpinei sau în altă stradă”.

Ilustrație cu statuia Libertății

În prezent auzim despre primării care cheltuiesc banii publici pe lucruri scumpe, extravagante. La 1881, cele mai multe străzi din Ploiești nu aveau nume, primăria discuta să comande de la Viena, Praga sau de la Paris tăblițe cu litere în relief și poleite. Se pare că au sosit și mostre, dar nu s-a mers mai departe cu achiziția unor plăcuțe „de fițe” cu numele străzilor.

Bulevardul și centrul erau curate și iluminate, dar mahalele erau într-o stare deplorabilă, cu străzi pline de gropi, noroi și bălți. După cum scrie Mir Nicoriță, „numai iarna populația Ploieștilor este mai sănătoasă, când cade zăpada și îngheață noroaiele, iar acești uitați contribuabili au aer mai sănătos”.

Fițe erau și acum 140 de ani, iar cei care aveau bani cumpărau lucruri aduse de la mari depărtări, într-o vreme când nu existau moduri rapide de a transporta produsele. Care erau articolele mai rare? Orezul, cafeaua, stafidele, smochinele, strugurii uscați, zahărul, ceaiul și migdalele. Din Franța erau aduse sardele și scrumbii, dar și conserve de castraveți în oțet, de mazăre și de fasole de la Paris, Bordeaux și Marsilia. Din Danemarca se aducea pește sărat, din Crimeea erau aduse icre negre, iar din Danemarca, Olanda și Elveția, diverse brânzeturi.

Profesorul Săruleanu relatează cu ciudă despre aceste produse „aduse de peste hotare sau de peste nouă mări și nouă țări, pentru care ies milioane de franci din oraș”. De ce nu cumpără românii din țară produsele care se fac aici, se întreabă profesorul: „Nu este vorba, pentru cele ce nu cresc în țară, ca orezul, ceaiul, cafeaua, etc, n-ai ce face, dar pentru murături, pentru fasole sau mazăre de la Bordeaux, sau pentru cașcaval, salam, când noi avem atâți porci”.

Orașul se schimbă radical – Apar mașinile, apa potabilă și curentul electric

Între 1890 și 1910 orașul a crescut mult, au fost ridicate clădiri emblematice și populația a continuat să crească. Erau 26.000 de locuitori la 1880, dublu la 1912 și 75.000 la 1930. S -a construit enorm: la 1880 erau 6.000 de imobile, la 1912 erau 9.000, iar la 1943, peste 16.000!

În cimitirul Viișoara din Ploiesști (foto Vlad Barză)

Multe s-au schimbat în jurul anului 1900 și orașul s-a dezvoltat. Alimentarea cu apă s-a realizat între 1901 și 1905, iar curentul electric a fost introdus în 1901, pe bulevard și în piețele centrale. Primele livrări de gaze către casele particulare s-au făcut în 1929, deși erau planuri de la 1913.

Cele mai noi tehnologii au ajuns și în Ploiești, iar oamenii au fost fascinați: în jurul anului 1910 a putut fi vizionat primul film mut în oraș, iar după 1930, primul film cu sonor.

Erau, la fel ca în România de azi, o mulțime de contraste: la 100 de metri de un restaurant de prestigiu unde mâncai precum la Viena sau la Budapesta puteai găsi o cârciumă fără pretenții cu prețuri de câteva ori mai mici unde se prăjeau mici (uneori) picanți sau cârnați „patricieni”.

La cârciumile de cartier puteau cânta oameni care „le aveau” cu vioara și țambalul, fără a fi artiști extraordinari. După 1920 au apărut însă și formații cu oameni super-talentați care făceau show-uri pe bani buni la cele mai sofisticate restaurante și aveau în program multe melodii în limbi străine, pentru a se „plia” pe gusturile unui oraș unde industria petrolului a adus o mulțime de străini care câștigau bine.

La 200 de metri de un super-local cu oglinzi mari, candelabre și fețe de masă imaculate se putea găsi o speluncă ce avea pământ pe jos, bănci soioase din lemn și nici urmă de toaletă.

Printre cârciumile vestite ale Ploieștiului de odinioară se numără La Furnica, La băieții Veseli, La Potcoavă, La Trei Iepuri, La Paiață, La Chinul Bețivilor, La Patru Draci, La Cinci Drumuri.

Tehnologia a pătruns și în cârciumi, mai ales după 1930, când lăutarii au fost înlocuiți parțial sau total de pick-up-uri și de radio.

Și Ploieștiul a avut „Lipscaniul” său

După 1890 centrul orașului a devenit Piața Unirii, timp de jumătate de secol, până ce orașul a fost aproape total distrus de bombardierele americane care voiau să facă pulbere industria petrolieră, atât de importantă pentru naziști. Acolo, în Piața Unirii se țineau majoritatea ceremoniilor. În actuala geografie urbană, Piața Unirii ar fi fost încadrată în linii mari de fostul Cinemascop, bustul lui Nicolae Iorga, blocul Unirea și bustul lui I G Duca.

Orașul avea și el strada Lipscani, care a fost cea mai importantă arteră comercială din vechiul Ploiești și a fost eliminată treptat în comunism, începând cu primele clădiri care au fost dărâmate în anii de după război.

Tot precum Bucureștiul, a existat în Ploiești strada Franceză, care lega Piața Unirii de Palatul Primăriei vechi. Strada a fost afectată de cutremurul din 1940, de bombardamentele din 1944 și apoi de sistematizarea din perioada comunistă.

Au fost ridicate sute de clădiri noi, în stil modernist sau neoromânesc. În 1896 a fost gata „Primăria Nouă”, care a fost ridicată în stil eclectic francez, proiectată fiind de un arhitect german și faimoasă fiind pentru cupolele sale.

Hotelul Europa era una dintre clădirile legendare: a fost ridicat după 1870 și modernizat la 1911. La parter se găsea restaurantul Berbec, unde printre oaspeți au fost George Enescu și Iuliu Maniu. Pare greu de crezut, dar în restaurantul Berbec, acum 90 de ani, puteai să auzi foarte puțină limbă română, fiindcă în oraș erau italieni, americani, germani, olandezi și englezi, foarte mulți lucrând în industria petrolului. Cea mai însemnată minoritate etnică era reprezentată de evrei (4.000 spre anul 1938).

În prezent este o raritate să auzi vreo limbă străină în Ploiești, un oraș care nu prea are parte de turiști. La restaurantele de prestigiu, acum nouă decenii, veneau și cântăreți din București, iar lăutarii locali, sau de prin părțile Buzăului, erau la mare căutare.

O clădire importantă a fost Palatul Băilor Municipale, care a fost gata la 1879, a fost o clădire iubită și, deși a scăpat și de bombardamente, a fost demolat în 1959 de comuniști, la prima etapă de sistematizare a centrului civic.

O clădire frumoasă era și cea a Gării de Sud, faimoasă pentru restaurantul lui Dobrogeanu-Gherea. Prima gară a fost gata în 1872, dar 20 de ani mai târziu, când traficul feroviar crescuse mult, a fost construit un adevărat „palat CFR” care avea să fie distrus în bombardamentele din cel de Al Doilea Război Mondial. De la Ploiești erau trenuri directe spre Paris, Berlin, Ostende (Belgia), Varșovia, Moscova și Zurich.

1914 – Orașul cu „case urâte, fără nicio proporție”

La 1914, un jurnalist brașovean a vizitat Ploieștiul timp de câteva ore, în drumul său cu trenul, de la Brașov la Văleni, și a rămas șocat de starea orașului, mai ales că avea drept grad de comparație orașele ordonate din Ardeal. Jurnalistului i-a plăcut zona Gării de Sud, cu statuia vânătorilor și cu bulevardul bine amenajat. Când a ajuns în centru a rămas foarte dezamăgit, văzând „casele urâte, fără nicio proporție, unele în dărâmare”.

Scenele de la piață îi amintesc de un oraș oriental:

• „Străzi strâmte, scurte și nespălate, înmormântate în colb, prăvălii dezordonate, toată marfa trântită la uși, afară, în stradă: pește proaspăt și sărat, hamuri de cai, postav, basmale, zaharicale; vânzători de bragă ori de limonadă, bucătari nespălați care prepară în locurile cele mai umblate mititei ori fleică: mere coapte și necoapte, negustori de mărunțișuri – toți și toate împiedică circulația și fac o atmosferă de nesănătate, fapt care te revoltă și te face să te întrebi dacă oamenii de aici sunt certați cu igiena publică. O căldură enormă, amețitoare care topește gheața cutărui oltean ce-o vinde în mijlocul trotuarului”. (citat din cartea Cârciumi, gloanțe și palate).

În Primul Război Mondial orașul a avut de suferit, prin faptul că au fost incendiate rafinăriile din jur și s-a dat foc petrolului. Multe zile locuitorii au putut vedea focuri uriașe.

Ploieștiul anilor ’30 nu era perfect, dar era un oraș bogat, încrezător și cu planuri mari de dezvoltare

Orașul și-a trăit anii de aur în anii ’30, după ce s-a terminat Marea Criză, după 1932, până la 1939, când a început al Doilea Război Mondial. Populația a crescut spre 100.000 de locuitori și s-au făcut investiții mari, celebră fiind și astăzi clădirea Halelor Centrale care, la 1935 când a fost terminată, era printre cele mai moderne complexe comerciale din Europa.

Piața era o zonă murdară, iar vânzătorii își puneau mărfurile pe jos, fiind plin de șobolani și murdărie. Halele au reprezentat o revoluție, fiindcă erau un loc igienic, curat, ultra-modern. La 1939 au fost construite și primele toalete publice.

Ploieștiul de acum nouă decenii era unul dintre cele mai bogate orașe ale țării, datorită petrolului, dar viața nu era ieftină.

Istoricul Lucian Vasile spune că nu trebuie să idealizăm perioada interbelică: a fost o perioadă de prosperitate economică, însă erau și multe zone murdare ale orașului, multe mărfuri erau vândute în mizerie, mulți negustori aruncau gunoaiele direct în strada. Erau multe contraste, între Bulevardul aranjat, centrul cât de cât mai îngrijit și cartierele mărginașe care arătau deplorabil.

Blocul Toboc (foto Vlad Barză)

A crescut numărul de mașini, chiar dacă birjele erau în continuare prezente, dar și acum peste 85 de ani erau automobile care rulau cu foarte mare viteză pe bulevard.

Un inginer pe nume Alexandru Budescu scria la 1934, într-o amplă lucrare despre oraș, că în zona centrală domnea murdăria și se găseau o mulțime de șandramale și maghernițe ce trebuie demolate. Pe unele le vor demola comuniștii, la prima sistematizare.

Despre un oraș al contrastelor scrie cu umor pe la 1935 și un profesor originar din Craiova care semna cu pseudonimul Radu Cosmin. Ploieștiul era pentru el „un boier în frac și cu mănuși albe, dar sub ele mâini pline de jeg și un trup plin de râie”. De ce? Pentru că gara centrală arăta excelent, la fel și Bulevardul care era „uluitor de frumos”, atât ziua, când vedeai din plin florile, dar și noaptea, când era foarte bine luminat.

Orașul arăta bine în zona centrală, dar este suficient să te abați pe străzile laterale și descoperi un peisaj sinistru: „câini, noroi, praf, hoituri de câini, pisici, păsări de curte, lături de înverzesc cu săptămânile, case fără sonerie la poartă (…) câini pe toate străzile, ziua și noaptea, de ai gândi că s-a mutat vechiul Stambul la Ploiești”.

Radu Cosmin încheie ironic: Ploieștii vor fi New York-ul României, dar până atunci rămân California neagră a României.

Cu siguranță că în prosperul Ploiești al anilor 30 mirosea puternic a petrol și nu este de mirare, orașul fiind înconjurat de o mulțime de rafinării precum Astra Română, Unirea, Româno-Americană sau Columbia-Aquila. Orașul a devenit bogat datorită petrolului și a fost distrus din cauza petrolului. Cert este că aproape jumătate din banii folosiți pentru lucrări utilitare au provenit între 1922 și 1933 din taxele încasate de la rafinării.

Tot după 1930, mai-marii orașului aveau un plan de sistematizare radical, pe care însă nu au mai avut când să-l pună în aplicare, fiindcă a venit războiul. Aveau de gând să dărâme multe clădiri de la jumătatea secolului XIX, considerate deja învechite, iar printre ideile avansate era cea de construire a unui „zgârie-nori”. Nu trebuie să ne închipuim însă vreun super-turn în stil american, ci o clădire de 6-8 etaje. La acea vreme, cu ideea de clădire înaltă era asociat Palatul Telefoanelor de la București (52 metri înălțime). Cea mai înaltă clădire din Ploiești la acea vreme era blocul Emanoil, cu cinci etaje.

Ploieștiul avea și bordeluri în anii ’30 – deloc puține – și se făcea mare vâlvă când cineva cunoscut era prins în acele „stabilimente” controversate. Interesant: și în anii ’30 se discuta că sunt prea multe cabluri și că ar trebui îngropate cumva. Tot pe atunci presa scria despre achiziții ale municipalității la prețuri exorbitante.

Tot în anii de glorie de după 1935 se vorbea despre construirea unui tunel rutier subteran în zona Gării de Sud, o lucrare demnă de un oraș mândru și bogat. Nu s-a pus în practică. Actualul pasaj suprateran din zona gării a fost construit pe vremea comunismului, acum peste 55 de ani.

Despre cât de mult s-a schimbat Ploieștiul în primele decenii ale secolului XX scrie Lucian Vasile în cartea „Orașul sacrificat – Al Doilea Război Mondial la Ploiești”

• „În doar câteva decenii, Ploieștiul se transformase dintr-un orășel liniștit, într-o urbe modernă, a vitezei și a șanselor de îmbogățire. Oamenii cu stare aveau mașină proprie, cu șofer, la dispoziția lor. Dar pentru că orașul nu era foarte întins, iar distanțele erau relativ scurte, mulți preferau să meargă pe jos sau cu bicicleta. Când însă erau în grabă, ploieștenii apelau la auto-taxiurile care făceau o concurență serioasă vechilor trăsuri pe care bătrânii continuau să le prefere, în ciuda zgomotului și a trepidațiilor pe care călătorii trebuiau să le îndure pe străzile pavate cu piatră cubică. După Primul Război Mondial apăruseră și autobuzele, care legau Piața Unirii de Gara de Sud, mergând pe Bulevardul Independenței”.