Documente funerare despre câţiva membri importanţi ai Partidului Comunist din România (1967)

Mutarea în condiţii mai mult decât suspecte a arhivei Comitetului Central al Partidului Comunist Român din sediul în care se afla aceasta în decembrie 1989 i-a privat de o sursă extrem de importantă de informaţii pe istoricii interesaţi să analizeze apariţia, evoluţia şi decăderea Partidului Comunist Român.

Demersurile ştiinţifice pe care cercetătorii oneşti le-au întreprins după 22 decembrie 1989 au fost blocate mult timp, sub diferite forme, de către cei care, într-un fel sau altul, au primit arhiva sistemului comunist şi dosarele cu biografiile celor care au uzurpat, cu ajutorul Armatei Roşii, puterea politică în România. Perpetuarea opacităţii sistemului comunist românesc după decembrie 1989 a permis celor care cunoşteau „meandrele concretului” să ascundă biografiile şefilor pe care membrii noii puteri politice de la Bucureşti i-au avut în cursul tinereţii lor. În plus, dosarele cu autobiografiile lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, Nicolae Ceauşescu, Emil Bodnăraş ş.a. s-au neantizat pe drumul parcurs de camioanele Armatei Române de la sediul Comitetului Central al P.C.R. până la Centrul de Valorificare şi Păstrare a Arhivelor Militare de la Piteşti, la începutul lunii ianuarie 1990. Din transporturile respective a scăpat – zice-se, ca prin minune – dosarul lui Silviu Brucan, o coincidenţă stranie, care mai curând adânceşte misterul care a învăluit dosarele cadrelor de conducere ale Partidului Comunist Român.

Pentru a rezolva parţial problema lipsei de informaţii cu care se confruntau, istoricii români au apelat cu spirit critic, într-o primă fază, la câteva surse edite de care dispuneau încă dinainte de decembrie 1989. Printre acestea s-au aflat colecţiile unor ziare din perioada comunistă (în primul rând, „Scânteia” şi „România Liberă”) şi discursurile lui Nicolae Ceauşescu – publicate în colecţia celebră de volume „România pe drumul construirii societăţii socialiste multilateral dezvoltate”.

Treptat, ca urmare a dorinţei politicienilor de la Bucureşti de a nu mai fi consideraţi de către liderii politici din Occident drept uzurpatorii şi urmaşii lui Nicolae Ceauşescu, a fost permis accesul la arhiva C.C. al P.C.R. pentru mai mulţi cercetători. Aceştia au studiat câteva fragmente din dosarele întocmite în perioada comunistă, reconstituite parţial sau total la Arhivele Naţionale Istorice Centrale.

Pentru a cunoaşte în prezent numele şi prenumele unor membri importanţi ai Partidului Comunist din România, putem apela la câteva documente din fosta arhivă a Comitetului Central al P.C.R. Operaţiunea de identificare a acestora este foarte importantă deoarece, imediat după trecerea Armatei Românei de partea coaliţiei antihitleriste, conducerea Partidului Comunist Român (până la 23 august 1944, Partidul Comunist din România) a declanşat o campanie propagandistică prin care a exagerat rolul pe care l-a avut în săvârşirea „Actului de la 23 August”. Scopul urmărit a fost evident: crearea unei legitimităţi în faţa opiniei publice româneşti, care să-i permită cucerirea puterii politice la Bucureşti şi impunerea modelului de societate sovietică în România, în conformitate cu indicaţiile primite de la Moscova. O asemenea acţiune de propagandă a ascuns însă un lucru esenţial: Partidul Comunist din România avea caracteristicile unei secte, din punct de vedere numeric.

Liderii politici sovietici au înţeles situaţia în care se găsea partidul de buzunar pe care urmau să-l impună la putere în România cu ajutorul Armatei Roşii. În consecinţă, ei a acţionat în aşa fel încât propagandiştii sovietici şi cei ai Partidului Comunist Român să abordeze subiectul „23 August 1944” cu multă precauţie, evitând să se ajungă la situaţii penibile prin dezvăluirea numărului insignifiant al membrilor pe care partidul îi avea. Recunoaşterea rolului decisiv pe care l-au avut Regele Mihai I şi Armata Română în desfăşurarea evenimentelor de la 23 august 1944 şi după acea dată, până la lichidarea completă a rezistenţei unităţilor militare germane aflate pe teritoriul României, ar fi însemnat pierderea unei oportunităţi politice – în cadrul campaniei desfăşurate pentru afirmarea Partidului Comunist Român pe scena politică românească.

În conformitate cu datele existente în „Tabelul statistic anual cu privire la membrii şi candidaţii de partid la 31 ianuarie 1958”, în Partidul Muncitoresc Român erau 794 de persoane cu o vechime de cel puţin 18 ani şi 5 luni (adică anterior datei de 23 august 1944).[1] Acel document a fost prezentat membrilor Biroului Politic al C.C. al P.M.R. în şedinţa din 18 aprilie 1959 împreună cu un alt document semnat de Ilie Verdeţ, intitulat „Referat cu privire la compoziţia efectivelor partidului (întocmit pe baza statisticii anuale la 31 decembrie 1958)”[2]. Membrii Biroului Politic au recunoscut atunci, oficial, faptul că 794 de persoane, care trăiau la data de 31 ianuarie 1958, activaseră în Partidul Comunist din România înainte de 23 august 1944, în calitate de membri ai acestuia.[3]

În acelaşi tabel statistic s-a consemnat faptul că 2776 de persoane s-au înscris în Partidul Comunist Român în perioada 23 august 1944 – 1 ianuarie 1945, dar nu se preciza dacă era vorba despre adeziunile unor simpatizanţi din ţară sau despre cele ale prizonierilor de război români de pe Frontul de Est, care s-au înscris, mai întâi, în marile unităţi militare înfiinţate în mod special de sovietici: Diviziile „Tudor Vladimirescu” şi „Horea, Cloşca şi Crişan”. Este posibil ca o mare parte dintre militarii respectivi şi familiile acestora să fi aderat la Partidul Comunist Român abia în anul 1945, fapt ce poate fi confirmat în mod indirect de creşterea masivă a numărului de înscrieri în P.C.R. – 140.629 de persoane în anul 1945.[4]

Trei aspecte importante ar fi putut modifica acurateţea datelor din tabelul prezentat de Ilie Verdeţ lui Gheorghe Gheroghiu-Dej şi membrilor Biroului Politic al C.C. al P.M.R. În primul rând, trebuie să se ţină cont de epurările din partid care au avut loc în perioada 1944-1958. Printre victime s-au aflat Ştefan Foriş, Remus Koffler, Lucreţiu Pătrăşcanu, Belu Zilber, Harry Brauner, Emil Calmanovici ş.a., însă numărul celor epuraţi din „vechea gardă” a conducerii P.C.R. era relativ mic. Momentele în care au fost excluşi din P.C.R. (P.M.R.) „fracţioniştii”, „trădătorii de ţară” şi „elementele duşmănoase” puteau fi identificate uşor.

În al doilea rând, Ilie Verdeţ trebuia să ţină cont de dispariţia fizică, din cauze naturale, a unor „membri marcanţi ai mişcării comuniste româneşti şi internaţionale” – de exemplu, Iosif Rangheţ, în anul 1952. Şi în astfel de cazuri se puteau obţine date relativ exacte deoarece decesul unui tovarăş constituia, pentru propagandiştii regimului instaurat la 6 martie 1945, un prilej bun pentru glorificarea în presă a realizărilor partidului şi a meritelor reale sau închipuite ale celui trecut în nefiinţă.

În al treilea rând, trebuia ţinut cont de situaţia unor simpatizanţi comunişti, cunoscuţi uneori chiar şi de conducerea Serviciului Special de Informaţii. Înainte de 23 august 1944, ei au oferit ocazional sprijin pentru desfăşurarea unor acţiuni conspirative comuniste, deşi nu erau membri ai Partidului Comunist din România. După înlăturarea de la putere a lui Ion Antonescu, o serie de persoane care au colaborat într-un fel sau altul cu comuniştii au solicitat conducerii P.C.R., cu diferite ocazii, recunoaşterea retroactivă a calităţii de membru al Partidului Comunist din România. Anumite persoane au observat că „ilegaliştilor” li se acordau privilegii materiale, mai mari sau mai mici, pământeşti, în total dezacord cu raiul egalitarist pe care aceiaşi comunişti „ilegalişti” îl propovăduiau maselor, ca pe un panaceu.

Pentru identificarea anilor în care s-au înscris diferite persoane în Partidul Comunist din România sau în Partidul Comunist Român se pot utiliza tabelele nominale întocmite în aceeaşi epocă pentru acordarea unor decoraţii şi medalii comemorative. Printre cei decoraţi s-au aflat atât membri ai aparatului de partid, cât şi persoane din afara nomenclaturii comuniste, însă membre ale P.M.R. În cuprinsul unor tabele de acest fel erau indicate: numele şi prenumele persoanelor care urmau să fie decorate sau medaliate, date personale ale lor (data şi locul naşterii), domiciliul (facultativ), locul de muncă, precum şi, ceea ce ne interesează în mod deosebit, anul intrării în partid (într-o rubrică specială). Precizăm faptul că anumite tabele – întocmite pentru decorarea liderilor partidului (de exemplu, membrii Biroului Politic şi cei ai Secretariatului Comitetului Central al P.M.R.) – nu aveau prevăzute rubricile „Anul intrării în partid” sau „Vechimea în partid”.

Un alt tip de document important, pe care îl edităm în continuare, conţine atât numele vechilor „ilegalişti”, cât şi scurte date biografice ale acestora – aşa cum au fost consemnate acestea în vara anului 1967, în momentul în care s-a pus problema mutării „rămăşiţelor pământeşti ale unor luptători revoluţionari comunişti la «Monumentul eroilor luptei pentru libertatea poporului şi a patriei, pentru socialism»”.

Precizăm faptul că, la 4 iunie 1989, în rotonda de la Bucureşti a „Monumentului eroilor luptei pentru libertatea poporului şi a patriei, pentru socialism” se aflau depuse rămăşiţele pământeşti ale lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, dr. Petru Groza şi Constantin Parhon. La aceeaşi dată, în hemiciclu erau înhumaţi, de la stânga la dreapta, pornind de la intrarea în monument, următorii: Ştefan Gheorghiu, Ioan C. Frimu, Mihail G. Bujor, Leontin Sălăjan, Dumitru Petrescu, Alexandru Moghioroş, Gheorghe Cristescu, Gheorghe Stoica, Paul Constantinescu-Iaşi, Ştefan Voitec (19.06.1900 – 04.12.1984), Gheorghe Petrescu, Teohari Georgescu (30.01.1908 – 30.01.1976), Chivu Stoica (08.08.1908 – 17.02.1975), Gheorghe Vasilichi, Ion Pas, Constantin Doncea, Petre Borilă, Athanasie Joja, Lucreţiu Pătrăşcanu, Ioan Gheorghe Olteanu, Grigore Preoteasa, Lothar Rădăceanu (1899-1955), Iosif Rangheţ, Alex. Constantinescu (Alecu), Gheorghe Petre, Ilie Pintilie, Bela Breiner, Leonte Filipescu, C. Dobrogeanu-Gherea. În imediata apropiere a hemiciclului se aflau două locuri destinate pentru depunerea urnelor funerare, unde se găseau, printre altele, rămăşiţele unor lideri comunişti, precum Vasile Luca, Ştefan Foriş, Iosif Chişinevschi, Ana Pauker, Mihail Roller şi Koffler Remus.[5]

Referatul Institutului de Studii Istorice şi Social-Politice de pe lângă C.C. al P.C.R. şi al Secţiei de Literatură şi Artă a C.C. al P.C.R., referitor la aducerea rămăşiţelor pământeşti ale unor luptători revoluţionari comunişti la „Monumentul eroilor luptei pentru libertatea poporului şi a patriei, pentru socialism” (3 iulie 1967).

INSTITUTUL DE STUDII ISTORICE ŞI SOCIAL-POLITICE DE PE LÂNGĂ C.C. AL P.C.R.

SECŢIA LITERATURĂ ŞI ARTĂ A C.C. AL P.C.R.

Referat

În conformitate cu Hotărârea Comitetului Executiv al C.C. al P.C.R. nr. 2525/II-3 din 12 septembrie 1966, care prevede aducerea la „Monumentul eroilor luptei pentru libertatea poporului şi a patriei pentru socialism” a rămăşiţelor pământeşti ale unor luptători revoluţionari, propunem următoarele:

1. În criptele de la baza interioară a hemiciclului (grupate pe 3 secţiuni) să fie amplasate:

– În Secţiunea a III-a, de la dreapta spre stânga (privită din faţă), rămăşiţele unor figuri reprezentative ale mişcării muncitoreşti din trecut, ale membrilor conducerii partidului şi militanţilor de seamă ai mişcării muncitoreşti, decedaţi în ilegalitate şi după eliberare: C. Dobrogeanu-Gherea, Alecu Constantinescu, Leonte Filipescu, Ilie Pintilie, Petre Gheorghe, Grigore Preoteasa, Iosif Rangheţ, Lotar Rădăceanu, Bela Breiner.

2. În nişele din interiorul hemiciclului se propune să fie amplasate urnele cu cenuşa militanţilor de frunte ai partidului, victime ale terorii regimului burghezo-moşieresc, ale unor membri de partid cu activitate îndelungată şi meritorie din ilegalitate, precum şi ale unor personalităţi proeminente ale vieţii politice şi sociale care au participat activ la lupta poporului român pentru eliberare naţională şi socială (anexa 1).

Propunem ca osemintele altor militanţi de frunte ai partidului, victime ale terorii burghezo-moşiereşti şi fasciste, care acum se află înhumate, să fie incinerate – dacă urmaşii vor fi de acord – iar urnele cu cenuşă să fie amplasate, de asemenea, în nişele din interiorul hemiciclului (anexa 2).

Ataşarea urnelor în nişe se va face în ordinea decesului.

Vor fi întreprinse măsuri pentru identificarea osemintelor lui Filimon Sîrbu.

Rămăşiţele altor militanţi şi activişti vor rămâne înhumate acolo unde se găsesc sau la crematoriu (în cazul incinerării) într-un spaţiu amenajat, întreţinerea lor corespunzătoare rămânând în sarcina comitetelor regionale de partid şi a sfaturilor populare regionale (anexa 3).

3. Pe lespezile criptelor din rotondă şi de la baza hemiciclului, precum şi pe plăcile urnelor să se aşeze efigii cu chipul celor înmormântaţi sau incineraţi.

Pentru executarea acestora, Comitetul de stat pentru Cultură şi Artă a pregătit machete cuprinzând trei variante:

– efigie din bronz aplicată pe criptă;

– efigie din bronz în medalion încrustată în placa de pe criptă;

– efigie sculptată direct în marmora care acoperă cripta.

Cheltuielile necesare pentru executarea acestor machete, în sumă de aproximativ 100.000 lei, propunem să fie acoperite din bugetul partidului.

4. În vederea decorării cu lucrări de artă plastică a aleii, s-a constituit o comisie, formată din reprezentanţi ai Comitetului de Stat pentru Cultură şi Artă, ai Sfatului popular al oraşului Bucureşti şi din arhitecţi care au făcut următoarele propuneri:

a) La intrarea în parc, pe spaţiile dintre coloane, să se ridice două grupuri statuare cu tema: „Formarea statului naţional român” (Unirea) şi „Cucerirea independenţei naţionale”;

b) În cea de a doua pauză de pe alee, să rămână „Giganţii” sculptorului Paciurea, aşa cum sunt amplasaţi;

c) Pe locurile rezervate pe prima platformă a podului (stânga şi dreapta), să se creeze două reliefuri sau grupuri sculpturale având ca temă: „Lupta împotriva exploatării capitaliste” şi „Eliberarea” (23 August 1944).

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro