Emil Cioran – trecerea meteorică a unui filosof prin diplomație

Emil Cioran (8 aprilie 1911, Rășinari – d. 20 iunie 1995, Paris), marele filosof și scriitor român s-a consacrat la Paris, unde și-a publicat cea mai mare parte din operă în limba franceză, devenind un reper al eseisticii și filosofiei franceze.

După studii clasice la Liceul “Gheorghe Lazăr” din Sibiu, începe la 17 ani studiul filosofiei la Universitatea din București, fiind coleg cu Constantin Noica și Mircea Eliade. Astfel, între 1928 şi 1932, urmează cursurile Facultăţii de Litere şi Filosofie din Bucureşti. În ultimul an de facultate, publică articole în periodicele Calendarul, Floarea de foc, Gândirea, Vremea, Azi. Îşi încheie studiile universitare cu o teză de licenţă asupra intuiţionismului bergsonian. În acelaşi an (1932), se înscrie la doctorat, sperând să obţina astfel o bursă în Franţa sau Germania. Fiind un foarte bun cunoscător al limbii germane, în 1933 obține o bursă, care îi permite să continue studiile de filosofie la Berlin. Astfel, între 1933 şi 1935 se va afla la Berlin ca bursier al Fundaţiei Humboldt.

Emil Cioran la tinerețe (www.imdb.com)

Prima lui carte apărută în 1934 în România, Pe culmile disperării, a fost distinsă cu Premiul Comisiei pentru premierea scriitorilor tineri needitați și Premiul Tinerilor Scriitori Români. Succesiv au apărut: Cartea amăgirilor (1935), Schimbarea la față a României (1936), Lacrimi și Sfinți (1937). Reîntors în țară de la Berlin, ocupă de-a lungul anului 1936 postul de profesor de filosofie la Liceul „Andrei Șaguna” din Brașov.

În această perioadă de tinerețe Emil Cioran a fost un susținător fervent al legionarismului, de care se distanțează însă la începutul anilor ’40, pe fondul violenței crescânde a acestei mișcări totalitare. Ulterior, filosoful se va disocia de orice mișcare politică, susținând că orice extremism este incompatibil cu condiția umană. De altfel, Schimbarea la față a României a fost autocenzurat în ediția a doua apărută la începutul anilor ’90, autorul însuși eliminând numeroase pasaje considerate extremiste, „pretențioase și stupide”.

În 1937 pleacă în Franța cu o bursă a Institutului Francez din București, care i se va prelungi până în 1944. După o scurtă întoarcere în România (două luni, sfârșitul lui 1940- începutul lui 1941), el părăsește pentru totdeauna țara și se stabilește la Paris. Din acest moment, Cioran va publica numai în limba franceză, operele lui fiind apreciate nu numai pentru conținutul lor, dar și pentru stilul plin de distincție și finețe al limbii. În 1949 îi apare la editura Gallimard – editură care va publica mai târziu majoritatea cărților sale – prima lucrare scrisă în limba franceză, Précis de décomposition, distinsă în 1950 cu premiul Rivarol. , distinsă în 1950 cu premiul Rivarol. Ulterior, va refuza toate distincțiile literare care i-au fost atribuite.

Emil Cioran, Eugen Ionescu și Mircea Eliade la Paris, octombrie 1977, fotografie de Louis Monier (www.imbd.com)

Emil Cioran a locuit la Paris în Cartierul Latin, pe care nu l-a părăsit niciodată. A trăit mult timp retras, evitând publicitatea. În schimb a cultivat darul conversației cu numeroșii și iluștrii săi prieteni (Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Paul Celan, Barbu Fundoianu , Samuel Beckett, Henri Michaux). Cioran a întreținut o vastă corespondență, dezvăluindu-se și ca un remarcabil autor epistolar.

Benjamin Fundoianu (www.icr.ro)

Din această perioadă datează și apropierea fostului susținător al Gărzii de Fier cu Benjamin Fundoianu, poetul evreu mort la Auschwitz pentru că nu a vrut să își abandoneze sora deportată și ea, Lena Wechsler. Benjamin Fundoianu lăsase în urmă România pentru Franța în decembrie 1923 și se stabilise la Paris, pe Rue de Saints-Pères, în apartamentul care îi aparținuse lui Remy de Gourmont, în casa fratelui acestuia, Jean de Gourmont. În Rollin nr. 6 se va muta aproape nouă ani mai târziu, pe 15 aprilie 1932. Aici l-a găsit Cioran, iar apropierea dintre ei va dura aproximativ trei ani, până în momentul când Fondane avea să fie arestat și deportat la Auschwitz. „Se socotea amenințat, și chiar era, dar e de presupus că lăuntric se resemnase cu condiția de victimă, căci, fără această misterioasă complicitate cu Ineluctabilul și fără o anume fascinație a tragediei, nu s-ar putea explica de ce a refuzat orice măsură de precauție, cea mai elementară fiind aceea de a-și schimba domiciliul” afirmă pe bună dreptate Cioran.

Lui Fondane însă i se părea, potrivit unei mărturisiri târzii a aceluiași Cioran, că pe strada Rollin nr. 6 este protejat. Mai mult decât atât, făcea plimbări imprudente pe la librăria lui José Corti, care era situată în fața grădinii Luxembourg. Insistențele lui Cioran de a-și schimba domiciliul au rămas fără rezultat. Același lucru îl îndemna să facă și soția lui, Geneviève Tissier, însă Fondane nu s-a lăsat convins. În cele din urmă, inevitabilul s-a întâmplat!

În urma unui denunț făcut de portăreasa imobilului și de soțul ei (care se vor sinucide după eliberarea Parisului), Fondane este arestat pe 7 martie 1944 de poliția franceză, împreună cu sora sa Lina. În graba plecării, apucă să-i scrie un bilețel soției: „Vève, sunt la Prefectură. Să-l cauți pe Paulhan”. Cei doi frați sunt internați, rând pe rând, în lagărul de la Drancy, Lina pe 14 martie, iar Benjamin pe 20 martie 1944. Alertat de Geneviève, Paulhan îi anunță pe fizicianul Stephane Lupasco și pe Cioran. Riscându-și propria libertate, cei trei fac mai multe demersuri pe lângă autoritățile de Ocupație pentru eliberarea lui Fondane.

Benjamin Fundoianu și sora sa Lina Wechsler (www.artnet.com)

Un amănunt foarte interesant al acestor eforturi este încercarea lui Cioran de a mijloci eliberarea lui Fondane prin intermediul lui Eugen Ionescu, care la acea vreme ocupa postul de secretar cultural la ambasada română de la Vichy. Alexandra Laignel-Lavastine precizează, în volumul „Cioran, Eliade, Ionesco – Uitarea fascismului” (Editura Est, 2004, traducere din franceză de Irina Mavrodin), că, potrivit unei „relatări a lui Cioran, făcută la o întrunire de la Centrul Rachi, organizată la Paris în anii 1980 de emigranții de origine evreiască plecați din România”, acesta a încercat să-l scoată pe Fondane din lagărul de la Drancy cu ajutorul lui Ionesco. „Istoricul Matei Cazacu povestește, într-adevăr, că, în pauză, l-a zărit pe Cioran pe trotuar, oarecum dezorientat, căutând cu disperare intrarea în Centru. La reluarea ședinței, Cioran va improviza o intervenție care nu era trecută în program, ca să povestească cum s-a străduit, în 1944, să obțină eliberarea filosofului Benjamin Fondane din lagărul de la Drancy, unde fusese închis pentru că era evreu. Or, va preciza Cioran, în acest scop el luase legătura cu un «secretar cultural» de la ambasada română de la Vichy, care avea unele contacte printre ofițerii germani. Apoi Cioran va spune că a făcut o vizită unuia dintre acești ofițeri, în tovărășia misteriosului secretar.” Cioran însă a evitat la acea întrunire să divulge numele lui Ionescu.

Demersurile, oricare și oricum ar fi fost, au dat roade, însă doar parțial. I s-a oferit autorizația de părăsire a lagărului de la Drancy numai lui Fondane, în calitatea lui de „soț al unei ariene”. Benjamin refuză însă cu încăpățânare să părăsească lagărul fără sora lui. Amândoi sunt deportați la Auschwitz pe 30 mai 1944 cu penultimul convoi, nr. 75. Imediat după sosirea la Auschwitz, pe 2 iunie 1944, o parte dintre femei și copii sunt îndreptați către camerele de gazare. Cel mai probabil, printre victime s-a aflat și Lina, deoarece din acel moment nu s-a mai știut nimic despre ea. Peste doar patru zile, pe 6 iunie 1944, începea debarcarea Aliaților în Normandia.

Benjamin Fondane a fost trimis în camerele de gazare de la Birkenau pe 2 sau 3 octombrie 1944. „Îl revăd răsucind țigară după țigară. Nimic nu se compară cu plăcerea de-a aprinde o țigară pe nemâncate, spunea mereu. Plăcerea aceasta și-o oferea în ciuda unui ulcer la stomac, de care-și propunea să se ocupe mai târziu, într-un viitor asupra căruia nu-și făcea iluzii…” scrie Cioran către sfârșitul “exercițiului de admirație” pentru Benjamin Fondane.

Decizia de numire în funcția de consilier cultural la Vichy a lui Emil Cioran (AMAE)

Un episod mai puțin cunoscut este cel al trecerii meteorice prin diplomație a lui Emil Cioran și conflictul cu generalul Ion Antonescu, derulat la în prima parte a anului 1941. Astfel la 1 februarie 1941, Ministerul Propagandei Naționale notifica Ministerul Afacerilor Străine privind numirea lui Emil Cioran ca atașat diurnist la Legația României la Paris, dar care fusese relocată la Vichy, capitala de facto a regimului colaboraționist al mareșalului Philippe Pétain.

Lipsa de implicare și de adeziune la propaganda regimului de dictatură militară din România a tânărului intelectual dezvrăjit de atracțiile totalitariste au determinat probabil reacția șefului misiunii diplomatice, Dinu Hiott, care a transmis un raport personal generalului Ion Antonescu, șeful de facto al statului român, raport pe care îl redăm integral.Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro