Clujeanul, PR-ul și dezvrăjirea

La Cluj-Napoca, “Inima Transilvaniei” care bate ritmul unei dezvoltări urbane alerte, orice proiect este două: un proiect politic și unul real, legătura dintre ele fiind neunivocă – ca să rămânem în termeni politicoși.

Precum știe mai tot clujeanul, Someșul e navigabil politic de vreo 8 ani. Turnul Pompierilor e gata politic de 3 ani. 10,000 de garaje sunt demolate politic de 12 ani. CMID-ul e gata politic de 8 ani. Pe Podul Porțelanului se circulă politic de 3 ani. Mai putem adăuga Filarmonia Politică, Cășile Sociale Politice, Parcul Farmec Politic, Parcul Feroviarilor Politic, Centura Politică, Centrul Cultural Transilvania Politic, Pationarul Politic, Aquaparkul Politic și etc. și etc. și etc. Dintre toate aceste proiecte, în realitatea lor 3D, nu e gata niciuna. Nici la anu’ n-o să fie. În schimb, pentru a camufla golurile, sunt o grămadă de alte ficțiuni publice în aer.

Noi, clujenii, nu doar că știm toate astea, dar mai obișnuim și să tăcem despre ele la unison. De ce? Din multiple motive. Între ele, primul: “de ce să mă complic” – un eufemism care acoperă faptul că Clujul e suficient de mic ca prietenia, jobul, contractul și finanțarea să-ți depindă de pe cine critici.

Al doilea: de complice. În secret, credem că minciuna pe undeva ni “se” merită. Atâta timp cât un PR deșănțat umflă prețurile la apartamentele noastre de dat, și la serviciile noastre educaționale / medicale de prestat, care-i problema? E chiar foarte bine. Exagerările sunt pentru cine cumpără, și îi ajută pe cei care vând, adică pe noi, clujenii. Deci binevenite fie. Iar Clujul, ca un lan de orhidee frumos colorat și bine mirositor, să capteze cât de multe muște grase. E și păcat să strivești această corolă de minuni a lumii prin niște exerciții de sinceritate exagerată. Să plătească “aitistu”, să plătească “vinitura”! Să fii informat costă – dar să stai prost te costă dublu. Să se învețe și ăia pe pielea lor, cum ne-am învățat și noi.

Dar de fapt, doar 30% din apartamentele noastre sunt vândute “viniturilor”. 70% ni le cumpără alți clujenii – la prețurile umflate pe PR-ul municipal. Astfel, în realitate nu doar reciclăm inechitatea și țeapa, cu profit pentru cei foarte puțini, ci o ridicăm la “next level”, și o naturalizăm ca și auto-țeapă. Dar asta pe prea puțini și neînsemnați îi interesează. Că de fapt, în lipsă de alte idei și modele, să-i zicem mai de solidaritate socială, promovăm un fel de familism amoral, extins la nivelul urbei… bă, măleș cu cuvintele d’aște complicate?

Oricum, clujeniil par să știe și că ei înșiși ar fi imuni la contaminarea prin PR pe sistem (la care categorie Instituția Primăriei este, probabil, chiar cea mai performantă din țară). Și mai par să știe că vor putea să vândă la suprapreț și extra profit (vezi prețurile pe metru pătrat locuibil, paroxistice în lipsa unei infrastructuri urbane din jur) cât timp reușesc să lustruiască mirajul, și să umfle, din ce în mai mare, balonul de săpun PR al urbei.

Subsemnatul, trăiesc în acest Cluj de decenii, și pe an ce trece mă chinuie mai tare o seamă de întrebări. Cât de mult se (mai) poate umfla gogoașa? Are ea limite? Să fie ele sociale? Politice? Economice? Culturale? Psihologice? Cât de aproape suntem de ele? Până unde e “sănătos” să mergem, și ce urmează după ce le depășim? Putem vorbi de toxic? De patologic?

Într-o logică a “pieței libere” și în care orașele se află în vria recunoașterii-și-redistribuirii și într-o perpetuă competiție, am putea să tragem din umeri, zicând că ne uităm doar la un city marketing mai agresiv așa. Ce mai, e chiar sănătos! Trăiască mâna invizibilă a pieței! Jos mironosițele de tă’ felu’! Iar cui nu i-a plăce’, să se mute din Cluj și să ne lese pă noi ce nu suntem așe jingași. Că ne-om descurca și fără el, n-aibă frică.

Dar mironosițului din mine, mi-e frică. Din ce în ce mai frică. Mi se pare că asistăm activ la ceea ce numesc normalizarea ficțiunii publice. Acum vreo 12 ani am trăit o experiență urâtă. Într-o discuție cu un înalt reprezentant al Municipiului Cluj-Napoca, acesta mă mințea în față, știind că eu știu că el minte. Dar omul o dădea înainte fără să clipească. Subsemnatul am muțit, mi-a picat fața, și mi s-a strâns stomacul. Acum, după 12 ani, mi se pare că edilii mint orașul în față știind că cetățenii știu că ei mint… iar cetățenilor nici nu li se mai ridică sprânceana. Mințitul în față a devenit parte a contractului social între autoritate și cetățean. Noi știm că ei știu că noi știm că ei mint. Îi chill.

Acum 5 ani, la o conferință, stăteam de vorbă cu președinta unei rețele europene de inovare. Tocmai mi-am terminat Marele Monolog de 12 minute despre inovarea la Cluj cu focus pe ghetoul de la Pata Rât, și încă eram turat.

-“Why so upset?”- m-a întrebat doamna.

-“This city is so goddam hypocrite” – i-am spus.

-“My dear. All cities all hypocrites” – mi-a răspuns.

Apoi, cum se șade, am discutat totuși-diferențele. Ea mi-a povestit de orașul ei din Finlanda, iar eu i-am povestit de tradiția noastră din “comunism” cu minciuna, care ne-a intrat în oase ca reuma, și care acum, în “capitalism” iese în formă de artrită. I-am zis că dacă pe vremea lu’ Ceașcă știam că “se” minte, măcar aveam în noi o suspiciune aproape instinctivă, manifestată ca și rezistență culturală – de ne mai imunizam în masă prin vaccinurile noastre formidabile numite ironie și autoironie. I-am și zis pe loc câteva bancuri “comuniste”. A râs.

Apoi i-am povestit despre cazul Caritas, jocul piramidal cu epicentrul în Cluj, care a mai nenorocit odată o țară de deja săraci, și care a fost premonitor pentru traiectoria pe care ne-am înscris de-am devenit încet complici la Marea Ficțiune Publică de azi. Iată, dacă Meșter Cârmaciul I. n-a reușit să ne atragă pe Dark Side, Meșter Cârmaciul II., da. De atunci și până azi, i-am spus, complicizarea graduală a populației în comiterea Mirajului Napocan a escaladat. Întâi mai homeopatic, iar recent, mai á’la paroxism. Apoi pauza s-a terminat, am agreat că-i nașpa, apoi doamna a plecat spre un alt panel.

La Cluj-Napoca, dictonul “zi și tu așa sau taci“ acoperă deja cincinale de abuz prin manipulare, în care clujeanul a devenit adânc imersat în vria PR-ului municipal. Clujeanul a internalizat ficțiunile instituționale de i-au devenit auto-ficțiuni, manipularea auto-manipulare – astfel încât acum deja îi e din ce în ce mai jenă să recunoască. Dar oare cum a fost convins clujeanul cel sufocat în trafic, cel al cărui spații verzi sunt canibalizate sistematic, cel al cărui oraș e făcut preș dezvoltatorilor cu relații, să-și gestioneze disonanțele cognitive prin tăcere sau complicitate? Prin cointeresare. De tipul “zi și tu așa la alții, că așa-ți pică și ție mai mult”. Mecanismul Caritasului.

Dar de fapt, cei care beneficiază cu adevărat-adevărat de auto-PR-ul deșănțat al urbei sunt foarte-foarte puțini în comparație cu populația orașului. Pe zecii de bogați stratosferici, care iau grosul profitului Napocăi, oricum nu-i mai vedem decât prin pozele din catalogul Forbes. Pe câțiva dintre ăia doar bogați-bogați-bogați îi mai jinim prin X7-uri sau alte asimilate. Între timp cartierele noastre sunt pline de Astre și Loganuri.

De fapt, chiar și cei care-și vând apartamentele sunt puțini. În 2019, la Cluj-Napoca au fost tranzacționate 5565 apartamente și 529 case. Câți vânzători fericiți înseamnă asta față de totalul populației active de 400.000+? Iar pentru vasta-vasta majoritate a clujenilor (însemnând sute de mii de oameni) salarul o fi crescut ceva… dar între timp și orașul a devenit mai scump. Apartamentele, pe care de fapt tot noi le cumpărăm, sunt mult mai scumpe. Orizontul, mai sufocat. Ambuteiajele, mai lungi. Aerul, mai irespirabil. Față de extrem de puținii reali câștigători, suntem marea de fraierii perdanți ai Caritasului nostru endemic.

În lipsă de idei și modele alternative, acceptăm să contribuim la reproducerea acestei ficțiuni publice, privind-o în cel mai bun caz, ca o jertfă pe altarul bunăstării noastre relative – desigur, măsurată către “Sud”, nu către “Vest”. Iar PR-ul Primăresc continuă să pompeze neclintit, între ambuteiaje, aer poluat și crime urbanistice, gogoașa cu “calitatea vieții” din “primul oraș din România care” – de parcă orașul nu ar avea o grămadă de alte self-selling point-uri poate mai modeste, dar pe bune.

De unde ni se trage această lipsă a ideilor și modelelor alternative? N-a fost nevoie? Nu le-a cerut nimeni? Iată-le sorgintea, în 5 propoziții simple: 1. Puterea, cum îi stă în fire, vrea să se perpetueze. 2. Perpetuare puterii se face prin câștigarea alegerilor. 3. Câștigarea alegerilor se face prin maximizarea de voturi. 4. Maximizarea de voturi se face prin promisiuni. 5. Electoratul numa’ stă și se uită când promisiunile neonorate sunt acoperite, de aceiași oameni care le-au făcut, cu alte promisiuni mai mari.

Această înlănțuire face nenecesară dezvoltarea modelelor alternative, și invită la escaladarea până la infinit a ficțiunii la Cluj-Napoca. Mai adăugăm un imaginar de dezvoltare locală care parcă nu-și mai epuizează niciodată modernitatea, și iată, avem cheia în care se scrie partitura autoperpetuării politice pentru Buciumul de la Napoca. B Major. B de la Beton.

Adică ce zâci matale? Că ciobanu’ are fruncea joasă? E, asta zâc… da’ mai zâc că nici clujanu’ nu-i mai breaz. C-avem fo 80.000 studenți pă an în transhumanță – ge să lasă și mulși și tunși numa să sunie muzica. C-apăi mai avem iară fo tri generații gin rasa cea autohtonă proletară, aduși încă de badea Nicu – da ăia n-au nevoi așe mari, pasc și pă beton, și nu pre mehăie. Și mai avem iară în turmă încă o foaită, ceva mai jingașă, da pă ăia tre numa să-i leși să se gudure din când în când pe lângă cioban c-apăi iară nu mai mehăie niciunu’. În rest, când vrei să-i mulgi, dai numa din bucium tare – nu contează că sună fals, să vezi numa cum ți se adună tăți la strungă.

Se spune că la oaie îi e frică toată viața de lup, și până la urmă e mâncat tot de cioban. Dar iată, noi reușim să ne mâncăm și între noi – ne-am dovedit-o cu brio cu Caritasul. Dar nu trebuie să ne turnăm chiar toată cenușa în cap. Că și la Caritas, gardul a fost pus și girat tot de cioban – care putea să oprească măcelul când vroia. Dar n-a făcut-o. A preferat să se îmbogățească el putred, lăsând în spate sute de mii (dacă nu milioane) de oi jumuliți sau morți pe legheleu.

Nimeni nu se laudă azi câți bani a făcut la Caritas. Nici mega-milionarii Clujului, nici zecile de mii de cetățeni care, la un moment dat, precum au consemnat ziarele vremii, după mașini și televizoare nu mai aveau nici idei ce să facă cu banii. Clujul era Canaan. Primăria Cluj-Napoca primea donații de la Caritas – între altele, pentru statuia lui Avram Iancu. Ziarul în care se publicau listele cu câștigători se făcea la Prefectură. Primarul se afișa la toartă cu Stoica. Creșterea părea de neoprit, infinită – ne ziceau. Îndemnele publice de-a alimenta cu încredere sistemul, curgeau. Și cu tot girul din partea mai marilor din Primărie, Prefectură, Parlament, și Presă, a venit, previzibil, catastrofa.

Caritas a fost primul exercițiu din era post-Ceaușescu, de normalizare a ficțiunii publice Canaan-Napoca. În contextul în care azi tocmai e în derulare operațiunea de normalizare a ficțiunii publice Canaan-Napoca 2.0, e de la sine înțeles că în mai 2021, Primăria Cluj-Napoca a refuzat să autorizeze o expoziție artistică despre Caritas în centrul orașului.

Decizia e firească. Hai să nu problematizăm falimentul Canaanului Napocan 1.0, în plin centrul Napocăi însăși. Hai să nu problematizăm rolul cheie al autorităților publice în a gira o narativă care pune în mișcare, la scară largă, resursele cetățenilor. Hai să nu problematizăm de fapt cât de puțini beneficiază, și cât de mulți pierd. Hai să nu problematizăm ce se întâmplă când se sparge balonul ficțiunii. Corespondențele sunt mult prea evidente.

Clujenii cam știu că pe undeva lucrurile nu-s chiar koșer și cum ar trebui să fie în Canaan-Napoca. Cu Someșul Navigabil. Cu Turnul Pompierilor. Cu Garajele. Cu CMID-ul. Cu Podul Porțelanului. Cu Filarmonia, cu Cășile Sociale, cu Parcul Farmec, cu Parcul Feroviarilor, cu Centura, cu Pationarul, cu Aquaparkul, cu cartierul Sopor, cu cartierul Borhanci, și multe altele. Nu că la Cluj nu “s-a” făcut. Chiar s-a făcut. Sunt ctitorii pe care poți pune mâna, fizic: 41 autobuze electrice. 7 poduri, 5 parcări. Dar doar pentru a ilustra proporțiile: vreo două miliarde de euro ficționali “zac” deja în proiectele promise-și niciodată-făcute ale Primăriei – mai mult decât bugetul de investiții al Municipalității, cumulat în două decenii.

Expoziția Caritas, o expoziție despre El Dorado-ul PR-istic de la Cluj-Napoca, girat de Primar, care până la urmă s-a dovedit a fi o mină de aur pentru puțini și o țeapă pe viață pentru cei mai mulți, n-a fost de arătat “pe centru”. Precauție, sau probleme în Paradis? A doua.

Scurt context. Primăria Cluj-Napoca se află într-un situație delicată. După alegerile din decembrie 2020, PNL Cluj a fost umilit în serie de PNL Centru: nu tu poziții în Guvern, nu tu prefect, nu tu practic nimic. Acum, PNL Cluj se află în conflict deschis cu PNL / Orban. Municipiul nu a reușit să-și impună nici măcar un sfert din planuri și promisiuni în PNRR-ul, care încă 2 luni e în evaluare la Bruxelles. Între timp, PNL se erodează la guvernare. Iar în septembrie, la Congresul PNL, s-ar putea să iasă, horribile dictu, tot Orban președinte.

În acest context e clar că pentru a descuraja dujmanii, a îmbărbăta ostașii, a însufla încredere generală în aliați și a crește șansele victoriei politice, acum Buciumul Napocan ar trebui să sune mai ferm, puternic și constant ca oricând, bonus cu o dublă siguranță de sine. Dar ghinion. Fix acum, când ar trebui să performeze de top, Buciumul Napocan sună din ce în ce mai gâtuit și neconvingător.

Primăria a produs, în ultimul an, o lungă serie de dude urbanistice și suciri retorice memorabile, care au fost sesizate și taxate pe larg de cetățeni. Hotelul Coșciugul. Pădurea Hoia. Hotelul Cristian. Blocuri între Case. Cartierul Sopor. Cartierul Borhanci. Și altele. Instituția Primarului ba “n-a știut”. Ba “s-a trecut” peste ea. Ba s-a declarat “revoltată” pe afaceriști – degeaba. Ba s-a declarat pentru “un oraș pentru locuit, nu pentru profit” – tot degeaba. Ba a stat “cu ochii ca pe butelie” pe fiecare copac – dar iar degeaba. Și lista continuă. Iar cetățenii au început să reacționeze. Public. Din ce în ce mai des chiar și pe sanctuarul PR al Primăriei, pagina de Facebook a Primarului.

Să fie acestea doar momente în care Instituția și-a pierdut inspirația? Doar orice instituție mai dă din când în când rateuri comunicaționale. Dar o asemenea serie de ghinioane care pare că s-a tăbărât asupra comunicării Primăriei Cluj-Napoca în ultimul an, e inexplicabil doar statistic. Nu, Goarna Canaanului-Napoca a început să o dea în fals din ce în ce mai des. Și nu de oboseală. Ar trebui plusat, impetuos încă. Dar sistemul și-a atins capacitatea. Iar când se forțează peste capacitate, dă în fals. Orice suflător știe.

Un alt semn. Primăria Cluj-Napoca a fost mereu remarcabil de versatilă în a se inova – la nivel de vocabular. Totuși, în ultimul an, prin suprautilizare, Instituția a reușit să erodeze până la banalizare propriul set de bon-mot-uri cheie, precum “ecosistem, nu egosistem”, “smart”, “calitatea vieții”, “next level” și alte asimilate.

“They are losing it” – mi-a spus recent un expert european în dezvoltare urbană.

Da, așa arată. Normalizarea instituțională a ficțiunii publice la Cluj-Napoca e un proces metastabil care se cere alimentat continuu – și, conform standardului autoimpus la Primăria Cluj-Napoca, încă în crescendo. Dar Instituția a fost prinsă în fals atât de des în ultimul an, încât cetățenii au început să-și ciulească urechile la falsuri. Iar contextul politic, pe termen mediu, nu îi dă șanse Primăriei să-și regenereze credibilitatea prin investiții publice livrate la timp, orașului. Și deci e nevoită să acopere iar golurile, tot cu ficțiune. Dar deja sunt la limita sistemică a capacității lor performative întru PR. Și deci dau în fals.

Asta e deosebit de riscant în contextul dat – o loterie multinivel.

Pariul pe victoria lui Cîțu e prima loterie – pe mai încolo, susținerea politică depinde de stabilitatea post-congres a PNL. Dar care nu se știe.

Pariul pe PNRR e a doua loterie. Banii din PNRR depind de mersul reformelor și stabilitatea coaliției. Dar mare lucru, dacă coaliția apucă toamna.

Pariul pe “metrou” – elementul central al PR-ului Instituțional ofilit, e a treia loterie – că e pe nervii întinși în trafic ai cetățenilor. Dar care deja se știe că o să țină Instituția în corzi chiar dincolo de capătul (probabil ultimului) mandat al actualului Primar.

Și mai putem adăuga încă cel puțin patru loterii, în escaladare pe zi ce trece. Traficul. Construcțiile. Spațiile Verzi. Și Gunoiul.

Toate aceste teme, lung târâte și amânate peste mandate, converg acum spre proverbialul “next level”, din cauza contextului volatil marcat de reforme structurale serioase, amânate de zeci de ani și asumate (de musaiul PNRR) fix acum, în prag de inflație post-Covid.

Ca să scape, Primăria va trebui să tragă cu o mână lozuri câștigătoare una-ntr-una. Și între timp, cu cealaltă mână, va trebui să țină sus Goarna Canaanului, și să cânte mai departe frumos, imnul excepționaității Napocăi. Va fi foarte greu.

Sigur, dacă ceva nu iasă, în lunga tradiție a privatizării succesului și socializării eșecului, Instituția va putea da vina pe dușmanul politic, sau pe “mâna invizibilă a pieței” pentru care, invizibilă fiind, chiar nu trebuie să-și asume responsabilitatea. Și desigur, mai poate fi studiată și varianta unui eveniment excepțional cu o capacitate de diversiune suficient de mare ca să deturneze atenția publică de la problemele orașului, preferabil pe ani de zile. Sau alte instrumente de damage control.

Că vistieria PR e cam goală. O dovedește și faptul că la sfârșitul lunii mai, Instituția Primarului și PNL Cluj s-au dedat chiar și la a vinde un fake. În 31 mai 2021, după ce un ziar local a titrat “Cluj-Napoca, pe locul I în Europa, la categoria „smart city””, postarea i-a fost preluată subit atât de Primar cât și de PNL Cluj – aceasta din urmă chiar într-o postare plătită.Citeste intreg articolul si comenteaza pe contributors.ro