Curtea Supremă a Statelor Unite și întreruperea de sarcină: în continuarea unei radiografii
Recent, Contributors a găzduit o auto-intitulată „radiografie” privind mult comentata decizie a Curții Supreme a Statelor Unite din cazul Dobbs v. Jackson Women’s Health Organization – sau, mai exact, a recepției sale confuze în mass-media din România. Radiografia conține mai multe precizări binevenite, cel puțin în secțiunea care privește chestiunile juridice. Dar, cum e vorba de SUA și de complicatul său sistem juridic, rămâne întotdeauna loc de precizări la precizări.
Ca atare, voi lua drept pretext câteva afirmații din articolul menționat pentru a adăuga nuanțe care îmi par esențiale pentru înțelegerea controversei de pe-acum globale. Să începem cu afirmația cea mai importantă: „Curtea Supremă nu a interzis avorturile, ci a stabilit doar că fiecare stat are asigurat propriul drept de apreciere asupra modului în care reglementează această problemă.”
Tehnic, observația este corectă: în decizia din Dobbs, curtea a respins atacul la adresa constituționalității unei legi din Mississippi care interzicea avortul după 15 săptămâni de gestație (definită ca intervalul trecut de la prima zi a ultimei menstruații). A făcut-o, într-adevăr, afirmând că legea fundamentală a Statelor Unite nu garantează un drept la întreruperea de sarcină, mutând implicit decizia cu privire la reglementarea acestei practici în curtea organismelor legislative statale. Judecând contextual, lucrurile sunt totuși mai complicate. Ce-i drept, Curtea Supremă a pretins o poziție neutră în privința avortului (a se vedea mai ales secțiunea I din opinia concurentă a Judecătorului Kavanaugh): nici pro, nici contra, ci în afara jocului. În același timp, instanța supremă a anulat un drept constituțional, unul cu o istorie semnificativă de jumătate de secol. O jumătate de secol în care Curtea a respins drept neconstituționale, în mod repetat și sistematic, legi identice sau asemănătoare cu cea din Mississippi. Or, într-un sistem de justiție bazat pe precedent, o astfel de răsturnare radicală este extrem de semnificativă. Cu atât mai mult cu cât a fost abrogată nu doar decizia controversată (și, susțin unii specialiști, prost ticluită) din Roe v. Wade (1973), ci și aceea mult mai temeinică de două decenii mai târziu, Planned Parenthood of Southeastern Pa. v. Casey (1992).
În consecință, dacă neutralitatea clamată de Curte este judecată în raport cu starea de fapt din ultimii cincizeci de ani, relația deciziei din Dobbs cu interdicția privind întreruperea de sarcină se complică.
Lucrurile se arată chiar mai încâlcite. Așa cum judecătorii instanței supreme știau bine în momentul deciziei din 27 iunie a.c., în câteva state americane existau deja legi cu auto-declanșare (trigger laws) prin care avortul urma să fie interzis, în mod automat, imediat sau curând după ce Curtea Supremă ar fi abrogat Roe. (O construcție dubioasă juridic, de altfel.) Într-o altă duzină de state există legislație similară, contestată momentan la nivelul curților statale, prin urmare întârziată sau blocată. Privit din acest unghi, actul de retragere a Constituției Federale din chestiunea avortului a dus, anticipat și automat, la instituirea unor legi în litera lor aproape „ceaușiste” – pentru a cita termenul din comentariul-radiografie invocat. (Desigur, și din fericire, într-un sistem federal atât de radical diferit de România comunistă, consecințele legilor amintite nu vor fi „ceaușiste”.)
Impactul deciziei din cazul Dobbs poate fi mai bine înțeles dacă avem în vedere care erau alternativele Curții Supreme. Ea putea să se oprească doar la a admite legea din Mississippi drept constituțională, introducând astfel o restricție temporală suplimentară privind avortul, fără să abroge precedentul și să anuleze un drept recunoscut deja. A fost soluția propusă, în opinia sa concurentă, de Judecătorul Șef John Roberts. Ar fi fost un exemplu de minimalism (sau reținere) juridic/ă – o decizie strict referitoare la fondul speței particulare, fără implicații vaste care să răstoarne instituția întreruperii de sarcină. Conservatorii susțin în general că tocmai așa ar fi preferabil să se raporteze instanțele la cazuri. Instanța supremă a optat, acum, pentru un radicalism conservator.
Și un detaliu aproape bizar: date fiind cele de mai sus, legea statală tocmai validată de Curte nici măcar nu va intra în vigoare. Statul Mississippi avea deja o lege latentă anti-avort, cu mult mai dură, cu auto-declanșare la abrogarea Roe v. Wade.
Deși Dobbs a admis o lege pe care a făcut-o simultan irelevantă în favoarea uneia maximaliste, mulți comentatori au ținut să observe că prima normă era, totuși, destul de generoasă – cel puțin după standardele statelor vest-europene, pe care americanii le consideră liberale sau progresiste. Cum notează radiografia: „legea din Mississippi [privind avortul la 15 săptămâni] este mai permisivă decât cea actuală din România, care incriminează avortul deja după a paisprezecea săptămână ca fiind infracțiune…” Comentariatul conservator a bătut multă monedă pe această temă.
Strict referitor la limita de timp (fixată la 15 săptămâni de la prima zi a ultimei menstruații), legea americană în speță – de altfel, reprezentativă pentru normele de acest tip din mai multe state – este similară cu cea românească. Dar Codul nostru penal mai prevede și că „Nu constituie infracţiune întreruperea cursului sarcinii în scop terapeutic … până la vârsta sarcinii de douăzeci şi patru de săptămâni, sau întreruperea ulterioară a cursului sarcinii, în scop terapeutic, în interesul mamei sau al fătului.” Norma americană, detaliată și precisă prin comparație cu formulările puține la număr și generale din Codul penal, prevede excepții pentru urgențe medicale și anomalii fetale grave – și atât. Nimic despre viol, de exemplu, nemaivorbind de intervenții terapeutice în „interesul mamei” (un termen, să admitem, imprecis). Mai important, însă, în România „Nu se pedepsește femeia însărcinată care își întrerupe cursul sarcinii.” Prevederea trimite implicit la traumele „ceaușiste”, care nu au vreun ecou în legea americană, unde astfel de femei s-ar face vinovate de crimă.
Prin urmare, ideea că o lege care interzice avortul după 15 săptămâni este mai puțin severă decât una care impune o limită de numai 14 săptămâni, în alt colț de lume, ascunde mai mult decât lămurește. Aceasta este și problema principală cu susținerile, frecvente printre conservatori, că SUA avea până la momentul Dobbs reglementări în domeniu mult mai laxe decât practic toate statele comparabile din Europa. Jonah Goldberg, un conservator de frunte – și cât se poate de frecventabil – numea poziția Uniunii Europene privind decizia Dobbs, cu umor intraductibil, collective performative jackassery, fiindcă restricțiile privind avortul ar fi la fel de severe în țările europene ca în Mississippi. (Deși, în mod evident, nu admiterea legii din acest stat reprezintă miezul Dobbs sau al criticilor europene.)
Sarea acestuia din urmă. A preferat soluția radicală, adăugând, cu asupra de măsură, la polarizarea americană și la criza de legitimitate a celei mai influente curți constituționale de pe glob.
INTERVIURILE HotNews.ro