Supa de roșii sau borșul de sfeclă

„Sunt convins că datorită perseverenței noastre, răbdării și determinării noastre ne vom apăra obiectivele nobile, vitale pentru poporul și țara noastră, rămânând totodată deschiși la un dialog echitabil și acorduri pentru a asigura o securitate egală și indivizibilă în Europa.”[1]

Serghei Lavrov

Principala preocupare a Europei pentru 2023 rămâne războiul din Ucraina, nu doar pentru că se află la originea agravării unor crize anterioare și a apariției altora noi, dar și pentru capacitatea pe care o are de a aprinde noi focare de confruntare armată pe continent și în lume.

Albin Kurti[2], premier al Kosovo, își exprimă teama că țara sa va fi din nou atrasă într-un conflict cu Serbia, ca urmare a intrigilor Moscovei: „Cu cât durează mai mult războiul din Ucraina, mă tem că vor fi mai mari șansele de extindere în Balcanii de vest… Putin consideră că intervenția NATO în Kosovo este cel mai important eveniment internațional… Vrea ca statul Kosovo să eșueze pentru a demonstra că succesul NATO a fost unul temporar, exact cum s-au petrecut lucrurile în Irak sau Afganistan”.

Dacă lărgim mai mult perspectiva, ne vor reține atenția și alte puncte fierbinți de pe harta confruntărilor globale, cum ar fi Coreea de Nord versus Coreea de Sud și Iran versus Israel.

Phenianul a devenit extrem de activ și provocator în ultimele luni, cu lansări demonstrative de rachete și drone care au încălcat spațiul aerian al Coreei de Sud și al Japoniei, punând în alertă armatele celor două state și îndemnând Statele Unite să deplaseze forțe suplimentare în zonă.

Pe de altă parte, Benjamin Netanyahu a obținut voturile de investire pentru guvernul său, un guvern în care partidul Likud este aparent formațiunea moderată, pentru că celelalte partide și liderii lor – Itamar Ben-Gvir/Jewish National Front, Bezalel Smotrich/National Union-Tkuma, Avi Maoz/Noam, Aryeh Deri/Shas – sunt la extrema dreaptă și ultra-ortodoxe, cu programe politice ce vorbesc deschis despre escaladare în relația cu lumea arabă.

Pentru autocrația religioasă de la Teheran, aflată sub presiune populară ridicată din septembrie încoace, investirea guvernului Netanyahu este cea mai bună veste posibilă, pentru că le permite să redefinească represiunea internă în numele confruntării existențiale cu „inamicul numărul 1” din totdeauna, adică Israelul.

Lumea în 2023 va arăta din ce în ce mai mult asemeni celei din plin Război Rece, cu scene de confruntare similare, dar și cu redistribuiri de roluri, pentru că ordinea globală nu mai este acum subiect de dispută doar între Noul URSS – Federația putinistă Rusă și Statele Unite; între timp numărul celor care contestă hegemonia Occidentului a crescut și s-a definit oarecum ca un grup: BRICS.

Chiar dacă BRICS nu va ajunge să se consolideze ca un bloc coerent de puteri mari și mijlocii, rămâne cert faptul că țări ca India, Brazilia sau Africa de Sud se distanțează tot mai mult de principiile care au făcut posibilă ordinea globală după al doilea război mondial.

ORDINEA MONDIALĂ CARE VA VENI

Fostul premier suedez Carl Bild, cu două zile înainte ca Rusia să invadeze Ucraina, reflecta asupra dilemelor puterii de la Kremlin: „Rusia (camarilei lui Putin, aș completa eu) încearcă să decidă dacă este un stat-națiune sau un imperiu aspirant, iar până când această întrebare fundamentală nu va fi rezolvată, conflicte precum cel legat de Ucraina vor continua sub diverse forme„.[3]

Încă din 2007, Vladimir Putin a avertizat la Conferința de Securitate de la München că Moscova va căuta, revenind la logica sovietică a Războiului Rece, să confrunte ordinea mondială stabilită în 1944, acuzând Statele Unite că este hegemon și urmărește distrugerea imperiului rus (ultimul imperiu rămas după al doilea război mondial, deghizat în URSS), așa cum a provocat de exemplu colapsul Imperiului Britanic.

După ce Xi Jinping a preluat puterea la Beijing în 2012, a început să pregătească China – care din 1972 a profitat din plin de ordinea globală și de accesul la piețele occidentale, ca urmare a acordurilor semnate de Mao Zedong cu președintele american Richard Nixon – pentru rolul de challenger al Statelor Unite, denunțând explicit actuala ordine globală.

De fapt, BRICS a devenit clubul celor care au profitat (și profită) de ordinea globală pe care o declarativ o denunță, fără să împărtășească totuși o idee comună în privința a ce anume trebuie pus în loc. Poate doar China, care pare să își asume rolul de hegemon-challenger și face ce știe mai bine, adică copiază sistemul Bretton Woods prin acordurile de la Shanghai (OSC), în speranța că va reuși să convingă o parte a planetei să adere la noul sistem.

Dacă ne întoarcem la Rusia lui Putin, constatăm că războiul pe care l-a început în 2014 atacând Ucraina este de fapt o luptă pe viață și pe moarte pentru a împiedica destrămarea imperiului; doar că ordinul pe care Vladimir Putin l-a dat în 24 februarie 2022 cred că marchează exact începutul sfârșitului pe care elitele de la Kremlin își doresc să-l evite.

În 1991, după modelul britanicilor care au pierdut imperiul în 1948, dar au constituit pe fundamentele sale un Commonwealth, rușii au pus bazele în 1991 Comunității Statelor Independente, iar în 1992 a Organizației Tratatului de Securitate Colectivă. La CSI aderaseră 9 state foste sovietice, la OTSE numai 6.

Așa cum au dovedit-o anii care au trecut, cele două organizații nu au adus niciun beneficiu fostelor republici, iar reaprinderea conflictul dintre Armenia și Azerbaidjan în 2020, ca și invadarea Ucrainei i-au convins pe liderii politici din fostele republici că asocierea cu un imperiu în descompunere, dar tot mai agresiv, devine o amenințare existențială.

La reuniunea CSI din 26 – 27 decembrie, Vladimir Putin și-ar fi dorit să obțină de la cei prezenți un sprijin consistent pentru anul 2023, fie că este vorba de escaladarea conflictului din Ucraina sau de întărirea cooperării economice, dar s-a trezit în fața reproșurilor premierului armean Nikol Pașinian[4] și a rezervelor vădite ale celorlalți lideri prezenți, în timp ce Maia Sandu a boicotat reuniunea de la Sankt Petersburg.

Așa că, aflat în pană de idei și de soluții, Vladimir Putin a recurs la un gest pe care și l-a dorit probabil simbolic, dar care a devenit ținta unor ironii generalizate. După cum relatează The Sun[5], grupul liderilor a fost transportat cu un autobuz VIP la club de striptease din Sankt Petersburg, deținut de fosta amantă a lui Putin – Svetlana Krivonoghih, unde au urmărit un spectacol erotic, pentru „destinderea atmosferei”.

Apoi, după cum relatează Meduza, Vladimir Putin le-a oferit celor 8 lideri reuniți Biblioteca Prezidențială din Sankt Petersburg câte un inel confecționat din aur alb și galben, cu emblema CSI. A păstrat un inel și pentru el, ceea ce a atras comentarii malițioase pe rețelele de socializare din Rusia, în care a fost comparat cu Sauron din „Stăpânul Inelelor”, personajul care a „făurit nouă inele de aur pentru bărbații sortiți să moară”.

Noua ordine mondială, așa cum o văd de alde Putin sau Xi, arată ca o ciorbă, sau o tocană de interese, în care sunt amestecate instrumente ideologice, interese personale, bigotism și credințe false, dorința de înavuțire rapidă și o totală lipsă de respect pentru demnitatea ființei umane.

Atunci când George H.W. Bush se gândea la o nouă ordine mondială, înțelegea probabil nu doar intuitiv (doar negociase ani de zile cu sovieticii) că va veni o vreme când vechea înțelegere de la Bretton Woods nu va fi de ajuns; din păcate nu a primit încă un mandat de la alegătorul american, pentru a putea să-și ducă viziunea către un proiect destinat re-orienteze obiectivele post-Război Rece.

Mai mult, după declarația lui Putin de la München nu s-au mai găsit minți luminate și autoritare la Casa Albă și în Occident care să aibă viziunea vremurilor pe care le trăim astăzi și să găsească din timp soluții la provocarea pe care o va reprezenta o Moscovă ce își vrea imperiul sovietic înapoi și mai mult decât atât: locul delicatei supe de roșii să fie luat de borșul rusesc cu sfeclă.

CUM PIERE ULTIMUL IMPERIU AL LUMII

Trăim vremuri pe care istoricii viitorului le vor studia intens și cu mare interes, vremuri care destramă mituri și dau naștere altora noi în schimb, pentru că imperiul rus a intrat în faza accelerată a pieirii sale, începută în decembrie 1991.

Dar așa se întâmplă mereu în istorie, atunci când timpul nu mai are răbdare cu o societate care nu mai știe cum de există și nu și-a propus niciun moment să se reinventeze în folosul comunităților care o compun, al libertății și bunăstării oamenilor; când îți pierzi astfel reperele, o mână de scelerați violenți și veroși se cațără la putere și îi seacă societății acaparate resursele, atentând nerușinat la viața și demnitatea oamenilor în cele mai barbare forme posibile.

Imperiul putinist rus nu mai are a face cu civilizația rusă, cu poporul rus sau cu ortodoxia: toate sunt forme pe care le-a îmbrăcat ca pe veșmintele de camuflaj dindărătul cărora împroașcă în lume venin și pucioasă nu la figurat, ci la propriu; Federația Rusă este acum patria briganzilor, fie că se consideră ei politicieni, oligarhi, militari sau diplomați, toți sunt o apă și un pământ, călărind un popor adus la stadiul de gloată incapabilă să reacționeze (deocamdată).

Așa moare un imperiu. Și o știe. Serghei Lavrov, de exemplu, simte urgia vremii atunci când declară: „Există niște oficiali anonimi de la Pentagon care au făcut amenințări privind o lovitură de decapitare a Kremlinului, ceea ce înseamnă, de fapt, o amenințare cu asasinarea președintelui rus. Dacă cineva chiar are astfel de idei, atunci acest cineva ar trebui să se gândească mult la posibilele consecințe ale unor astfel de planuri.”[6]

Este o declarație făcută din frică (pe care Statele Unite au dezmințit-o cu dezgust, pentru că erau oarecum obligate să o facă), dar nu din frica de americani, ci din groaza teribilă pe care putiniștii o au față de ideea că în jurul lor se țes planuri de înlăturare (fizică, obligatoriu) a lui Vladimir Putin și a camarilei sale (Lavrov știe instinctiv că este pe listă), puse la cale de indivizi mult mai violenți și mai veroși decât cei care (încă mai) ocupă locurile la Kremlin.

Lupta pentru putere la Moscova a început de ceva vreme și este dură. Armata rusă nu are de niciunele pe front, pentru că banii alimentează armatele private concurente, cunoscuta „Wagner” a lui Evgheni Prigojin, „Patriot PMC”, înființată și controlată pe persoană fizică de Serghei Șoigu, „Crucea Sfântului Andrei”, înființată și finanțată de Biserica Ortodoxă Rusă[7], dar și cecenii kadîroviți ai lui Ramzan Kadîrov sau bandele înarmate de infractori recrutați din pușcării (cu voia FSB) de interlopul Armen Sarkisian[8].

De ce s-ar aventura Washingtonul să le servească pe tavă acestor forțe prilejul de a se instala la Kremlin, călare pe valiza nucleară, pentru a arunca apoi lumea în cea mai neagră incertitudine?

Pe de altă parte, după 20 de morți suspecte de potentați ruși[9], dintre care vreo 12 oligarhi[10] contabilizate din 24 februarie 2022 și până astăzi, de ce nu ne-am aștepta ca la un moment dat (poate se și întâmpla asta deja) cineva să ia inițiativa de a se asocia și pune la cale un plan îndrăzneț și fezabil de înlăturare nu doar a lui Vladimir Putin, dar și al unora dintre cei care-i vânează locul. Când totul stă să se ducă de râpă, orice este posibil!

Un alt motiv pentru care un imperiu moare, este și că primește un brânci fatal de la o altă putere emergentă; cred că este clar că vorbim aici despre China. „China este gata să lucreze cu Rusia și cu toate forțele progresiste pentru a se opune hegemoniei și politicii de putere, pentru a se opune unilateralismului, protecționismului și intimidării, precum și pentru a proteja suveranitatea, securitatea, echitatea și justiția internațională”, este discursul pe care Xi Jinping i l-a servit lui Vladimir Putin și a adăugat: „China și Rusia ar trebui să-și consolideze coordonarea strategică și să injecteze mai multă stabilitate în lume”.[11] Apoi a lăsat în aer răspunsul la invitația pe care Putin i-a făcut-o să viziteze Moscova la începutul primăverii.

China are ca obiectiv contestarea ordinii globale actuale, impusă de Occident, dar în același timp are mult prea puțin interes să îi ofere Moscovei suficient sprijin pentru a deveni noul URSS, așa cum își dorește Vladimir Putin; singurul lucru pe care Beijingul ține cu tot dinadinsul să-l evite, este ca pulverizarea Federației Ruse să antreneze și China în haos.

Situația este delicată, pentru că Beijingul își dorește o Rusie slabă și tot mai dependentă (economic și politic, în timp și militar) de China, dar fără a declanșa înainte de vreme o reacție neașteptată a Moscovei sau a Occidentului care să-i strice planurile.

„Cu cât China devine mai puternică„ – scrie pentru The Atlantic Michael Schuman[12] – , „cu atât dezechilibrul crește și Beijingul poate determina Moscova să-și alinieze interesele cu cele ale Chinei. O Rusia ale cărei motive pentru o acțiune militară agresivă în Europa includ probabil recâștigarea respectului bazat pe frică acordat Uniunii Sovietice în trecut, s-ar putea să obosească să fie privită și tratată ca un vasal al Chinei„.

Războiul din Ucraina nu-i mai oferă Moscovei foarte mult spațiu pentru a dicta termenii relației cu China, odată ce punțile de cooperare cu Occidentul sunt tăiate și nicio putere mijlocie nu are posibilitatea sau interesul să treacă fățiș alături de o Rusie care se îndreaptă spre apusul puterii sale, strângând compulsiv la piept o valiză nucleară despre care actualii locatari de la Kremlin n-au idee dacă mai funcționează sau nu.

NICIUN IMPERIU BARBAR NU A PIERIT FĂRĂ SĂ ÎNCERCE SĂ DEA FOC LUMII

Ultimele discursuri și acțiuni ale lui Vladimir Putin arată că este absolut decis să transforme Ucraina într-o ruină prin bombardamente susținute, pregătind terenul pentru o nouă încercare de cucerire a Kievului, la începutul primăverii. În acest scop a emis o serie de decrete și ordine, cerând creșterea capacității industriei de a aproviziona armata cu muniția și echipamentele necesare și reluarea încorporărilor masive ale rezerviștilor.

În paralel, Vladimir Putin vrea să-și asigure spatele insistând pe sprijinul Chinei și al statelor CSI, dar și cedând în fața cererilor Iranului sau Coreei de Nord, care își vor spori livrările de furnitură de război pentru Rusia, dar numai în schimbul unor noi pachete de transfer tehnologic, pe care anterior Moscova ezitase să le ofere.

La fel de periculoase sunt încercările Kremlinului de a provoca un nou război balcanic, care are puterea de a antrena imediat Europa într-o spirală a violenței, ceea ce, speră Vladimir Putin, i-ar da mână liberă să-și atingă scopurile în Ucraina. Ținta este Kosovo, iar ciomagul ar trebui să fie naționalismul sârb, cu sau fără acordul regimului de la Belgrad, în speță al lui Aleksandr Vučić (care ține tot mai greu în mână situația internă, intens subminată de rețelele GRU și de influență ale Bisericii Ortodoxe Ruse).

Deși la finele anului care a trecut Aleksandr Vučić a ridicat ordinul prin care armata națională a Serbiei a fost plasată în stare de alertă generalizată (pregătită să intervină în nordul Kosovo), situația rămâne complicată și extrem de tensionată. Trecând în revistă evenimentele, ne putem face doar o palidă imagine a pericolului care pândește la nici 250 de km sud de granița noastră.Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro