Copiatul în era ChatGPT

Veți fi auzit, bănuiesc, de ultima jucărie a Internetului: ChatGPT-ul – un roboțel conversațional aproape capabil să treacă testul Turing (adică, atunci când vorbiți cu el sau îi dați o sarcină să nu puteți să vă dați seama dacă aveți de-a face cu un om sau cu o mașină). Funcționarea lui se bazează pe deep learning, adică pe capacitatea programului de a se adecva mai precis – pornind de la informațiile care au fost introduse în el (deja de ordinul Big Data) și a unui complex de erori (în parte provocate și) depășite – cerințelor care i-au fost formulate. Până acum, lucrurile au funcționat în domeniul jocurilor (șah, Go, ba chiar și pocher), dar – iată – mașina e capabilă să iasă de pe ”culuarul” ei și să devină ”creativă”. Îi dați un text și, pe baza lui vă crează o imagine sau o suită de imagini. Mai mult: îi oferiți o temă și câteva cuvinte – cheie, iar el vă produce un text (cu toată bibliografia aferentă). Sigur, încă nu e perfect, dar – o spun ca profesor – e mai bun decât multe din cele pe care trebuie să le corectez în sesiune. Se zice chiar că un mare jurnal american a publicat un(ul sau mai multe) text(e) creat în întregime de un program de IA și nici un cititor nu și-a dat seama.

Domnii Bode, Ciucă, Cîmpeanu, Tîlvăr et alii au de ce să fie furioși: s-au născut prea devreme pentru această minune; pe vremea carierei dânșilor – în anii ’90 – 2000 – trebuia recurs la intermediari și se copia brut, transcriind textele altora. Aceste tehnici rudimentare au marele dezavantaj că lasă urme: rândurile identice pot fi depistate ușor cu tot soiul de programe, ba chiar și cu ochiul liber. Iar oamenii angrenați în fabricarea și validarea ”lucrărilor științifice” mai scapă și ei câte ceva, unii voluntar, alții din neatenție, de așa manieră încât râmâne undeva un fir rupt de care se poate trage pentru a desfășura ghemul intereselor și al înțelegerilor dintr-un anumit mediu. Acum, în 2 – 3 ani, noua generație de politicieni și (viitori) generali are în ChatGPT cel mai bun prieten: anonim, eficient și mai deștept decât o grămadă de subordonați. Roboțelul conversațional face exact ce le trebuie acestor oameni: lucrează temeinic și suprimă orice intermediar. De acum înainte, taina rămâne doar între ”catindat” și calculatorul lui. Și, ca bonus, reconferă ”aura” de unicitate unui text făcut la comandă (industrială). Sigur, se poate verifica lista căutărilor făcute pe Internet (e drept, doar cu ordin judecătoresc), dar omul poate pretinde că a apelat la ChatGPT pentru a-i scrie o poezie romantică iubitei sau, după caz, soției. Și cine l-ar putea contesta?!

Dar, până la înalții gradați, cred că noi – profesorii – ne vom familiariza cu noua tehnologie mai rapid, grație studenților. Ei sunt cei care se apdatează cel mai ușor. Nu va trece mult – poate abia Anul Nou – și vom vedea oameni cu reale dificultăți de lectură în limba română venind cu lucrări (de seminar și/sau de licență) ”la cele mai înalte exigențe academice”. Pot să bănuiesc și că, în scurt timp, pe cei mai slabi de înger, care se vor încăpățâna să se ducă la bibliotecă, o să-i sfătuim chiar noi: ”încearcă și cu ChatGPT”-ul”, ca și cum ar fi un corector de text. Treaba asta va avea un dezavantaj și un avantaj. Dezavantajul e acela că doar câțiva rătăciți o să mai cadă în plasa fabricanților de ”lucrări de nota 10”, astfel că această meserie – care și-a avut vremurile ei de glorie în România – va fi scoasă de pe piața de implacabila logică schumpeteriană a evoluției tehnologice. Drept care unii oameni vor fi, de-acum înainte, lipsiți de acel mic supliment salarial dinaintea vacanței, care le permitea să fie mai generoși cu comezile pe terasele din Grecia. Dar nici avantajul nu e neglijabil: mai înainte de toate, furnizorii de lucrări din varii departamente nu vor mai sta cu frica-n sân că cineva ”ciripește” ce nu trebuie sau cine știe ce ”organe” asculă și filmează pe de-ascuns. Doi – și acesta e lucrul cel mai important – de-acum pot, în principiu, să termine toți cei înscriși (ba chiar ”mai mult decât atât”); drept care ”raportările” vor merge de minune și normele odată cu ele.

Căci, pentru noi – în învățământ – aceasta e singura problemă: ”raportările”. Dacă ieși bine la ”raportări”, totul merge bine: salariu, funcție, avansări, indemnizații. Dacă nu, vai de mama ta! În fapt, ”raportările” ne-au dus unde ne aflăm, adică acolo unde e vai nu atât de mama, cât de copiii noștri. Dar, mai înainte de-a vedea cum funcționează lucrurile să facem o observație: ”raportările” acestea sunt dovada caracterului ne-civil al societății în care trăim. A unei societăți piramidale în care ”ordinul” vine întotdeauna ”de sus” și ”se execută, nu se discută”. Estomparea vieții civice, dispariția dezbaterii de pe scena publică, slaba rezistență la arbitrariu, incapacitatea de-a negocia și, finalmente, apatia generalizată (în care ”fiecare se descurcă cum poate”) își au – toate – originea în această ”cultură” a ”ordinului” și a ”raportării”. Fiecare român știe, din experiență, că ”de sus” vin încontinuu ”ordine”, iar ”jos”, dacă nu ”raportezi” tu ”performanțele” cerute, le va ”raporta” altul și va încasa el dividendele lor. Că nu sunt nici un fel de ”performanțe” nu e nici o problemă; cel care le-a ”raportat” a fost – între timp – avansat și, acum, cere (mânios) să i se ”raporteze” alte ”performanțe”.

Aici avem două lucruri: mai înainte de toate, o structură socială supusă unui imperativ al mobilizării militare. Cam așa au funcționat lucrurile la noi de fiecare dată când s-a încercat un ”salt înainte”: Carol I apare doar în uniformă militară, lui Brătianu i se spunea ”vizirul”, Carol al II-lea se juca de-a – și cu – generalii, Antonescu nu mai vorbim, Dej preluase modelul ”comunismului de război” stalinist, Ceaușescu a sfârșit prin a militariza totul. E un pattern care spune că singura ordine (cât de cât) funcțională într-o societate căreia-i lipsește liantul uman, moral și civic e disciplina militară și structura ierarhică verticală. Faptul că marea corupție se găsește în structurile ierarhice (ale serviciilor militarizate sau ale variilor ”instituții și agenții” de stat) nu e deloc întâmplător. Într-o societate cu adevărat funcțională, norma vieții publice o reprezintă faptul de-a face ceva: de-a produce bunuri sau de-a oferi servicii. Într-o societate croită după modelul ierarhiei militare, scopul – singurul scop – (al) tuturor e avansarea în piramida puterii. Rațiunea plagiatelor care au infestat mediul nostru universitar este tocmai aceea a avansării. Nu contează cum, contează doar să avansezi. Odată ce ai făcut pasul în sus, te apără ”legea strămoșească”: ”principiul bunului dobândit”.

În al doilea rând, se cuvine să spunem un cuvânt și despre ”performanțe”. Ce sunt ele? ”Mândria de a fi români”. Sau, la fel de bine, ”dreptul la egalitate” al celor ”umiliți și obidiți”. ”Ce, noi suntem mai proști decât alții? Sau mai răi decât ei? De unde știm noi că americanii – de pildă – sunt mai deștepți decât noi? Invenții? Economie? Chiar sunt? Poate că nu-i decât un PR umflat de bani murdari! Și americanii ce-s? Niște imperialiști care au furat și fură tot din lume! Asta-i faimoasa lor bogăție!” Sau, la fel de bine: ”De unde să știm noi dacă Universitatea din București e mai bună decât – de exemplu – cea din Oradea? Poate că, la mijloc nu sunt decât ’favoruri ministeriale’ și PR.” Ce spun asemenea afirmații? În primul rând ele vorbesc în numele frustrării: știm, știm foarte bine că nu suntem ca ceilalți. Dar vrem și noi: nu să fim ca ei, ci să fim băgați în seamă de ei. Și, apoi, la mijloc e ceva ce ține – cum să-i spun? – de patologia socială: în lumea noastră nu există nici un criteriu neutru capabil să măsoare sau să departajeze ceva; la noi, cel care are puterea facece vrea el. De asta contează atât de mult avansarea pe scara puterii. Toți știm, ca pe vremea comunismului, că majoritatea ”raportărilor” sunt trucate, dar – în același timp – știm că sunt obligatorii. Fără ele n-ar mai funcționa dinamica verticală a puterii și, în lipsa acesteia, nu știm ce s-ar putea întâmpla – poate am cădea în anarhie. Așadar, da, ”raportarea” e o miciună, dar o minciună deoptrivă pioasă și necesară.

Ca o paranteză: ați observat un lucru interesant – nu avem nici o istorie, deopotrivă economică, socială, administrativă și umană a unei instituții din ultimii 33 de ani. Gândiți-vă numai la faimoasele ”baronii” din varii județe, primării, ministere, agenții, deconcentrate, spitale, universități. Nu avem o prezentare onestă (adică făcută după criterii metodologice universal valabile) și acceptabilă (adică punând în joc depotrivă arhivele și istoria orală) a niciuneia. De ce? Pentru că principial, nu contextual (arhive închise, lipsa avansului cercetării etc.) acest lucru e imposibil. Și aceasta dintr-o rațiune foarte simplă: știm cu toții ce s-a întâmplat în oricare din aceste bolgii ale infernului. Nici o cercetare n-ar aduce nimic nou. Singurul lucru care ne spune ceva, printre lacrimi, e faptul Adevărul – cu A mare – e doar la Dumnezeu, și că El îi răscumpără pe dezmoșteniții istoriei. În rest ce-ar fi de spus? Că ne-am mâncat între noi pentru nimic? Că am distrus tot ce era de distrus pentru niște amărâte de salarii? Că suntem o grămadă de triburi sălbatice aflate într-un permanent război pentru putere? Cui i-ar folosi reprezentarea – în scris – a acestor mizerii?! După ce ne-am făcut rău cu mâinile, mai are rost să ne facem și cu vorbele? Mai bine lăsăm uitarea să spele gunoiul ruinelor pe care le-am făcut și ne ocupăm de ”cercetarea cantitativă” care, inevitabil, ne spune cum ”progresat” de-a lungul ultimelor trei decenii. În definitiv, nu suntem mai răi ca alții!

Și acum să revenim la felul în care chatbot-ul ”inteligent” ”va mântui” învățământul românesc. Dacă vă uitați în caseta de dreapta sus, veți vedea unde lucrez și cu ce mă ocup. Ei bine, anul acesta am vut parte de studenți (uitați-vă la ce specializare) care n-auziseră – până la facultate – de Napoleon sau de Hitler. I-am rugat să-mi citească fiecare câteva rânduri dintr-un text (de ziar, dar având legătura cu tematica domeniului ales): cu toții, fără excepție, citesc plat, complet lipsit de intonație. Asta înseamnă că nu interiorizează textul, nu-l fac al lor și nu-i dau vocea lor. Citesc orice la fel ca eticheta cu compoziția de pe produsele din supermarketuri. Mulți citesc silabisind; adică citesc pe silabe, cu pauze între ele. Și iarăși aproape toți, dacă dau de un cuvânt cu mai mult de trei silabe, se opresc după a treia și rămân în suspensie. Cum bine vă dați seama, acest lucru provine de la scrisul pe varii mesagerii, unde corectorul automat îți oferă – după primele litere – întreg cuvântul. Aici ne aflăm de facto. Întrebarea este ce ce pot face eu (și ce pot face ceilalți profesori) cu acești tineri în cei trei ani universitari? Dacă ar fi să răspund sincer: mai nimic. Dar ne putem face că facem ceva. De exemplu, să le dăm să facă ”referate” sau ”proiecte”. Da, cei mai mulți le vor copia de pe internet. Și – majoritatea – o să le copieze de-a dreptul, imprimând primul text care corespunde cerinței din bara de căutări de la Google. Câțiva, mai scrupuloși, o să facă o juxtapunere de fragmente din trei – patru texte. Dar, pentru că există întotdeauna un ”dar”, gândiți-vă ce se întâmplă: la seminar studentul citește – cum poate el – ce a imprimat și asta înseamnă: 1) că el însuși aude despre ce e vorba și 2) că aud și ceilalți (care vor trebui, și ei, să-și dea cu părerea despre cele citite de colegul lor). Nu e mult, dar e mai mult ca nimic.

Întrebarea e: cum s-a ajuns aici? Cum am ajus să împingem în universități tineri ale căror cunoștințe și deprinderi de învățare (nu am nici un drept să mă pronunț asupra celorlalte abilități ale lor) sunt la limita de jos a gimnaziului? Răspunsul e acela că măsura învățării lor n-a interesat niciodată pe nimeni. Părinții sunt, în general, prinși cu munca pentru a aduce ceva acasă, pentru a face o casă, pentru a le oferi copiilor condițiile de care ei n-au avut parte. Rareori au timp să discute cu copiii și să se intereseze ce au înțeles aceștia din lucrurile pe care le prăvale școala asupra lor. Școala? Ea e centrată pe legi, ordine de ministru, regulamente și hotărâri de tot soiul. Acestea spun ce și cum trebuie făcut. De pildă, câți absolvenți trebuie să aibă o anumită școală sau un anumit departament de facultate. Câți ”trebuie”. Și dacă ”trebuie”, atunci trebuie! Totul se va face așa cum ”trebuie”. Aici nu se discută nimic. Dacă elevii / studenții citesc silabisind și nu știu să scrie în limba română (adică nu au cunoștințe de clasa a II-a), dar școala ”trebuie” să aibe 50 % + 1 bacalaureați sau licențiați, îi va avea. Și toată lumea va tăcea, pentru că nimeni nu vrea să-și piardă postul și să ajungă pe drumuri. Căci în învățământ nu există piață, ca să ai altă opțiune.

Problema e, evident, pe clasele mici (și mă refer la situațiile normale, nu la cele din pandemie). Acolo se formează o anumită disciplină de lucru, atenția, răbdarea, se cultivă interesul, se deschide curiozitatea și se pune în scenă deopotrivă vechiul (ca poveste) și noul (ca spectacol al minunilor lumii). Face școala noastră primară asta? După câte văd, nu. În schimb, din câte aud, unor copii care abia au deprins – așa cum au deprins – să scrie li se dau de făcut ”referate”. Și, mai ales, străvechi complex național (de teroarea căruia nu ne putem nicicum elibera), fac o groază de matematică, inclusiv (mi s-a spus) fracții. În școala românească matematica n-are nimic de-a face cu înțelegerea, ci doar cu chinul. E o modalitate de-a-i pedepsi pe elevi cu lucruri care – în primul rând – nu duc nicăieri. Nici un profesor de matematică nu cred că poate explica – cât de cât coerent – la ce sunt bune problemele cu radicali de ordin mai mare decât doi, cele de trigonometrie, cele cu module sau loc geometric și alte asemenea în viața unui om comun. Că ”dezvoltă gândirea”? Gândirea o dezvoltă – creând termeni de comparație – și literatura, și filmul, și muzica. Filmul – care e o sursă universală de petrecere a timpului liber – n-a ajuns încă în școala noastră. Iar din muzică se face doar teorie (și aceasta exemplificată cu ”Cucule, pasăre sură”) unor generații care, de mici, sunt crescute cu rap și fusion.

Ce obținem cu toate acestea? Ideea – împărtășită de mici de elevi – că școala e împotriva vieții. Că nu vorbește deloc despre tine, ci despre niște aberații de care, în fapt, nimeni n-are nici o nevoie și care nu aduc nici un beneficiu nimănui. Nu chiar: sunt și oameni ce profită de pe urma enormităților din programe și din manuale – ați ghicit: cei cu ”raportările”. Aici e tot secretul: să crești mereu procentele ”reușitei”. Cu cât le crești mai mult în tabele, cu atât cresc mai mult pentru copiii tăi. Cei crescuți cu bonă nemțoaică, meditați (de o absolventă fără post) la engleză de la doi ani, de pe-a I-a la matematică, de pe-a VI-a la chimie, la română doar cât trebuie; cu college-ul în Anglia și universitatea în State. Asta-i viața: doar copiii tăi au chip și nume; restul sunt statistică și vor sfârși ca statistică în lista job-urilor atât de neceasre țării acesteia – job-uri ce nu presupun nici un fel de studii, ci brațe puternice și 14 – 16 ore pe zi pe salariul minim pe economie. Eventual, dacă ies cu diplomă de la noi, vor mai primi 10 – 15 %, impozitabili.

Și atunci la ce le folosește școala? Onest vorbind, nu e prea clar.Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro