Sărbătorile Paștelui împreună cu Alexandru Mironescu. Scurte extrase din Jurnal
Un dascăl adevărat și un scriitor știe să fie simpatic, deși este posibil să nu îi împărtășești totdeauna ideile. Acesta este textul lui Alexandru Mironescu (1903-1973), rafinat, nonconformist, inteligent, nuanțat, amplu argumentat cultural, științific, teologic și spiritual, este prietenos și uneori seduce, chiar dacă nu ești neapărat un creștin fervent.
Destinul pare să-l fi „condamnat” la o asemenea performanță dacă ne amintim traseul său formativ și profesional: studii de chimie & fizică în țară, continuate cu un doctorat în chimie la Sorbona, profesor universitar (București), cercetător cu rezultate în special în domeniul hidrocarburilor, omologate în Europa, publicist în presa vremii și conferențiar, scriitor de romane apreciat de critica interbelică, un al doilea doctorat în filosofia științei (Universitatea București), membru fondator și emblematic al Rugului Aprins – fapt pentru care a și pătimit în închisorile comuniste ca deținut politic. Prin constante și onorabile eforturi ale familiei, scrierile sale au fost editate începând cu anii ’90. Perla coroanei operei lui Alexandru Mironescu se dovedește Jurnalul său, comparat adesea în ultimii ani cu cel al lui I.D. Sârbu și, mai ales, cu cel al lui N. Steinhardt. Recent încheiată, zilele trecute, publicarea Jurnalului – desfășurat pe parcursul anilor 1967-1972 – cuprinde trei volume și mult peste 1000 de pagini.
Un asemenea discurs provenit din partea unui om de știință cu vocație și rezultate palpabile, dar care trăiește zi de zi întru cercetarea rugăciunii neîncetate de factură isihastă merită o atenție sporită. Voi exemplifica mai jos cu câteva extrase din acest ultim volum (III), „Admirabila Tăcere. Jurnal (1970-1972)” (Humanitas, 2023), dedicate sărbătorilor pascale. Cum spuneam și într-un articol precedent, despre Alexandru Mironescu, publicat tot pe contributors, aici, ultimile fraze din Jurnal, pe care le și reproduc mai jos, se referă la Înviere.
(Marius Vasileanu)
20.II.1970 Qui est Jésus-Christ? – Cercetări și dezbateri ale Săptămânii Intelectualilor Catolici, 1968. 30 de participanți. Un document interesant, și un test de seriozitate a Occidentului. Pierre Lecocq e ateu, dar știe destulă teologie și vrea să spună „ce îmi apare a fi Iisus Hristos pentru voi, creștinii… căci pentru mine nu e nimic“. Lecocq spune câteva lucruri chiar subțiri, așa că e cu atât mai surprinzătoare declarația, pac cu acadeaua!, „Hristos nu e nimic pentru mine“. O fi și așa, dar e regretabil pentru el, căci oricum am suci-o și am învârti-o e absolut sigur că dacă și pentru Hristos, Lecocq nu e nimic, ecuația nefiind reversibilă, paguba e 100% pentru Lecocq.
Este mai presus de orice discuție că nimeni, dacă nu are darul credinței, nu se poate apropia cu folos de Hristos, de Evanghelii, de Scriptură, și să înțeleagă. Viața, mesajul lui Hristos, Scripturile nu pot fi apropriate și înțelese decât în lumina credinței. Ele sunt mărturii ale credinței și intrarea în rezonanță cu ele nu e posibilă în absența credinței. Citind cartea, pe la jumătate tocmai mă întrebam: eu ce aș fi spus? – și mă pregăteam să vin în fața paginii de hârtie. Iată însă că Părintele Claude Geffré îmi vine în ajutor, așa că prin cuvintele lui îmi voi exprima o parte din propriile-mi gânduri. Dar mai întâi este evident că a fi creștin înseamnă a afirma credința în Învierea lui Hristos. Învierea este actul exploziv în miezul istoriei și al existenței omului, este Hiroșima existenței spirituale, este explozia vieții veșnice, a luminii totale, în mijlocul tenebrelor și îndoielilor. „Singura mea ambiție – scrie R. P. Claude Geffré – e de a spune în câteva cuvinte sobre gândurile mele, care este fundamentul credinței noastre în Învierea lui Hristos, care este conținutul ei exact și care este însemnătatea ei decisivă în interpretarea pe care o facem despre noi înșine, ființe de carne și de sânge, destinate unei morți ineluctabile. Dacă sunt întrebat pe ce se întemeiază credința mea în Învierea lui Hristos, voi spune că se sprijină inseparabil pe mărturia interioară a Duhului Sfânt în mine și pe mărturia istorică a primilor martori care au fost apostolii… este un eveniment ireductibil la simplele fapte ale istoriei universale, acelea care țin de o anchetă istorică. Învierea lui Hristos nu e nici un mit, nici un eveniment istoric obișnuit; este un eveniment complex, un Mister, unde se pot disocia dimensiunea transistorică și dimensiunea istorică.“
Pentru mine acestea nu sunt vorbe și iată de ce. Să zicem că cineva, cândva, s-ar ocupa de viața mea la modalitatea istorică. El ar aduna date și fapte pe care le-ar ști (nu zic: cunoaște) mai exact și mai bine decât mine, și ar ști și pe unele pe care eu le-am uitat. Din ele însă nu va cunoaște însă un miez, o esențialitate, Misterul vieții mele, cum anume am resimțit-o cu propria mea viață… Sau, eu cunosc grosso modo viața lui Beethoven, dar datele pe care le știu nu mă ajută să pătrund în viața lui așa cum se întâmplă când ascult, în anumite condiții și dispoziții, anumite părți din muzica sa. Nu putem cunoaște caracterul de eveniment al vieții unui om, sau al unui fapt istoric dacă nu-l putem intui dinlăuntrul, din miezul, din icusarul lui. Și aș mai fi adăugat ceva. Creștinismul este pentru mine afirmarea Persoanei. Hristos fiind expresia la limită, deplină, a Persoanei, un ipostas al Persoanei în comunicare ființială a Treimii. În măsura omului persoana lui se împărtășește, adună și dă expresie unor atribute permanente, veșnice, ale esenței omului. Am să continui spunând că eu nu am nevoie, bunăoară, de dovezi clinice – cum vedeam într-un L’Express – că Hristos a murit, căci pentru afirmarea caracterului de veșnicie a Persoanei, Hristos trebuie să Învieze, deci să și moară, cu adevărat. Dar toate acestea cineva nu le poate înțelege bine decât într-o economie interioară.
Rețin încă: Mântuirea nu este ceva, ci este cineva (Pierre Biard). Relația cu Infinitul nu este o cunoaștere, ci o proximitate (Emmanuel Levinas). Monseigneur Daniel Pézeril: Posedăm toți niște culegeri numite Evanghelii, unde sunt reunite un ansamblu de gesturi și de spuse ale Domnului. Contemporanii evident au fost lipsiți. Pe de altă parte nici nu au auzit totul, nici n-au văzut totul, poate n-au surprins decât un singur cuvânt. Totuși au crezut în Iisus, nu în chip fragmentar, ci cu o credință esențială care mergea către El întreg, în stare să răstoarne viața lor, să-i instruiască multă vreme, și să-i conducă la capătul lumii… Nu există în lume decât o tinerețe, e aceea a sfințeniei lui Hristos. Îl vom vedea într-o zi față către față: prósopon pròs prósopon.
25.V.1970 Într-unul dintre jurnalele lui Mauriac din [Le] Figaro littéraire e o nedumerire cam curioasă, sau naivă pentru un bătrân credincios ca el. „Iisus care nu știe că va Învia? Dacă ar fi știut, n-ar fi existat pătimirea, mi se pare. A trebuit ca măcar în acel moment să fi pierdut conștiința divinității sale… Ceea ce ne interzice să credem textul Sfântului Ioan: «Înainte de sărbătoarea Paștelui, Iisus, știind că a venit ceasul său de a trece din lumea aceasta la Tatăl Său» (Ioan 13, 1). Tot ceea ce se poate gândi și scrie în acest subiect nu stă pe nici o certitudine, nici chiar pe o probabilitate. Îmi aduc aminte că în vremea când am îndrăznit să scriu o Viață a lui Iisus, m-am izbit, în cea mai mare parte a lucrului meu, de contradicția celor două naturi, de imposibilitatea acestei coabitări, într-o ființă vie, a acestui predicator nazarean și a Fiului lui Dumnezeu“.
Pentru orice cititor de Scripturi – ca de altfel și de texte laice grele, din toate domeniile – e normal să se întâlnească cu dificultăți, cu nedumeriri și chiar cu părți care să-i rămână neînțelese, poate toată viața; cu atât mai mult cu cât ia contact cu un univers material sau inefabil în care evident sunt implicate taine ale existenței. Aceste nedumeriri și incomprehensiuni sunt după om, pe măsura fiecăruia, a pregătirii, a informației, a experienței etc. Sfinții n-au îndrăznit să scrie o Viață a lui Iisus, iar, fără îndoială evangheliștii au spus tot ce se putea spune despre o atât de covârșitoare taină, și tot ce îi poate fi de folos omului ca să se mântuiască. Există însă comentarii multe, destule ca mulți să se limpezească, sau să străbată în zone mai adânci, dacă vor și dacă pot, firește. Există și răspunsuri la nedumeriri și întrebări extrem de grele care au fost puse nu de ageamii sau de guguștiuci, sau de credincioși cu o evlavie mai mult sau mai puțin comprehensivă – cum pare-se e și venerabilul Mauriac –, ci de mari cititori și cunoscători de texte sacre. Asemenea răspunsuri a dat bunăoară Sfântul Maxim Mărturisitorul, pe care Hans Urs von Balthasar – care i-a închinat o voluminoasă și magistrală lucrare – îl consideră ca pe unul dintre cei mai considerabili gânditori din câți a produs lumea. Evident, pretutindeni există și taine pe care omul, nici un om – afară de proști – nu le va cunoaște niciodată până în străfundul lor insondabil, ceea ce nu însemnează că într-un fel nu le cunoaștem, nici că cu timpul nu vom obține o lumină mai bogată și mai străbătătoare, fără ca ele să-și piardă vreodată caracterul lor funciar de taină a existenței, de taină a lui Dumnezeu. În orice caz, noi oamenii ne caracterizăm, ne revelăm și prin nedumeririle și întrebările pe care le punem; și cum le punem.
16.IV.1971 Întors de la biserică – e Vinerea Mare – mă gândesc că expresia folosită ieri, e cam tare, poate, și că ar fi bine s-o șterg. La biserică lume multă și tineret mai mult ca în toți anii. Însă din comportarea acestor oameni – mă refer în primul rând la cei mai vârstnici – și dintr-o experiență pe care o am cu ei, mare lucru nu prea știu despre creștinism, și nici nu bănuiesc ce uriașă, ce inepuizabilă bogăție e aici! Ei rămân la nivelul obiceiurilor, la „ce am apucat“, cu oarecare rectificări. Când o să știm și noi românii (de 2000 de ani, zice-se, creștini) ce este creștinismul, măcar așa cum știm de la școală puțină geografie, puțină istorie, botanică ș.c.? Și atunci mi-am zis să las vorba așa cum am gândit-o, mai ales că nu dintr-un dispreț sau jignire am pronunțat-o, ci cunoscând virtuțile și terapeutica șocului, căci în unele privințe esențiale tare nesimțitori mai suntem! Și apoi mi-am zis: există Idiotul lui Dostoievski, așa că Dumnezeu, cu mila lui pentru toți, îndreptând ceea ce greșim unii față de alții, și făcând ca până la urmă de toate să ne folosim.
Zilele trecute am văzut la Poștă… felicitări, un soi de felicitări de… Paști!! Sincere felicitări, Vă urăm noroc, sănătate ș.a. Așa că până la urmă totul se repune la loc, dar sucit, ciocnit, ciobit, numai ca nimic să nu fie făcut onest și cum trebuie.
18.IV.1971 O caracteristică a sărbătorilor pascale de anul acesta mi se pare a fi afluența enormă cu un coeficient notabil de tineri, ca și mulțimea celor ce s-au împărtășit. În Duminica Floriilor, bunăoară, la biserica unde am fost am numărat aproape 100 de persoane care s-au împărtășit. Mai am impresia că clerul, sesizându-se de condiții mai prielnice, e mai activ, mai diligent. Mulți preoți au fost mereu și neintimidabili. În noaptea Învierii erau doi milițieni cu misiunea de a veghea ca slujba să nu fie tulburată; fenomen pe care îl înregistrez prima oară.
Oricare ar fi motivele și explicațiile, fluxul sau refluxul „poporului“ în biserică e un fapt care merită atenție, din multe puncte de vedere. Și efectiv există în istorie o problemă a „poporului lui Dumnezeu“, un fel, aș zice, de cămilă care Îl poartă prin deșerturi, uneori, cum poartă apa în cocoașă. Nu prea prețuiesc somnambulismul acesta al credinței, dar nici nu pot, măcar din când în când, să nu-l iau în seamă, mai ales în latura lui de taină, căci există o asemenea lătură în chemarea aceasta care implică și niște îndatoriri, niște sarcini care uneori și la unele popoare se cheamă mesianism. Dar noi nu avem la lira noastră, încă, – până acum, vreau să spun – coardele atât de puternice și sensibile, în același timp. Suntem cam încropiți încă. Fi-vom altfel vreodată?
29.V.1971 Mă gândesc uneori la „structura atomului“, o veche temă care revine mereu în focarul meditației mele, și în care parcă întrevăd mereu ceva, ca – vorba Ap. Pavel – ca în ghicitură (1 Corinteni 13, 12). Particule elementare… protonul, electronul, neutronul… Chiar dacă omul de știință nu reușea să-și facă o imagine clară despre aceste „particule“ (particule? unde? nor? ansamblu de relații? ceva asemănător cu firele pe care se despart și se mișcă, într-o celulă care se divide, cromozomii?) totuși îi oferea posibilitatea unor calcule, unor teorii, unor explicații, și chiar sentimentul unor clarități, a unei logici. Dar 200 de particule? – un univers aiurizant, uluitor! Realități, entități care apar și dispar, care se formează și apoi se topesc într-un neant, ca să zic așa, sub ochii instrumentelor noastre. Părerea și intuiția mea e că atunci când comprehensiunea noastră va pătrunde mai profund în universul acesta, în microcosmosul acesta, va diminua perplexitatea noastră în contact cu Învierea, Înălțarea, Pătrunderea prin ușile încuiate ș.a., documente ale experienței duhovnicești, ale gingășiei întrepătrunderii a două ordini de realități. Știu că nu e vorba, și nu va fi aici vorba de „explicații“, de a explica una prin alta, adică de a amesteca borcanele, sau a naște noi confuzii, fie ele și foarte subțiri. Nu. Dar ni se deschide o perspectivă, așa cum ni se deschide totuși o perspectivă când ni se vorbește de degetul, de urechea, de ochiul, de mânia lui Dumnezeu, deși este evident că Dumnezeu n-are nas și urechi, și nici se mânie. Acestea nu sunt metafore sau comparații, și un om duhovnicesc nici nu le va lua ca atare, dar ele spun ceva, și pe baza unor intuiții și experiențe ne pun efectiv în contact cu o realitate, față de care, în absența unor astfel de referințe, am rămâne dezorientați ca vițelul la poarta nouă.
Personal am simțit – cum simțim când ne iubește sau ne supără cineva, când ne minte cineva, sau că e vorba de un eveniment important ș.a.m.d. – că în procesul de formare a puiului în ou, sub ochiul nostru, venim în atingere cu o taină, cu taina vieții în înțelesul ei cel mai riguros, mai emoționant, mai zguduitor, mai enigmatic și mai incontestabil în același timp. Privim și aici ca în ghicitură. Subzistă încă un ecran și nu suntem încă destul de perspicace, sau destul de înzestrați. (Poezia celebră a lui Ion Barbu, poet și geometru de foarte subțiri intuiții, oferă mereu un material de prosperă meditație.)
Lumea antică ne-a lăsat moștenire, ca să zic așa, un Cer mistic, nu semnul unei ignoranțe cum își închipuie „deștepții“ al căror număr a sporit, ci semnul unei alte sensibilități și a altor condiții de experiență. Creștinii, evident, au primit și au dus mai departe, unii nu l-au abandonat nici azi acest Cer mistic, în fața atâtor oameni desensibilizați, o pură „naivitate“. (Ce nărod nu crede astăzi că el e mai „deștept“, bunăoară decât Platon?)
Nu putem însă nici nega că pentru o anumită mentalitate Cerul acesta s-a golit, de fapt printr-o acțiune de vidare a unui conținut personal. Cerul e mai gol, pentru că omul e mai gol, iar deasupra omului vid, Cerul e vid. Inima însă care a păstrat adâncimile sale și puterea de a trăi și crea valori morale va resimți și va putea afirma că Cerul Mistic este o realitate, chiar dacă (vezi situația omului de știință în fața atomului care nu mai seamănă cu cel imaginat de Democrit), nu mai e în stare să gloseze despre el, ca altădată, și nici ca Dionisie Pseudo-Areopagitul. Naivitatea sau empirismul celor vechi, sau a celor din vremuri mai apropiate de noi, ar fi o prostie să le relegăm ignoranței sau unei mentalități – cum se spune – depășite. Desigur depășim niște stadii, dar e o altă naivitate să ne închipuim că prejudecata depășirilor, ne dezleagă de obligația de a nu pierde pe drum niște adevăruri fundamentale, care vor exista totdeauna fie sub alte haine sau formulări.
Unii știu, bunăoară, că Misticismul nu este o mistificare, ci este manifestarea spontaneității supreme a spiritului. Contactul cu Absolutul, chiar la nivelul satisfacției intelectuale – care e un nivel de rangul doi – este evident că implică eforturi de concentrare și condiții care nu mai sunt cele obișnuite și la îndemâna chiar oricui. Numai inteligența, sau numai bunăvoința rămân inoperante, și rămân dedesubt. Contactul viu, creator, cu ordinea spiritului reclamă vârfuri, însușiri, condiții deosebite, și uneori foarte deosebite.
INTERVIURILE HotNews.ro