Celebrarea națiunii este sau nu idolatrie?

A celebra ceva nu are cum să fie ceva rău. Fiecare dintre noi ne celebrăm ziua de naștere; fiecare companie celebrează momentul fondării sale; fiecare națiune celebrează un moment semnificativ al istoriei sale – de cele mai multe ori, momentul eliberării sale. Lucrurile se complică, însă, dacă celebrarea implică și altceva.

Când vechii israeliți s-au întors din robia babiloniană, s-a întâmplat ceva ciudat și fascinant în același timp. Cărțile lui Ezra și Neemia povestesc cum liderii politici au conștientizat faptul că puritatea de sânge a poporului devenise, deodată, importantă, astfel că au luat imediat măsuri: au interzis mariajele mixte pentru a evita contaminarea cu neisraeliți și i-au alungat pe evreii care au refuzat să se despartă de nevestele lor străine.

Această formă de segregare rasială sau etnică, indiferent cum dorim să o numim, este în sine surprinzătoare, întrucât fiii lui Israel nu păreau să fi fost foarte preocupați de acest aspect înainte de exilul babilonian; însuși marele rege David, întemeietorul regatului unit, nu avea sânge evreu pur, întrucât era strănepotul lui Rut, o femeie moabită care se convertise la iudaism, după cum relatează cartea care poartă numele ei. E adevărat că instrucțiuni împotriva mariajelor mixte existau și în Legea lui Moise (Exod 34:16; Deuteronom 7:3), dar ele păreau să fie date pentru a nu risca alterări ale purității cultului mai degrabă decât pentru păstrarea purității de sânge. În Ezra și Neemia, noțiunea de „neam sfânt” (literal „sămânță sfântă”, sintagmă tradusă „holy race” în unele versiuni englezești) impune pentru prima dată la evrei ideea de puritate etnică/rasială care se cere prezervată.

Fenomenul ține de faptul că identitatea colectivă dobândește acel caracter pe care azi îl numim „național” (și care, în cazul evreilor din perioada postexilică, l-am putea numi „protonațional”) nu atât în momentul în care grupul devine conștient de identitatea sa și își asumă o anumită misiune (la evrei, acest moment ar începe o dată cu primirea Legii la poalele Sinaiului și își are înflorirea o dată cu regatul lui David și Solomon), ci mai degrabă în momentul în care grupul astfel constituit se confruntă cu realitatea dură a unei alterități subjugante. Nu gloria unui regat unitar și puternic, ci suferința de a fi pierdut acel regat în vremea Exilului a fost catalizatorul acelui sentiment incipient care ține de conștiința națională. Tot așa, națiunea germană s-a constituit sub imperiul napoleonian, deci într-un context de pierdere a gloriei și a libertății grupului. Cu alte cuvinte, emergența sentimentului național și a identității naționale ține de apariția subiectivității colective, adică a acelui moment când grupul etnic devine o comunitate de subiecți ai unui conducător perceput drept străin „de neam” și ilegitim.

Revenind la vechii israeliți, putem reformula întrebarea din titlu: nu cumva glorificarea propriei identități colective și stabilirea unui cult al națiunii este o formă de idolatrie din punct de vedere al Torei? Desigur, Cărțile lui Ezra și Neemia nu vorbesc de existența vreunui cult al națiunii. E adevărat că la antici și la popoarele primitive avem de a face frecvent cu cultul strămoșilor și iarăși e adevărat că unii sociologi, precum Émile Durkheim, au echivalat divinitatea la comunitățile primitive cu identitatea colectivă; totuși, această echivalare a fost un construct și un artificiu teoretic al sociologului, nu un fapt obiectiv. Un astfel de cult al identității colective nu a existat, din câte știu, în Antichitate și nici în Evul Mediu (nu sunt istoric și e posibil să mă înșel), ci, cel mai probabil, cultul națiunii apare doar o dată cu naționalismul în sensul modern al cuvântului, deci cam în perioada romantismului german. În treacăt fie spus, e posibil ca tocmai existența unui astfel de cult al națiunii să poată constitui un bun criteriu pentru a decide dacă un anumit grup etnic se poate numi națiune sau nu.

Interdicția idolatriei a fost moștenită de la iudaism de către celelalte două monoteisme, creștinismul și islamul, iar întrebarea dacă venerarea națiunii este sau nu o formă de idolatrie este legitimă în toate cele trei religii în contextul naționalismelor contemporane, de la naționalismul iranian până la ideologia sionistă ori la naționalismul românesc. În fapt, întrebarea este legitimă chiar și pentru alte forme de naționalism în state declarat seculare, cum e cazul naționalsmului din România lui Ceaușescu ori a adulării etniei Han căreia i se recunoaște virtutea de a fi coagulat națiunea chineză modernă, întrucât religia seculară a materialismului istoric poate fi considerată al patrulea mare monoteism al lumii contemporane, născut la rândul lui din vâltoarea ereziilor creștine pe fileră gnostică, după cum arătase Eric Voegelin. În România contemporană, omul religios nu se preocupă, de regulă, de această chestiune; caracterul „idolatru” al naționalismului este în general susținut de către adepții construcținismului social din sfera științelor socio-umane sau din sfera politică a stângii seculare.

Pentru a răspunde la întrebare, e nevoie de o discuție în jurul celor două abordări ale naționalismului: cea esențialistă și cea construcționistă. Discuțiile sunt numeroase, iar autorii care s-au ocupat de problemă sunt mulți și ei; abordarea esențialistă este numită uneori (sau, cel puțin, este foarte apropiată de) perenialism, iar construcționismului îi corespunde abordarea modernistă.

Esențialismul pornește de la premisa că există o esență a fiecărei națiuni care nu poate fi învățată, nu poate fi cumpărată și nici capturată în niciun fel decâtre cineva care nu a fost născut și crescut în acea națiune. Acel ceva este imposibil de surprins și de descris, deci este un fel de tezaur secret și intim al nației.

În cazul grupurilor relativ mici, bazate pe relații de rudenie, este evident că „esența” e legătura de sânge dintre memberii grupului, legătură care e un dat ce nu poate fi schimbat. Însă, pe măsură ce grupurile bazate pe rudenie devin tot mai mari, recunoașterea între membrii tribului devine tot mai dificilă, astfel încât esența pe care anticii o legau de apartența la o genealogie comună devine și ea tot mai greu de controlat, astfel încât tinde să migreze spre versiuni simbolice și abstracte, condiția apartenenței la o genealogie comună devenind tot mai puțin importantă și estompându-se treptat.

Ce este important în cazul esențialismului este că esența respectivă are legătură cu sacrul. Durkheim a observat asta, dar el s-a grăbit să spună că sacrul nu este altceva decât conceptualizarea grupului în sens abstract. Durkheim s-a grăbit să detroneze sacrul de pe piedestalul pe care societatiile tradiționale și primitive îl pun și să-l supersimplifice, reducându-l la social, în vreme ce sacrul este ceva mult mai complex. Această legătură pe care Durkheim a remarcat-o există, însă e de altă natură și nu poate fi abordată în manieră reducționistă. Legătură dintre esență și sacru este legătura dintre peren și sacru. Perenul are de a face cu temporalitatea, pentru că face referire la ceva ce nu dispare, deci la ceva ce este etern. Legătura dintre esență și sacru transcende, deci, condițiile și fluctuațiile istoriei și transcende spațiul. Faptul de a fi transcendentă conduce la aceeași idee că esența este ceva sacru. Iar semnificația termenului de „sacrul”, știm, este aceea de a fi „pus deoparte”. A fi pus deoparte înseamnă a fi intangibil și este, de regulă, rezultatul unui act concret de consacrare.

Obiectul consacrat nu a fost sacru înainte, dar el devine sacru prin actul de consacrare în momentul în care este pus deoparte. În cazul în care un obiect (sau un spațiu, un timp sau o persoană) este dat ca fiind sacru, atunci vorbim de sfințenie, întrucât există o distinție între sfințenie și sacralitate. Sfințenia este ceva dat și nu este rezultatul acțiunii umane. Dumnezeu este sfânt, dar nu este sacru în sensul de a fi fost consacrat, ci este sacru în sensul de a fi sacru prin El însuși. Altfel spus, sfințenia Sa nu este rezultatul unei consacrări realizate de om.

Caracterul obiectului sacru de a fi intangibil se traduce și prin „neprețuirea” sa, adică imposibilitatea de a-i pune un preț, de a-l schimba cu o valoare comensurabilă în bani, aur sau altă materie prețioasă. Există mai multe nivele ale sacrului la societățile tradiționale, iar acestea au rămas într-o anumită măsură și la societatea modernă. Este vorba de acele relații interumane care sunt afectate de sacralitate, deci acele relații care sunt intangibile, fără preț, esențiale, perene și transcendente. Relațiile din interiorul familiei, în special dintre mamă și copil, sunt sacre (iar acest lucru e vizibil nu doar la oameni ci și la animale) în sensul că mama își va apăra puiul chiar cu prețul vieții.

Relațiile din interiorul familiei nu pot fi exprimate în valori materiale, deci nu pot fi supuse trocului sau actului de vânzare-cumpărare. Nivelele sacrului se manifestă, în societățile tradiționale, sub forma unor sfere concentrice ale relațiilor de sânge, relațiilor de rudenie, familiei extinse sau tribului. Apartenența la o identitate nostratică, cum e cea a „neamului sfânt” la evrei, era văzută în societatile tradiționale și în concepția esențialistă ca fiind ceva ce nu poate fi negociat, nu poate fi schimbat și nu poate fi cumpărat, deci ceva ce nu este comensurabil în termeni omenești. –

Citeste intregul articol si comenteaza pe contributors.ro