Performanța elevilor de la cele câteva școli de elită e o iluzie de care avem nevoie pentru a acoperi oceanul de neajunsuri

Mulți români își imaginează probabil că viața cotidiană a unei școli se rezumă la învățare, disciplină și practici care ajută cele două procese fundamentale: formarea de deprinderi comportamentele minime în vederea integrării ,,cu succes” în viața socială și cea legată de competențe generale și specifice pentru creșterea bunăstarii economice în România. Cum punem în practică aceste deziderate globale, tipice oricărei societăți moderne, în practici instituționale? Aici vorbim de politici publici, de cultura instituțională predominantă și de calitatea conducerii sistemului de învățământ, din Minister până la directorii de școală. Toate aceste aspecte sunt când deficitare, când cel mult modeste, iar viitorul nu se anunță optimist, oricâte măriri salariale ar avea loc. Salariile nu sunt cuplate la nicio performanță credibilă. Dar în ce constau rezultatele demne de a fi apreciate? Adevărul trist este că, de decenii deja, sistemul de învățământ nu are criterii clare de triere și ierarhizare a școlilor, după cum nici pentru profesori nu se poate vorbi de ceva solid și greu de criticat în aranjarea lor pe verticala dosarelor birocratice. Ce își dorește, cu toate acestea, sistemul de la profesori și elevi? Să luăm pe rând cele două ,,orizonturi de așteptare”, profund ideologizate la vârf și cu rezultate execrabile – acesta este cuvântul – în ansamblul societății. Sunt motivele pentru care sistemul nu se poate dezvolta, bătând pasul pe loc în continuare. Funcționarea sa calitativă trezește de multă vreme suspiciuni.

Divertismentul postmodern

O primă componentă a școlilor cu imagine bună în comunitate, căutate de părinți ca pomul lăudat, se referă la suma activităților extracurriculare. Cele mai multe nu includ nici pe departe tabere pentru elevi defavorizați, cu note bune și foarte bune, plătite de statul român. Nu, nicidecum ceva atât de elementar ca o tabără gratuită pentru un stat căruia îi pasă aparent de cetățenii săi minori. Cuantumul burselor actuale și plătite lunar nu acoperă nevoile de consum reale ale unei coș mediu calculat pe membru de familie. Ce înseamnă mai puțin de o sută de euro pe lună față de nevoile de consum actuale? Nu vrem doar să ne întoarcem în trecutul comunist, dar în ce direcție mergem nu e deloc clar. Nu sărăcia gravă ne preocupă cu adevărat, ci bifarea din oficiu a unor cerințe UE. Grijile actuale sunt altele: facem activități suplimentare ori ecologice sau de mediu, într-o țară în care gunoaiele zac pe străzi neridicate sau se ard în condiții insalubare și ilegale, ori legate de violență, consum de droguri și fenomentul bullyingului, în condițiile în care indisciplina este la cote înalte și stupefiantele se vând între blocuri, ori economico-financiare, în orașe dominate de farmacii, amaneturi și săli de pariuri, ori, culmea valorii, mergem în proiecte Erasmus, unde tematica discutată este exact cea deja amintită, plus minoritățile etnice, tradițiile locale și grupurile etern defavorizate, într-o Românie în care rasismul și clasismul pe bază de venituri nu au măsură. Facem ca să reparăm, dar nu se repară nimic de fapt. Care este eficiența socială a acestor proiecte și programe, multe de o calitate intelectuală îndoielnică? Imposibil de estimat obiectiv. S-au completat chestionare, s-au cerut păreri, s-au implementat programe costisitoare și s-au făcut raportări de mii de pagini într-o limbă de lemn insuportabilă la lectură. Rezultatul la firul ierbii? Problemele se acumulează și pesistă obraznic de la an la an.

Să ne uităm cu atenție la cum funcționează în interior unitățile de învățământ cu cele mai bune rezultate, unde elevii sunt parcă aleși să dea randamente maxime. Aici bâlciul și impostura sunt de înălțimea Everestului. Olimpiadele școlare apar doar ca rezultatul unei munci suplimentare, neremunerate, nenormate, în afara programului școlar uzual. Profesorii lucrează paralel sistemului, dar asigură performanța sistemului de învățământ. Paradoxul nu jenează pe nimeni. Anormalitatea s-a normalizat. Rezultatele la Evaluarea națională și Bacalaureat sunt urmarea sutelor, dacă nu miilor de ore de meditații plătite, din nou, totul paralel învățământului obligatoriu și de stat. Statul însuși pare paralel cu societatea. Cu asemenea elevi de elită, ce poate fi mai firesc ca școala să fie la același nivel? Dar a cui elită în mijlocul atâtor lipsuri? Pe baza a ce s-a construit acest mandarinat bizar? Sigur nu pe spinarea muncii vizibile de la clasă, ci a celei invizibile din afara șălii de clasă sau a orarului școlar. Pe cale de consecință, dacă școala adevărată se face acasă, de ce să nu transformăm școala într-o colaj constând din zeci de activități CAER, CAEN, CAEM, conform acronimelor Ministerului Educației? Avem 40% din elevi cu rezultate dezastruoase la învățătură. De-abia știu să scrie și să citească la un nivel elementar. Totodată, ne împăunăm an de an cu sute de medalii la concursuri naționale și câteva zeci la cele internaționale. Nu ne interesează decât cei 1% brain drain, care ne aduc o stare de bine interior când vin la aeroport împodobiți de premii și îi radem din spectrul vizual pe cei 40% cu deficiențe majore educaționale și îi amuțim în anonimat pe ceilalți 40%, considerați mediocri. Dovada se vede cu ochiul liber în nerăbdarea cu care s-au introdus Săptămânile altfel și verde în ultimii ani, ambele gândite pe genunchi și în fuga entuziasmului paneuropean, ultima găselniță cu rol de panaceu: elevii se plimbă și învață din mers timp de două săptămâni pe an, în condițiile în care statul nu a alocat nici o sumă de bani pentru aceste deplasări în tot acest timp. Dar acolo unde părintele s-a învățat să platească educația din buzunarul său, de ce nu ar plăti și excursii sau deplasări cu scop de divertisment educațional? Unitățile de învățământ de prestigiu nu fac rabat la calitatea actului educațional: părinții finanțează educația de stat nu doar din taxe și impozite, ci și din propriul portofel. Nimeni nu este deranjat de această dublă plată pentru același seriviciu.

Eminența cadrelor didactice

Dosarul de gradație de merit copiază la indigo modelul școlii cu rezultate notabile. Contează mai puțin ce face profesorul la ore, cât și ce se poate realiza în funcție de cartier, comună, sat, decât plantatul de copaci în weekend, colectarea de baterii și electrocasnice, de gunoaie și de peturi. Până când va mai dura să ne întoarcem în anii 1980 cu acest heirupism civic pe umerii școlii și să mergem încolonați la munci agricole? Aproape că am ajuns în școli la reciclarea de hârtie, capace și borcane ca pe vremuri, iar profesorii primesc deja punctaje din asemenea activități pline de merit, pe lângă cele legate de rezultate deosebite la concursurile și olimpiadele scolare, unde 95% din elevii români nu visează să ajungă la etapele superioare școlii și peste jumătate nu se pot încadra minimal în ceea ce privește competențele lor de cunoaștere implicite. Profesorul ideal visat de sistem arată după cum urmează: cinci ore pe zi predă, eventual sub forma unui fișier prietenos PowerPoint adapat oră de oră, încă trei ore realizează proiecte ecologice sau lucrează la fișe pentru elevii cu CES, altă rubrică de punctaj la gradația de merit, adică 25% în plus la salariu vreme de cinci ani. În weekend, profesorul lucrează la proceduri pentru comisii permanente în numele descentralizării din școli sau merge în excursii, la muzeu, la film sau la teatru cu elevii, scopul înalt al acestor activități fiind creșterea standardelor de educație și ale calității actului educațional. Neoficial, se adună o sumedenie de adeverințe, diplome, decizii și acorduri de parteneriate. Nu contează ce faci în mod normal la ore ca profesor, ci doar în mod excepțional și în afara orarului școlar de muncă la clasă. Valoarea școlii s-a externalizat. _Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro