Caritate versus justitie sociala. De ce amestecam biserica in afacerile statului?
Initial, mi-am spus ca nici macar nu are sens sa scriu pe aceasta tema: substituirea asistentei sociale etatizate de catre caritate. Pur si simplu, faptul ca prima nu poate fi inlocuita de a doua mi se pare de o evidenta strigatoare la cer. Totusi, cateva evolutii mai recente ma determina sa abordez acest subiect.
Mai intai de toate, am aflat de curand de existenta unui proiect de lege cvasi-necunoscut, insa care a primit deja votul Senatului. Proiectul de lege a fost initiat de 90 de deputati si senatori PDL (printre care Sever Voinescu, Sulfina Barbu, Cristian Boureanu) si transfera o parte din protectia sociala din Romania pe mana Bisericii (80% din proiectele sociale ale Bisericii vor fi finantate cu bani de la stat).
Motivul, conform spuselor lui Adrian Videanu, ar fi utilizarea mai eficienta a banilor alocati asistentei sociale prin folosirea unor mecanisme mai flexibile. O alta serie de justificari e oferita intr-un recent supliment al Revistei 22, care isi propune sa evalueze critic capacitatea statului asistential de a oferi „ajutoare sociale unei populatii confruntate cu fenomenul acut al imbatranirii si al saraciei, dar si cu probleme specifice unei veritabile crize spirituale si morale[a]”.
Departe de a se opri la o simpla „evaluare”, precum anunta in declaratia de intentie, textele din supliment merg mai departe, concluzionand ca pe langa esecul de a furniza asistenta, statul ii „impiedica pe oameni sa prospere prin propriile lor eforturi sa se ridice la un cu totul alt nivel”[b]. Solutiile propuse variaza: de la „asumarea cetateniei istorice” de catre biserica si pana la urbanizarea Romaniei (ma intreb de unde si pana unde exista un conflict intre urbanizare si asistenta sociala!!!)”
Caritatea si anihilarea libertatii interioare
Nu voi aborda in acest text capacitatea bisericii de a-si asuma dimensiunea sociala, e o tema separata.
Consider ca dezvoltarea serviciilor sociale pe langa aceasta institutie este un lucru onorabil si binevenit, insa serviciile respective trebuie sa fie complementare celor oferite de stat, nu un substitut al acestora. Statul nu isi poate limita interventiile doar la cazurile de „inundatii si cutremure”[c], asa cum se sugereaza in suplimentul Revistei 22, lasandu-si saracii la cheremul caritatii private sau pe mana bisericii, chiar daca biserica le poate oferi celor nevoiasi un sprijin eficient.
Iar caritatea, indiferent de finalitatea sa practica, nu poate inlocui justitia sociala ca principiu structurant al ansamblului social din simplul motiv ca o societate coagulata in jurul unei valori precum justitia sociala arata complet altfel, in substanta ei, decat o societate construita pe caritate.
De ce?
Pentru ca tesutul social si interactiunea dintre membrii societatii sunt radical diferite in cele doua tipuri de societate.
Oricat de multa dragoste de semeni si compasiune crestina ar contine caritatea, fundamental ea presupune o ierarhizare a raporturilor intre partile implicate in act. Este o relatie profund asimetrica, pentru ca de fiecare data unul ofera si celalalt primeste. Iar cel ce primeste este mereu intr-un raport ontologic de subordonare fata de cel care daruieste, chiar daca ￢darul￢ e facut din toata inima.
Manifest oaresice rezerve cu privire la caracterul dezinteresat al actelor de caritate asa cum se manifesta acestea in practica – nu ma refer la intelesul lor originar, evanghelic. Din punct de vedere antropologic, insa, practicile caritabile se aseamana foarte mult cu „darul” lui Mauss. Asa cum arata Guidieri[d], intr-o reinterpretare a teoriei lui Mauss, ceea ce sociologul francez definea drept „dar” este, in realitate, un imprumut.
Cel ce primeste stie ca trebuie sa intoarca inapoi darul primit, ba chiar mai mult decat a primit. Darul acceptat creeaza deci o obligatie si o relatie de interdependenta mutuala; il leaga pe cel care primeste si ii ingradeste libertatea. In cazul caritatii, evident, darul nu trebuie returnat in forma sa materiala, insa de la receptor se asteapta intotdeauna recunostinta adanca si redeventa morala.
Cineva care nu manifesta recunostinta fata de actul de binefacere face dovada de ingratitudine. Libertatea lui interioara este anihilata. Intre facatorul de dar si primitorul de dar se instaleaza ireversibil o relatie de putere. Egalitatea dintre cel care savarseste un act de caritate si cel ce primeste e aruncata in aer.
Intr-o societate edificata in jurul principiilor caritatii, chiar daca se reuseste diminuarea saraciei, inegalitatea reprezinta fondalul moral si normativ al interactiunii dintre persoane.
Intr-o asemenea societate, un individ defavorizat nu poate pretinde legitim sa i se ofere ajutor; cel sarac nu isi mai revendica dreptul la ceva care i se cuvine, el doar beneficiaza de favorurile care i se fac prin mila si generozitatea celorlalti. Este un subiect pasiv al jocului social, nu poate avansa pretentii, nu are dreptul sa comenteze asupra a ceea ce a primit, caci, nu-i asa, ne-o spune foarte clar o vorba romaneasca: calul de dar nu se cauta la dinti.
Justitia sociala si drepturile saracilor
Spre deosebire de caritate, justitia sociala nu il pozitioneaza pe beneficiar intr-o relatie asimetrica. Un sistem construit pe justitie sociala nu este centrat pe ￢dar￢, iar interactiunea sociala configurata in jurul acestuia devine ne-esentiala, marginala. Darul este inlocuit cu beneficiul si ajutorul social, definite ca expresie a unui drept fundamental.
Cel ce primeste beneficii sociale nu este subiectul unui favor, fie el izvorat si din iubire pura; beneficiile ii revin in virtutea unui sistem care urmareste ca principiul dreptatii sa fie aplicat corespunzator partii ￢vatamate￢. Intr-o societate bazata pe justitie sociala ￢darul￢ ia forma unui soi de ￢reparatie￢ morala si financiara, este un act de dreptate care se face beneficiarului sau.
Aceasta abordare se bazeaza pe o filozofie care recunoaste implicit caracterul esentialmente injust si arbitrar al acestei lumi si incearca, prin instrumentele care ii stau la dispozitie, sa atenueze consecintele nedreptatii fundamentale a lumii. A oferi aceste reparatii materiale inseamna, de fapt, a garanta exercitarea egala a drepturilor fundamentale de catre toti cetatenii, nu doar de catre cei instariti.
Or, fara implementarea drepturilor pozitive (sociale) prin care se realizeaza justitia sociala, nu putem asigura nici implementarea drepturilor negative (dreptul la libertate, la viata sau proprietate, etc), asa cum arata Allan Buchanan intr-un exemplu faimos: daca un sarac si un bogat au o disputa pe dreptul de proprietate, bogatul va angaja avocati buni si va avea castig de cauza, prin urmare dreptul la proprietate al saracului va fi incalcat.
Prin urmare, drepturile pozitive servesc acele interese umane care sunt necesare unei minime exercitari a drepturilor negative.
De fapt, eroarea pe care o comit adeptii inlocuirii protectiei sociale cu practicile caritabile este aceea de a trata protectia sociala ca pe un echivalent etatizat al caritatii – „compasiunea si milostenia raman valori nobile si perene, atata vreme cat ele nu cad sub incidenta unui dictat statal”[e].
Or, tocmai aceasta e deosebirea de baza [ justitia sociala nu este milostenie institutionalizata, nici compasiune gospodarita de stat, ci o abordare radical diferita a relatiilor umane, care pune accent pe drepturile celui ce primeste, nu pe virtutile celui ce da.
Spectrul unei struto-camile – caritate pe banii statului
Partea cea mai rea in toata povestea este ca ceea ce se intentioneaza a se face prin acest proiect de lege, este un soi de struto-camila – caritate cu bani de la stat.
Cu alte cuvinte, eu ca si cetatean imi platesc in continuare taxele si impozitele, numai ca in loc sa le administreze statul, ele vor fi gestionate de biserica si nu se vor mai chema protectie sociala, ci caritate! Exact ce e mai rau – povara fiscala de pe umerii statului nu va fi diminuata, deficitul bugetar nu va scadea, in schimb logica justitiei sociale va fi aruncata la gunoi si abandonata! Rezultatul nu va fi o atenuare a mentalitatii „asistentialiste”, care de fapt reprezinta un mit, dupa cum arata un recent studiu ICCV (doar 1% din romani isi mai doresc protectie sociala de la stat, restul vor locuri de munca!); un mit care a fost folosit insa mereu pe post de pretext in discursurile celor ce cauta sa legitimeze saracia paturilor defavorizate prin viciile morale ale acestora.
Pur si simplu, efectul inlocuirii protectiei sociale cu masurile caritabile ale bisericii va fi transformarea figurii saracului dintr-un cetatean detinator de drepturi ￢ imagine oricum zdruncinata din cauza monopolizarii discursului de catre adeptii dreptei ￢ intr-un individ demn de mila, care ne datoreaza noua, binefacatorilor, recunostinta vesnica si care traieste din pomana, nu din ceea ce i se cuvine.
Si mai rau – va fi perpetuata acea traditie damboviteana in care totul se face cu banii statului, dar impotriva acestuia – liberalism cu proprietati ale statului, capitalism cu resursele acestuia, iar acum vom avea si caritate cu bani publici. Si astfel, in loc sa termine cu inexistenta ￢mentalitate asistentiala￢ a saracului roman, guvernantii nostri vor da nastere unui nou soi de asistentialism ￢ cel al Bisericii￢Nu ar fi pentru prima data.
￢￢￢￢￢￢￢￢￢￢￢￢￢￢￢￢
[a] 22 PLUS, nr. 308: Caritas. Abundenta saraciei si criza filantropiei. Incotro?, Mihai Neamtu
[b] 22 PLUS, nr. 308: Dezvoltarea urbana si diminuarea nevoii de asistenta sociala, Vlad Tarko
[c] 22 PLUS, nr. 308: Saracie si compasiune, intre responsabilitatea individuala si solidaritatea comunitara, Mihai Neamtu
[d] Remo Guidieri, Abundenta saracilor, Editura Idea, Cluj
[e] 22 PLUS, nr.
308: Saracie si compasiune, intre responsabilitatea individuala si solidaritatea comunitara, Mihai Neamtu
INTERVIURILE HotNews.ro