Șofer de dubă în lupta cu viermii traficului București. Șofer la Festivalul Super, ediția 9-a

“Domle, dacă nu sunteți în stare să stăpâniți o dubă, de ce vă băgați?” Mi s-a spus asta pe bună dreptate după ce lovisem o copertină cu partea de sus a dubei. De ce m-oi fi băgat să fiu șofer de dubă? Pentru că m-a sunat Luca: “Te bagi?” Nu-l puteam refuza. Și că ideea a fost a lui Paul Dogioiu. Duba, e singura soluție ca să ducem-luăm ustensilele de la Roba de Cultură. Sigur, soluții pentru a șofa duba existau. Era Eva, dar și ea avea mii de lucruri pe cap. Așa se face că a clocotit sângele în mine, chiar nu-s în stare? Adevărul este că începea Festivalul Super în câteva zile și puștimea asta, în frenezia ei, te îndeamnă la nebunii. Uite ce-nseamnă să fii șofer de dubă. În viață și, mai ales la Festivalul Super de artă făcută de adolescenți, ediția a 9-a.

Festivalul Super. Dimineața, luni. La șapte seara începe Super.

Să fii cu duba e ca și cum ai fi cu un dinozaur. Nu-i știi dimensiunile. Și primul lucru făcut a fost să feresc stânga, dreapta. Adevărată e afirmația asta, dacă alta n-ar fi cu mult mai adevărată.

Tot adevărat este că să fii cu duba prin București e ca și cum ai fi invizibil. Se bagă toți tartorii în fața ta, îți taie calea. Am mers pe dreapta, cu 30-40 pe oră. Nici nu se putea mai mult. Era trafic ca la balamuc. Festivalul SUPER are nebunia lui: să vezi lucrurile din mai multe puncte de vedere. Așa că a fi șofer de dubă se potrivește cu Festivalul Super.

Fascinant este dintr-o dubă, că-i vezi pe ăilalți ca pe niște mici-mititei, viermi.

Ceea ce m-a adunat și mi-a dat curaj. Le spuneam, când mă enervau șoferii ăilalți, viermi. Uite viermele ăla cum se bagă, uite-l pe ăla cum îmi dă claxoane. Uite viermele. Uite viermele. Lumea este alta agitată fără rost, când o numești cu un cuvânt, îți dă putere, că tu ești spăimos și terminat la volan.

Dimineața de luni am fost cu Mălina și Paul. Vă dați seama ce era în sufletul lor că știau că eu sunt afon la dubă. Hai, la Vira, hai la Accept, hai la Matei Dumitru. Hai, hai, hai. Drumuri înguste însă, unde-s mașini gârlă. Te seacă. Ce mă fac?

Să nu dai într-o oglindă, să nu iasă vreo mașină. Așteaptă să iasă ăla. Ba și ăla, că imediat s-a vârât și el și mi-a tăiat calea.

Unul din principiile mele: așteaptă, bă! Și așteptam. Că, văzând duba, se băgau mulți, prea mulți, și mai mulți, deși eu aveam prioritate. Toți aveau râie să depășească, să nu stea pe bandă, în spatele dubei. Parcă era umilință să stai în spatele dubei.

Aha, vine duba, asta se mișcă greu, mă bag eu. Și se băgau. Cum să iei curba dintr-o bucată pe străzile înguste? Imposibil. Mi-am ferit fundul să nu lovesc vreo doi-trei care se băgau în fundul meu.

Bă, mă vedeți că-ntorc? de ce faceți de-astea? Apoi, o luam curba din trei bucăți. Din trei-patru pentru că erau parcate mașini în devălmășie.

În sfârșit, unde puteam eu să parchez o dubă de 3 metri jumătate? Unde? Unde? Măcar un sfert de oră cât încărcam scule, mese, steaguri. Unde? În mijlocul străzii unde-i Matei Dumitru și supersonica lui firmă, imposibil. Paul a oprit circulația, le-a explicat unora, dar te pui cu nebunii? Claxoane, claxoane. Am parcat pe un colț de trecere de pietoni și mi-am luat o serie de înjurături de la niște bieți trotintiști care n-aveau loc să se strecoare printre mașini parcate și dubă.

Eram eu viermele, nu? Eu eram înjurat, deși aveam duba, armă de luptă.

Dar situație tare a fost duminică la 2 noaptea, când eram încărcat peste puteri și veneam de pe drum de prioritate încercând să intru pe o stradă laterală. Ce crezi? Pustiu pustiu pe stradă. Fac stânga și de pe drumul mare vine autobuz. Aștept, normal. Ca boul aștept că din senin apare unul care-și pune mașina în botul meu. Eu eram deja pe fază, plus că eram în drept, plus că nu am făcut decât să apăs pe ambreiaj, să bag într-a-ntâia și să intru pe strada dorită. Credeți că s-a putut? Nu, nu. Viermele s-a trezit în drept să-ncerce să-mi taie calea. L-am ferit, mi-am văzut de drum. Ce crezi? Ăla, odată intrați amândoi pe strada laterală, accelerează, îmi taie calea, se așează în stradă și mă înjură de dubă și de mamă.

Aici mi-a fost. N-am înjurat. Pentru prima oară am realizat că duba mi-e dragă, că sunt una cu ea. Filmele, teatrele, muzicile de la SUPER mi s-au adunat o clipă în minte și mi-au fost tampon, catharsis. Începeam să înțeleg ce-i cu mine, ce-i cu duba, ce-i cu SUPER, așa, în curcubeul situației. Arta bună are puterea asta să-ți facă inima mai bună.

Și așa mi-am dat seama că duba asta, o tonă de fier, mi-a fost ca o mamă, așa uriașă, cuprinzătoare cum era. Mă legăna ca un căruț de copil. Am avut sentimente materne. Eram una cu duba.

Acum urmează ceva ce ține de metafizica DUBEI MELE< pardon, a Festivalului Super.

La Festival ca la festival ai nevoie de detoate. Și Duba este ofertantă. E ca o balenă, la 3 metri jumătate și vreo 2-3 metri în înălțime, n-ai cum să nu ți se pară încăpătoare și bună. Și în ultima noapte am bucșit-o. Credeți că-i ușor să bucșești o dubă de asta? Nu-i ușor. La 2 noaptea ești preocupat să scapi cât mai repede de sarcină. Matei, Luca, Teona, Lexandra, Luca, Paul, Eva, Ioana, Teofil și voluntarii erau cheauni de somn. Nu dormiseră decât pe fugă de câteva nopți, dar încărcau ca lunaticii.

Și ne-am trezit că nu-ncap atâtea. Nu-ncap. Ne-am pus cu disperare să facem ordine. La 2 noaptea? Crimă. Dă jos, ai cap. Imposibil. Noroc că erau că mai aveau capul pe umeri Paul la dubă și Matei la „strâns” scena.

Și așa mi-a trecut prin cap Metafizica dubei. Da, ea te cheamă s-o umpli. Că e loc zici. Dar tot ea te obligă să ordonezi viața, aparatura. Nu e neîncăpătoare. Și acum tot de metafizică ține accidentul. Am fost vioi că reușisem să ies din jungla viermilor și când ce să vezi, când să înapoiez duba proprietarului – că duba era închiriată – ce să vezi?

Nu-i loc de parcare. Dar cel mai nasol este că legea cu care pornisem la drum nu se mai aplica. Cum? Păi, degeaba am ținut cont de stânga-dreapta, că trebuia să țin cont și de înălțime. Când am găsit un colț de parcat, ce crezi, simțeam că mi se opune, că duba mi este respinsă. Și dă-i și dă-i cu spatele. Abia apoi am aflat că am parcat sub o copertină, dar ca să intre sub copertină, am șifonat ditamai barele de fier. Deci, am ferit stânga-dreapta, dar de cap n-am avut grijă.

A fost deplin cu duba. Mi-am dat seama ce-nseamnă să duci cu adevărat greul. Greul dubei în trafic. Dromader, dar devenit invizibil. Tăcută, dar zgomotoasă. La o frână bruscă, viermii mi-au tăiat calea, toate ustensilele lui Matei au căzut peste mesele Acceptului de s-a auzit balamuc. Ah, credeați că doar atât? Bannerul Raiffeisen a pățit-o și el. A căzut de pe alte mese drept în capul steagurilor Kaufland. Nu s-au certat, cum am zis, ci doar m-au boscorodit. Auzind larma, m-am rușinat. Un pic. Duba maternă însă a înghițit în sec. În sinea ei, adică, în interiorul ei de balenă, care este.