Opriți cititul! Sună nebunește, dar cam acesta ar fi mesajul. Punct de vedere asupra disputei AER – Bookster

Nu știu dacă numai mie mi s-a părut că am fost contemporani cu unul dintre cele mai ciudate procese, prin magnitudinea minților celor care l-au demarat. Justiția l-a încadrat, cumva, la litigii cu profesioniști. De la început, fac precizarea că am folosit doar surse publice. Despre ce e vorba? Un proces început în 2019 (19954/3/2019) în care, niște edituri (Top 10) și o asociație a editorilor din România, care, ironic, are acronimul AER, au dat în judecată un grup de asociații -Bookster- care se ocupă cu împrumutul de cărți, lending lecturer, o bibliotecă mobilă, mai exact.

Principiul de funcționare al bibliotecii: ca mod de recompensare/bonus etc, șeful/patronul unei firme sau, chiar, direct, angajații plătesc un abonament lunar (transportul) și primesc cărțile comandate, odată cu colectarea precedentei comenzi.

Zic unii, ca abonamentele la sală. Poți comanda una sau mai multe cărți pe lună. Din câte am înțeles, însă, există dedicat doar o livrare săptămânală. Nu știu exact, pentru că nici nu contează. Nici nu e o filosofie, doar un cap de logistică simplă și multă muncă. Împrumutul, în sine, nu costă nimic. Regim de bibliotecă publică. Nu e nimic nou. Nici măcar la noi. Avea, nu știu dacă mai există, și statul asemenea gen de bibliotecă mobilă. Ideea e că la stat plătește statul, transport și cărți.

ARTICOL HOTNEWS DESPRE PROCESUL BOOKSTER-AER

Motivul # 1 al chemării în judecată: împrumuturile de cărți pun în pericol vânzările de carte, pentru faptul că, dacă lumea citește din mână în mână, nu mai dă banu (lei tramvai) pe titlu.

Scade apetitul de achiziție. Cifra de afaceri ar cădea în cap (sic!). Cum scrie la obiect pe portal: acțiune în concurența neloiala disjuns dosar 19954/3/2019… Subsidiar, motiv # 2 (cel cu care s-au dat de gol că nu pot mai mult): Achizițiile sînt făcute online sau offline și nu direct de la edituri?! Nu e chiar așa simplu. În realitate a sunat totul foarte complicat. După ceva ani de funcționare (cinci sau șase), AER și editurile s-au trezit că au descoperit răul, cauza neîmbogățirii lor, și vor să-l taie de la rădăcină. Adicătelea, ei vând cărțile în tiraje de scări bloc (cu mici excepții) pentru că a apărut Book-Monster pe străzi. Sunsidiar # 3, calitatea de bibliotecă publică, dar acesta e un atestat dat de Ministerul Culturii, cum e la universități cu doctoratele. Nu-și iau singuri doctoratele de pe o masă. E adevărat, la grămadă, e chemat și ministerul. Însă, logistic, mai bine ar fi făcut doar o sesizare ministerului, dacă ar fi avut motive, sau la alte organe care verifică activitatea statului.

Dar, hello, după șase ani? N-are nici o logică.

Strict ca părere personală, n-am crezut nici o clipă că toate editurile și-au dorit sincer și din proprie inițiativă să se încoloneze pe acea listă, până la urmă, o listă a rușinii. Mai la obiect. Sunt două edituri ale căror membri fondatori mi-au fost colegi de facultate și, cel puțin cât ziceam eu că îi cunosc, sigur nu aparțineau acestei conjurații a stupidității. Din păcate unul dintre ei s-a prăpădit, nu știu situația managementului actual, dar, din fericire, cel de-al doilea s-a retras ca parte din proces. Mi-a mai venit inima la loc. Parcursul procesului aici. Procesul ca orice proces, urât, consumator de timp… Practic, nici nu înțeleg de ce, pârâților li s-a cerut arhiva, de la înființare?

Parcă ar fi fost control ANAF, poliție economică. Contracte, caracter confidențial.

Date, caracter confidențial, sau cum i se zice GDPR… În loc să se ceară doar acte referitoare la respectarea legii. Autorizația de funcționare, plățile taxelor la stat conform legislației…. Bănuiesc că instanța a vrut doar să nu mai lungească și mai mult pelteaua, întorcând fiecare speță către cei care se ocupă specific. Pentru că dacă la aceste acte/date au avut acces și reclamagii, atunci, e foarte grav. În cele din urmă, nimeni nu știe ce va mai fi. Ar fi de râs, dacă n-ar fi de plâns Urmăream procesul, dar dată fiind durata procesualității la noi, amânări, permutări, culmea, unele cerute chiar de reclamanți, a făcut să-l pierd pe drum. Mi-am adus aminte când cu recentul târg de carte. Am zis să văd cum mai stă treaba, că, cel puțin după anunțurile târgurilor de carte, e o super afacere. Bookster n-a avut ecou, n-a reușit să-i împiedice pe cumpărători.

Desigur, procesul n-ar fi trebuit să aibă niciun al doilea termen pentru că, FAPT(ELE)A NU EXISTĂ.

Vizavi de sănătatea financiară a editurilor, se iau, așa cum a făcut și Bookster în proces, cifrele publice de la Ministerul Finanțelor și se citesc. Bookster ființează din 2013, apărând în vizorul editurilor în 2019. Pe această perioadă, cifra de afaceri cumulată a editurilor pârâcioase a crescut cu vreo 750% iar profitul de vreo 7 ORI. Hello! Cred că, deja, unii se gândesc că și-au greșit meseria. Deci, în prima acuzație, fapta n-a existat. Chestiune aritmetică. Totuși!? Motivul? Care a fost scopul circului? Cei care dețin editurile, unii dintre ei, se impersonează ca dătători de lumină, de rațiune, pe lângă educație și cultură. Începând acest proces, n-au făcut decât să susțină contrariul, cartea prostește. Poate. Dacă e înghițită nemestecat. Sau, habar n-am. Nu-mi explic. E un refuz al evoluției. Nu vorbesc numai de tehnologie, ci, de simplu management într-o economie sănătoasă și concurențială. Pentru motivul 2 din subsidiar că, nu cumpără direct din edituri, e chiar mai simplu de explicat. Editurile nu vând en détail. Pentru ca o afacere să o poți ține sub control, e musai să-i controlezi costurile. Printre acestea, stocurile.

Din acest punct de vedere, chiar dacă cartea era mai scumpă la librărie sau on-line, ea nu implica costurile de volum.

Respectiv, prețurile de transport, depozitare, care, la rândul lor, înglobează utilități, personal de gestiune, curățenie, întreținerea mediului (fără umezeală, căldură, rozătoare) etc. Sigur, acum, unele edituri au vânzări online proprii. Dar există librăriile online care pot avea prețuri mai bune (din dealurile făcute de ele cu editurile) sau diverse promoții (Black Friday). Dacă niște filozofi, scriitori, nu pot pricepe business, pot înțelege. Dar să demarezi un proces pe teme concurențiale când tu nu-l poți justifica cu propriile cifre, e ridicol. Și de-a dreptul, șocant, înspăimântător, dacă capitalismul, libera inițiativă, inovația li se par doar caracatițe. În sine, ce se simte dincolo de penibil, este mirosul puternic al totalitarismului. Umbra anilor comuniști. Frica. Nevoia de adăpostul sub umbrela dulce a unui monopolișor. Această formă de ”protest”, în tipar de infracționalitate, pe picior de egalitate cu pirateria, e clar că, a fost exact calea pe care nu trebuia mers. Aș vrea totuși să aud, ce s-a discutat la, dacă au existat, întâlniri preliminarii, ceva…? Sau, există și această posibilitate, nu au știut ce vor. Parcă pot accepta ca scuză naivitatea. Încă, credulitatea e un viciu scuzabil. În capul meu. Oricum, așa cum au pus ei problema nu pot fi decât subiect de stand-up comedy. Cum spuneam, … dacă n-ar fi de plâns.

Pentru că asistăm la apariția unei cenzuri pe invers.

Dacă în „Fahrenheit 451” se ardeau cărțile, acum, sîntem obligați să citim doar dacă putem cumpăra. Nu pot decât să-mi imaginez, în același spirit, cum că, dacă acum nu le iese, s-ar putea năpusti cu interzicerile asupra anticariatelor, a distribuitorilor de filme, vizavi de ecranizările după romanele pe care le au în portofoliu, împrumuturile personale, și rafturile „luați ce carte doriți, dar puneți alta în loc”, din scările de bloc sau de unde se mai fac ele, donațiile. Ba, editurilor mai mici, care nu s-au raliat demersului, să li se impună un număr de titluri, ce titluri, unde să vândă etc. În fond, dacă i-a ieșit lui Ceaușescu, de ce să nu le iasă și lor?! Nu trebuie să fii geniu, nici nu trebuie să fii urmat vreun curs de economie sau vreo oră de contabilitate, să îți dai seama că problemele editurilor stau în altă parte. Una de mentalitate, ei vor să câștige la bucată, nu la volum (mai puțină muncă), de aceea, nu este public niciun tiraj de carte.

Tiraje mici, prețuri mari per bucată. Pe vremuri, se publicau tirajele.

Să nu se înțeleagă greșit, motivele erau altele. Calculația materiilor prime ca să nu se fure. Pe hârtie se mai puteau tipări și manifeste. Apoi, prețurile actuale de cărți concurează cu vestul (foto). Un singur exemplu, vedem că pe un autor român, plătim cât americanul, aproape, care trebuie să acopere și costurile traducerii (royalties + fee/cuvânt/pagină). Prețurile sînt luate din locuri identice ca tip de vânzări online, amazon și emag.

DIFERENȚA între noi și americani este că americanul o poate achiziționa la jumătate de preț în varianta Kindle.

Cum e posibil așa ceva? Poate ne zic AER, editurile, Ministerul Culturii…. (doar să nu ne ia iarăși cu reducerea TVA la cărți că se ieftinesc, că nu se ieftinesc, se scumpesc) Deci românul are, pecuniar, acces restricționat din prima. N-are veniturile americanului. Acum, se încearcă să fie și îngrădit. Altfel, toți urlă cât îi țin bojocii educație, cultură și în prețul ăsta ne fac și proști. Adevărul este că și sîntem. De-abia, acesta este motiv de dat în judecată. Discriminarea. Cetățeanul de rang 2. Să nu mai ziceți că doar cei cu detergenții practică prețuri mai mari ca în vest. Să închei într-o notă ”filozofică”, deși, constat că tocmai cei care tipăresc, nu-și citesc producțiile. Orwell se temea de cei care vor interzice cărțile – în cazul nostru, prin disponibilitate (preț și proximitate).

Huxley, în schimb, se temea că nu va exista niciun motiv pentru a interzice o carte,

pentru că nu va mai fi nimeni care să vrea să citească vreuna, tradus în speța noastră prin inaccesibilitatea care se transformă în substituibilitate (de la formate la digitale, chiar în limbi străine, cazul fericit, la tv, time out etc). Paradoxal, noi sîntem în ambele situații. Mă rog, ar fi și alte idei interesante ale celor doi, dar cel mai bine citește fiecare. Prin urmare, dacă nu aveți bani, apelați la biblioteci sau anticariate și alte rețele SH. Cât se mai poate (sic!)