Executarea hotărârilor judecătorești privitoare la minori sau Kramer contra Kramer

Motto: „Copiii cresc și își judecă părinții. Câteodată îi iartă.”(Oscar Wilde)

Experiența spețelor de dreptul familiei ne-a demonstrat că ura care desparte cuplurile aflate în divorț este pe măsura iubirii care i-a unit la început. Foștii iubiți, parteneri de viață şi părinți de copii, par că își pierd uzul raţiunii, indiferent de sex, de vârstă, de educație, de avere sau de condiție socială. Nimic nu pare prea mult pentru a-l pune la pământ pe cel/cea care pleacă din familie. Schimbarea încuietorilor locuinței conjugale, ordinele de protecție pronunțate peste noapte, reclamațiile la locul de muncă şi restricționarea accesului la copii fac toate parte din arsenalul soților în divorț. Deși rare, despărțirile amiabile ascund întotdeauna resentimente mocnite şi frustrare. Nu poți rămâne niciodată doar prieten cu cel pe care l-ai iubit și care acum își caută fericirea în altă parte, cu altcineva.

Precum în filmul american „Kramer contra Kramer”, bătălia juridică pentru copii capătă proporții hiperbolice și uneori accente grotești. Părintele care rămâne să locuiască cu copilul trăiește cu impresia că i s-a făcut dreptate, sau că ar avea un ascendent asupra celuilalt soț. Nu toți părinții care pierd această bătălie juridică (în sensul că nu le este atribuită locuința sau, în cazuri mai rare, custodia comună asupra copilului, ori sunt obligați să respecte dreptul părintelui nerezident de a păstra legături personale cu minorul și să permită vizitele acestuia) dau dovadă de același fair play asumat de personajul interpretat de Dustin Hoffman. Contraziși în convingerile lor de către judecători, aceștia se simt trădați în așteptările lor de revanșă. Cazuistica demonstrează că, de multe ori, hotărârile judecătorești privitoare la minori (fie ca este vorba despre custodie, locuința copiilor, programul de vizită al părintelui nerezident, pensie de întreținere, etc.) nu se execută de bună voie. Părintele debitor își va găsi în neexecutarea propriilor obligații resursa de a-l tortura pe celălalt părinte.

Se ajunge astfel la executarea silită a hotărârilor judecătorești privitoare la minori, care aduce în siajul său executori judecătorești, asistenți sociali, psihologi, polițiști, somații și amintiri de neșters pentru copiii care nu pot înțelege ce li se întâmplă. Procedura executării silite a deciziilor instanțelor privitoare la minori – care se prelungește și ulterior pronunțării sau rămânerii definitive a unei hotărâri judecătorești – este o misiune aproape imposibilă, întrucât exercitarea drepturilor părintelui nerezident va fi mereu la discreția părintelui cu care locuiește copilul. Până la intrarea în vigoare a Noului Cod de Procedură Civilă (2013) nu existau dispoziții speciale referitoare la executarea hotărârilor judecătorești referitoare la minori, care puteau fi preluați de executorul judecătoresc de oriunde, oricum, fără precauții suplimentare și fără derogări de la executările de drept comun. Ulterior momentului 2013, normele de drept execuțional au cunoscut modificări esențiale, beneficiile sau deserviciile noii reglementări fiind în permanentă controversă. Este neîndoielnică intenția legiuitorului de a proteja copiii de traumele emoționale, provocate de divorţ. Din maniera în care, la art. 911 alin.4 C. pr. civ., s-a statuat că „Nu este permis nici unei persoane să bruscheze minorul sau să exercite presiuni asupra lui pentru a se realiza executarea”, este evident că acest gen de aducere la îndeplinire a măsurilor care privesc minorii poate escalada în incidente care pot afecta emoţional copiii. Art. 913 C. pr. civ. impune executorului judecătoresc să țină cont și să nu treacă peste voința minorului, atunci când acesta refuză să însoțească pe celălalt părinte ori manifestă aversiune față de acesta. Se merge pe ideea de a nu forța copilul să facă ceva ce nu dorește sau nu îi place. Dar, oare, ca adulți, facem întotdeauna ce ne dorim și ce ne place? Sau și ceea ce trebuie?

Realitatea arată că dispozițiile art. 910-914 C. pr. civ. sunt adesea deturnate de la finalitatea de protecție și de salvgardare a interesului superior al minorului, fiind folosite ca armă perfidă în conflictul nestins dintre părinți. Părintelui creditor nu i se permite fizic preluarea copilului, știindu-se că în acest caz nu se poate folosi forța. Cunoscând că nici unei persoane nu îi este permis să bruscheze minorul, al cărui refuz (conștient exprimat sau nu) constituie un fine de neprimire în calea oricărei executări, părintele care locuiește statornic cu minorul nu va ezita să agite şi să sperie copilul înaintea momentului la care părintele nerezident este așteptat, pentru a provoca un refuz al acestuia. Se ajunge la situația absurdă ca plânsetele unui sugar să devină motiv pentru a se refuza o îmbrățișare părintească. În alte cazuri, copilul este învățat că tatăl –care, de exemplu, va veni să-l ia la joacă – vrea să îl separe de mamă, pe care nu o va mai vedea niciodată. Alteori este speculată afecțiunea și dependenta copilului față de mamă, ca monedă de schimb în relația cu tatăl. Copilul ajunge să se simtă vinovat în a-și recunoaște și exprima afecțiunea față de părintele nerezident, reprimându-și instinctiv reacțiile spontane din teama de a nu fi privat de dragostea şi de atenția părintelui alături de care locuiește și a bunicilor din partea acestuia. Apare așa numitul Sindrom de alienare parentală, formă de abuz psihologic sever, recunoscut și codificat prin Dispoziția nr. 2/2016 a Colegiului Psihologilor din România, și care este definit ca fiind acea activitate de denigrare sistematică a unui părinte de către celălalt părinte în scopul înstrăinării (alienării) minorului, căruia îi este provocată deliberat o reacție de aversiune și de respingere faţă de părintele cu care nu locuiește în mod statornic.

Art. 913 C. pr. civ. prevede un aparent remediu față de acest sindrom: consilierea psihologică a copilului în vederea refamiliarizării cu părintele denigrat. Este un remediu aparent, întrucât succesul unei astfel de consilieri este limitat și condiționat de disponibilitatea părintelui alienator de a coopera, cu atât mai mult cu cât minorul rămâne să locuiască în continuare alături de acesta. Pentru acest motiv, instanțele resping solicitările de integrare a minorului (uneori foarte mic și fără discernământ) în programe de consiliere psihologică, considerând că nu se impune ca minorul să fie supus unei asemenea proceduri întrucât nu este vorba despre o respingere veritabilă și conștientă a părintelui său, ci doar de manoperele celuilalt părinte, cu care copilul locuiește, caz în care există căi diferite de sancționare (colectarea de penalități pe zi de întârziere, formularea de plângeri penale, etc.).

Recent, jurisprudența tinde spre schimbarea măsurilor referitoare la locuința, custodia minorului și la atribuirea lor părintelui nerezident, ca unic remediu în formele extreme ale sindromului alienării parentale. În plus, Ministerul Justiției şi Uniunea Națională a Executorilor Judecătorești au lansat apeluri repetate către Comisiile Juridice din Camerele Parlamentului în sensul modificării acestor norme de procedură, pentru a corespunde interesului superior al copilului de a-și cunoaște și de a întreține relații filiale cu ambii săi părinți.

Articol semnat de Valentina Elena Preda – Partner STOICA & Asociații