Ordinul de protecție – între ocrotirea victimei și abuzul procesual

Ordinul de protecție a fost gândit de legiuitor ca un mijloc legal de protejare a victimei violenței domestice de un pericol grav și iminent pe care agresorul îl reprezintă sau îl poate reprezenta la adresa vieții, integrității fizice și psihice ori libertății persoanei unui membru de familie.

Violențele despre care face vorbire Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea și combaterea violenței domestice sunt diverse și au în vedere nu doar agresiunile fizice (cazul clasic), ci și violența verbală, violența psihologică, violența sexuală, economică, socială sau cibernetică, de natură a produce victimei o stare de teamă, amenințare, rușine, umilință, cu scopul de a o reduce la tăcere. Astfel, într-o speță, raportul de investigație privată care documenta infidelitatea soției cu un coleg de birou a fost calificat de instanța de judecată drept un mijloc de hărțuire, întrucât acest raport fusese diseminat de soțul înșelat către angajatorul și colegii victimei.

Ordinul de protecție reprezintă o măsură temporară și excepțională prin care instanțele restrâng prin hotărâre judecătorească drepturi fundamentale ale persoanei acuzate de agresiune, respectiv dreptul de proprietate, dreptul la libera circulație, dreptul la viața de familie, aceasta putând fi obligată și la purtarea unui dispozitiv electronic menit să avertizeze victima de apropierea agresorului său.

În practică însă, acest mijloc legal de protecție a victimelor veritabile ale violenței domestice a ajuns să fie banalizat prin formularea unor cereri de emitere a unui ordin de protecție ori de câte ori disputele familiale escaladează, iar unul dintre parteneri simte nevoia menajării sensibilităților sale prin înlăturarea totală și forțată a soțului incomod din peisajul domestic.

Nu sunt rare situațiile în care litigiile de dreptul familiei, precum procesele de divorț, custodie, program de vizitare minor sau chiar litigiile având ca obiect răpire internațională de minori sunt “condimentate” și cu o cerere de emitere a unui ordin de protecție, cu scopul preconstituirii unui avantaj procesual sau al sustragerii de la executarea unor obligații impuse pretinselor victime prin hotărâre judecătorească.

Scenariul clasic este acela în care victima își provoacă agresorul, pe care îl și înregistrează audio – video fără știința sa, ori confecționarea unor planșe foto nedatate, în care victima apare cu părul în dezordine, cu urechile înroșite, cu brațele ciupite ori cu degetele zgâriate, pretinzând că a fost victima violenței domestice. Minorii sunt și ei incluși în acest scenariu, obiectivul fiind acela de a împiedica realizarea programului de legături personale dintre copil și părintele de care a fost separat.

Tocmai de aceea, instanțele analizează cu mare atenție aceste cereri, prin raportare la probele concrete și obiective prezentate de victimă. Astfel cum s-a reținut și în jurisprudență, „emiterea unui ordin de protecţie presupune intervenţia brutală a autorităţilor (instanţa de judecată şi alte autorităţi ale statului) în dreptul la viaţa privată a persoanelor, prin limitarea/îngrădirea extremă a unor drepturi, până la suprimarea temporară a acestora, care nu poate avea loc decât în condiţii absolut excepţionale, când în lipsa intervenţiei se poate intui existenţa unei stări de pericol pentru desfăşurarea normală a vieţii persoanei/persoanelor agresate, generată de violenţa agresorului manifestată în diferitele modalităţi descrise de lege.” [1]

În aceeași optică, instanțele de judecată sesizate cu cereri de emitere a unui ordin de protecție au statuat că „emiterea unui ordin de protecție presupune restrângeri ale drepturilor și libertăților persoanei, astfel încât se poate institui numai în ipoteza în care există dovada fără echivoc a exercitării de acte de violență de o anumită gravitate față de victimă, susceptibile să o pună într-un pericol iminent, care să facă necesară îndepărtarea agresorului de aceasta, pentru a nu îi fi pusă în primejdie viața, integritatea fizică și psihică sau libertatea.”

Așadar, premisa emiterii unui ordin de protecție, măsură esențialmente de excepție, este existența unei stări de pericol, solicitantul fiind obligat să facă dovada îndeplinirii mai multor condiții de admisibilitate, între care pericolul grav, actual și iminent la care ar fi expusă viața, sănătatea sau integritatea sa fizică și psihică în absența dispunerii de către organul de poliție sau instanța de judecată a acestei măsuri de restrângere a drepturilor și libertăților persoanei acuzate de agresiune.

Așa cum s-a reținut și în jurisprudența instanțelor naționale, „ordinul de protecție, dată fiind natura sa restrictiva de drepturi, poate fi luat doar in baza unor probe solide din care să rezulte o stare de pericol și pentru a înlătura o stare de pericol.”

Astfel, pentru emiterea ordinului de protecţie este necesar a fi îndeplinite condiţiile privind existența actelor de violență, indiferent de forma de manifestare şi a stării de pericol generată de un raport autentic de conflict, ce trebuie să întrunească exigenţa actualității.” [2]

Emiterea unui ordin de protecție trebuie să aibă un puternic scop preventiv, respectiv să evite posibile altercații între părțile unui conflict, care ar putea avea consecințe nefaste, fără a deveni însă un vehicul al abuzului procesual care să coboare în derizoriu protecția legiuitorului acest și să insulte victimele reale ale violenței domestice.

Note de subsol:

[1] A se vedea Judecatoria Buzău – S. civ. nr. 13/2022

[2] J. Galați – S.civ. nr. 1029/2016

Articol semnat de Av. Valentina Preda – Partner, STOICA & Asociații