Sursa conflictului dintre Polonia și Ucraina. Crimele din război se întorc întotdeauna. Ce este „Subiectul Volînia”

Faptele din 1943-1945

Potrivit estimărilor, care diferă în funcție de sursă, forțele UPA, aripa armată a Organizației Naționaliștilor Ucraineni condusă de Stepan Bandera, au masacrat în perioada 1943-1945 între 60.000 și 100.000 de polonezi care locuiau în Volînia și Galiția de Est. 

Evenimentele de atunci reprezintă poate cea mai sensibilă temă din relațiile polono-ucrainene, mai ales în contextul actual. La Varșovia, contextul înseamnă faptul că Polonia este un susținător major al Ucrainei în războiul de apărare împotriva Rusiei. La Kiev, că ambele țări au un dușman comun, pe Putin, iar prezentul este mai important decât trecutul.

Într-o țară criminali, în alta eroi

În timp ce Polonia a decretat, în 2016, crimele comise de ucraineni la Volînia în 1943 drept genocid, manualele ucrainene evită termenul de masacru și se referă la ele ca la „tragedia din Volînia”. 

„Conform unor sondaje, aproximativ 50% dintre ucraineni nu au nicio idee despre ce s-a întâmplat în Volînia în 1943 – iar cei puțini care știu rareori îi învinovățesc pe ucraineni pentru acel masacru: ei cred că a fost o provocare a naziștilor sau a sovieticilor, ori dau vina pe polonezi”, spune pentru HotNews istoricul ucrainean Yaroslav Hrytsak, profesor la Ukrainian Catholic University din Lviv.

HotNews a vorbit cu fiica unei supraviețuitoare poloneze a masacrelor și vă prezintă mărturia ei, alături de spusele lui Yaroslav Hrytsak, care descrie reprezentarea ucraineană asupra evenimentelor. 

Astăzi, spațiul dintre cele două perspective extrem de diferite este ocupat de extremismul de dreapta și de interesul Rusiei de a diminua cu orice preț ajutorul acordat Ucrainei. 

Lech Wałęsa: „Președintele Ucrainei, prin onorarea bandiților UPA, mi-a făcut rău mie și tuturor compatrioților noștri uciși”

După decizia lui Zelenski de a numi unitatea de elită „Eroii UPA”, președintele polonez Karol Nawrocki, de profesie istoric, i-a retras președintelui ucrainean Ordinul Vulturul Alb, cea mai înaltă distincție a statului polonez, care îi fusese acordată în 2023. Zelenski a returnat-o cu un comentariu ironic: „Dacă se consideră că acest simbol special poate rămâne în posesia Ecaterinei a II-a, a lui Benito Mussolini şi a lui Gerhard Schröder, atunci noi, în Ucraina, nu vom contesta acest lucru”. Totodată alți 11 oficiali și trei foști președinți ucraineni au returnat decorațiile oferite de autoritățile de la Varșovia.

La finalul lui mai, fostul președinte Lech Wałęsa, cofondator al Sindicatului Solidaritatea și laureat al Premiului Nobel pentru Pace, și-a exprimat indignarea față de Zelenski printr-un gest simbolic: și-a scos insigna cu steagul Ucrainei, pe care o purta la piept de la începutul conflictului armat. „Președintele Ucrainei, prin onorarea bandiților UPA, mi-a făcut rău mie și tuturor compatrioților noștri uciși”, a scris pe Facebook Wałęsa. 

Wałęsa a spus că îi va susține în continuare pe ucraineni, dar nu pe Zelenski

Fostul lider al Solidarității a subliniat că rămâne un susținător al națiunii ucrainene, dar refuză să îl mai susțină pe Zelenski. 

Subiectul Volînia este sensibil și la nivelul oamenilor obișnuiți din Polonia, unde trăiesc astăzi un milion de refugiați ucraineni. Anul trecut, când am fost într-o deplasare de documentare în această țară, am auzit deseori, dincolo de faptul că Ucraina trebuie susținută în război, și următoarea completare referitoare la autoritățile ucrainene: „Dar nu au recunoscut niciodată masacrele din Volînia…”. Am cunoscut-o atunci pe cercetătoarea Magdalena Pokrzyńska, fiica unei supraviețuitoare a masacrelor care s-a refugiat în vestul Poloniei. 

„Și pietrele vor striga”

Zielona Gora este un oraș cochet aflat în vestul Poloniei, aproape de granița cu Germania. Centrul său seamănă un pic cu cel al Sibiului, are un aer relaxat, dar și o particularitate ludică. 

Din loc în loc, găsești la colț de stradă sau în fața clădirilor de mici statui cu Bacchus, aflat în diferite ipostaze – turist, investitor, student -, aluzie la istoria viticolă a locului. Plimbându-te prin atmosfera de vacanță nici nu-ți dai seama când, într-o mică piațetă, ajungi în fața unui monument care vorbește despre o altă istorie, mult mai întunecată. 

Galerie foto
(+1)

: 

Zielona Gora este locul în care s-au refugiat, după Al Doilea Război Mondial, mulți supraviețuitori polonezi ai masacrelor din Volînia. Una dintre aceștia este Wanda, mama Magdalenei Pokrzyńska. Etnoloagă, doctor în sociologie și profesoară la Universitatea din Zielona Góra, Magdalena Pokrzyńska vorbește românește și studiază de ani buni comunitățile poloneze din Bucovina. 

Ne traduce inscripția de pe monumentul instalat în piața în 2024, în memoria celor uciși de naționaliștii ucraineni: „Și pietrele vor striga”, un verset din Evanghelia după Luca despre cum adevărul nu poate fi redus la tăcere. 

Ne traduce și o altă frază: „Memorie, nu răzbunare cer victimele”. Pe lespede sunt înșirate, una sub alta, localitățile din care proveneau cei uciși. 

Una dintre ele este Grabowce, unde bunicii Magdalenei Pokrzyńska aveau o fermă prosperă.  

: 

Mama ucisă de naționaliștii ucraineni, fiicele salvate de la moarte de o tânără ucraineancă 

„Când mama mea avea aproape trei ani, naționaliști ucraineni au venit la casa familiei și au ucis-o pe bunica mea”, spune profesoara. 

O parte din ce s-a întâmplat în acea noapte a fost povestită de sora mai mare a mamei sale, care avea aproximativ zece ani și și-a amintit întreaga viață atacul. Unele dintre puținele amintiri pe care Wanda le păstrează din noaptea aceea sunt legate de limbă. „Când aude limba ucraineană, trauma revine”, spune Magdalena. 

Cele două fetițe au fost salvate de o tânără ucraineancă, o huțulcă pe nume Rosalia: „Rosalia i-a implorat să îi cruțe pe copii, a spus că sunt ai ei. Datorită ei, mama mea și sora ei au supraviețuit.”

Când vorbește ține în mână o carte groasă, în care sunt scrise numele celor uciși și ale supraviețuitorilor. Atacul asupra familiei sale nu a fost un caz izolat, spune ea: „A fost o perioadă foarte dificilă pentru polonezii din Ucraina. Cele mai grele vremuri au început în 1943.” 

: 

După atac, mama ei, Wanda și sora ei, Jadwiga au fost luate de străbunicii Magdalenei. Tatăl lor, bunicul profesoarei, a fost și el ucis, însă trupul său nu a fost găsit niciodată. 

Cele două surori crescut acolo în anii care au urmat, cu frica naționaliștilor. „Mama își amintește că a petrecut multe nopți ascunsă sub pat, cu un topor lângă ea”, povestește cercetătoarea. 

„Multe rude din Ucraina au încercat să mă convingă că nu naționaliștii ucraineni au fost criminalii”

În anii ‘50, cu trupul slăbit de tuberculoză și cu o valiză în mână, Wanda a venit în Polonia. A fost așteptată aici de unul din verii ei, care traversase toată țara ca să o întâmpine e și nu știa când avea să ajungă trenul din URSS. „A stat pe peron o zi, apoi încă una, apoi încă una, până când a sosit trenul.”

Unele rude au rămas în Ucraina. Iar faptul că au locuit țări diferite a făcut ca memoria aceleiași familii să ia drumuri separate. 

„Multe rude din Ucraina au încercat să mă convingă că nu naționaliștii ucraineni au fost criminalii. Îmi spuneau că erau soldați ruși care coborau cu parașuta în diferite regiuni ale Ucrainei pentru a provoca un conflict între polonezi și ucraineni”, povestește cercetătoarea.

Nu consideră însă această explicație plauzibilă: „Nu s-a întâmplat într-un singur loc. Vorbim despre multe sate, despre păduri, despre foarte mulți oameni implicați. Este imposibil să explici totul prin oameni care au sărit cu parașuta din avioane.”

Anii ‘90: „Acum putem face ceva pentru rudele noastre ucise”

Pentru Magdalena Pokrzyńska, urmările războiului se întind pe mai multe generații. „Eu am crescut fără bunici. Memoria familiei mele este întreruptă.”

După căderea comunismului, mama sa, Wanda Tracz s-a numărat printre cei care au încercat să afle mai multe despre rudele ucise în timpul masacrelor și despre locurile din care fuseseră izgoniți. „A existat o mare mișcare socială. Oamenii spuneau: Acum putem face ceva pentru rudele noastre ucise.”

Magdalena Pokrzyńska își amintește că, în familia sa, anii de după 1989 au însemnat căutări prin arhive, discuții despre rudele dispărute și încercări de a reconstitui istoria personală. În același timp, susține ea, interesul pentru aceste demersuri nu era perceput la fel de ambele părți ale graniței. „Dar ucrainenii nu erau interesați de asta.”

Mama sa are astăzi 84 de ani. Cu puțin timp înainte de interviu, cele două vorbiseră din nou despre istoria familiei, iar profesoara îi spusese că se va întâlni cu două jurnaliste. „Mama mi-a spus că nu crede că mai are vreun sens să mai vorbesc cu cineva, era prea dezamăgită.”

„Pentru noi acest lucru nu este acceptabil”

Înainte de izbucnirea războiului din Ucraina, cercetătoarea a participat la proiecte de păstrare a memoriei evenimentelor de atunci.

Susține că, la unele dintre comemorările organizate în Ucraina, participanții veniți din Polonia găseau acolo grupuri care afișau steaguri roșii și negre, asociate mișcărilor naționaliste ucrainene: „Steagul național al Ucrainei este albastru și galben. Ei foloseau un alt steag: roșu și negru”.

Pentru mulți polonezi, spune ea, aceste simboluri sunt greu de separat de istoria violențelor din timpul războiului. „Îi consideră eroi pe aceiași oameni care au creat grupările responsabile pentru aceste crime în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. Este aceeași istorie. Folosesc aceleași simboluri și aceiași eroi, iar pentru noi acest lucru nu este acceptabil.”

Ea amintește că, o perioadă foarte lungă de timp, autoritățile ucrainene nu au permis părții poloneze să facă exhumări și cercetări la fața locului.

„Nu există «ucrainenii» în general, există oameni. Suntem indivizi și fiecare are propriile alegeri”

Spune că experiența familiei sale nu a făcut-o însă să îi privească pe ucrainenii de astăzi prin prisma evenimentelor din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. „Îmi pare foarte rău pentru ei, pentru că sunt oameni. Nu este justificat să te bucuri când cineva este atacat. Este ceva foarte crud.”

Magdalena Pokrzyńska respinge și ideea unei responsabilități colective. „Nu îi consider pe toți ucrainenii responsabili. Pentru că nu există «ucrainenii» în general, există oameni. Suntem indivizi și fiecare are propriile alegeri. Eu nu sunt mama mea, iar mama mea nu este eu. Acești oameni nu sunt responsabili pentru ceea ce s-a întâmplat atunci.”

Pentru ea, lupta recunoașterea masacrelor din Volînia este „o luptă pentru memorie, nu o luptă împotriva cuiva”. O întrebăm, dacă nu există riscul ca această discuție, purtată în contextul actual, să alimenteze narațiunea rusă, care își propune să reducă ajutorul acordat ucrainenilor. Magdalena Pokrzyńska spune că o memorie comună a celor două națiuni ar împiedica asta. „Astfel am fi mai puternici”.

Zeci de ani de tăcere

Povestea familiei Pokrzyńska este una dintre miile de istorii care stau în spatele disputelor legate de Volînia. Însă felul în care aceste evenimente sunt înțelese și discutate astăzi diferă adesea de o parte și de alta a graniței.

Istoricul ucrainean Yaroslav Hrytsak amintește despre lunga perioadă de zeci de ani în care subiectul nu a existat pe agenda publică; a fost considerat tabu atât în Ucraina sovietică, cât și în Polonia comunistă. Potrivit lui, subiectul a rămas mult timp absent și după căderea comunismului.

Tentative de reconciliere

A început să capete amploare abia în 2003. „În Ucraina, a fost practic prima discuție publică din istorie despre memoria istorică. Cu toate acestea, nu devenise încă principalul punct al controverselor polono-ucrainene. 

A devenit astfel abia când partidul PiS a venit la putere, cu accentul său puternic pus pe importanța memoriei politice. Majoritatea liberalilor polonezi – inclusiv președintele polonez Aleksander Kwaśniewski – aveau tendința de a o ignora sau de a o minimaliza. 

Totuși, în 2003, el și omologul său ucrainean, Leonid Kucima, au încercat să inițieze o reconciliere istorică: s-au întâlnit într-unul dintre satele poloneze din Volînia care fusese masacrat și au proclamat reconcilierea. În 2013, un grup de personalități publice și intelectuali polonezi și ucraineni au încercat să facă același lucru. Cu toate acestea, ambele tentative au eșuat în mare măsură”, spune Hrytsak.

Potrivit lui, teama a revenit în 2023-2024, când a început să apară o anumită oboseală față de Ucraina și „când noile partide naționaliste radicale din Polonia au început să câștige popularitate.”

În Polonia, perspectiva este alta. Mai multe persoane cu care am vorbit la finalul anului trecut, spuneau că tema a existat dintotdeauna în societatea poloneză. 

Potrivit lor, președintele Karol Nawrocki, care a condus condus Institute of National Remembrance (IPN), dedicat studierii crimelor comise în secolul XX împotriva polonezilor, și care a folosit tema Volînia în campanie electorală, nu a făcut decât să pună subiectul mai sus pe agenda publică. 

„La fel cum Holocaustul este pentru israelieni sau Holodomorul pentru ucraineni”

Astăzi, spune Hrytsak, Volînia ocupă un loc aparte în memoria poloneză. „A devenit una dintre temele centrale ale memoriei istorice poloneze, la fel cum Holocaustul este pentru israelieni sau Holodomorul pentru ucraineni.”

Acesta susține că „trebuie luat în considerare un context mai larg”. „În anii 2000, polonezii au trebuit să se confrunte cu faptul teribil că au fost implicați în Holocaust – a existat povestea din Jedwabne, un mic oraș polonez unde polonezii și-au masacrat vecinii evrei din proprie inițiativă, în absența naziștilor. Acesta a fost un șoc profund, care i-a determinat atât pe președintele polonez, cât și pe capul bisericii poloneze să recunoască oficial responsabilitatea poloneză pentru Holocaust și să ceară iertare”.

„Naționaliștii și conservatorii polonezi au văzut acest lucru ca pe un act de umilire națională și au căutat să reînvie mândria națională prin prezentarea polonezilor ca „victime”, nu ca „autori ai unor crime””.

Apel pentru „responsabilitatea ambelor părți”, considerat „trădare națională” și în Polonia, și în Ucraina

„Un grup restrâns de istorici și personalități publice ucrainene – inclusiv eu – consideră că statul ucrainean trebuie să își asume responsabilitatea istorică pentru masacru”, afirmă Yaroslav Hrytsak. Adaugă că, totuși, „aceștia sunt de părere că această responsabilitate trebuie împărțită cu partea poloneză”, făcând referire la „politicile anti-ucrainene” ale statului interbelic polonez și ale mișcării clandestine anti-ucrainene.

„În decembrie anul trecut, împreună cu un grup de istorici polonezi, aceștia au lansat un apel comun pentru reconciliere pe baza: a) responsabilității ambelor părți și b) proclamării victimelor masacrului drept victime comune polono-ucrainene. Această încercare a eșuat în mare măsură: au fost aspru criticați în ambele țări pentru „trădare națională” și defetism”, spune istoricul.

Reconcilierea există deja 

În ciuda disputelor, Hrytsak este de părere că „reconcilierea polono-ucraineană este reală.”

Istoricul argumentează că, în lipsa acestei reconcilieri, cele două state ar fi putut ajunge la conflicte teritoriale similare celor pe care Rusia le-a folosit pentru a justifica războiul împotriva Ucrainei.

„Dacă nu ar exista, am avea un război polono-ucrainean pentru Volînia și Galiția, așa cum avem un război ruso-ucrainean pentru Crimeea și Donbas.”

„Extrema dreaptă poloneză exploata masacrul din Volînia în scopuri politice și propagandistice”

Tema Volîniei este folosită des în confruntările politice din prezent.

Într-un interviu acordat publicației POSLE, Łukasz Jakubowski, membru al organizației poloneze Never Again, care monitorizează incidente rasiste și xenofobe, spune că a observat acest fenomen la scurt timp după începutul invaziei ruse la scară largă în Ucraina.

„La două luni după începutul invaziei ruse am observat că extrema dreaptă poloneză exploata masacrul din Volînia în scopuri politice și propagandistice și pentru a alimenta ura împotriva refugiaților din Ucraina.”

Potrivit lui Jakubowski, tema a fost folosită pentru a descuraja sprijinul acordat refugiaților și pentru a răspândi mesaje anti-ucrainene.

„Prin canale de YouTube și postări online, extrema dreaptă combină teorii ale conspirației cu ura anti-ucraineană, propagandă preluată direct din Rusia lui Putin și dorința de răzbunare pentru evenimentele din trecut.”

Disputa privind memoria Volîniei se reflectă și în monumentele ridicate în ultimii ani. Un exemplu este monumentul inaugurat în 2024 în localitatea poloneză Domostawa, dedicat victimelor masacrelor. 

Jurnaliștii de la POSLE descriu aspectul amenințător al acestuia: „un vultur colosal cu o expresie sumbră”, simbol al națiunii poloneze. În interiorul monumentului este sculptată o cruce traversată de tridentul ucrainean care străpunge corpul unui copil”. O reprezentare foarte îndepărtată de ideea de reconciliere.

Donald Tusk: Ucraina doreşte să reducă tensiunile, dar ar trebui să-şi asume trecutul

Vineri, ministrul ucrainean de externe, Andrii Sîbiha, s-a întâlnit, , la Varşovia, cu omologul său polonez, Radoslaw Sikorski.

„Nu cunosc rezultatele întâlnirii, dar am indicii că partea ucraineană caută modalităţi de a atenua tensiunea”, a declarat, potrivit News.ro, premierul Donald Tusk într-o conferinţă de presă.

Tusk a afirmat că Kievul trebuie să-şi asume trecutul pentru a-şi îndeplini ambiţia de a adera la Uniunea Europeană, un proces pe care diplomaţii îl consideră complex şi de lungă durată.

„Nu există o comunitate europeană fără reconciliere, şi nu există reconciliere fără… asumarea unui trecut dureros”, a arătat el.