Țara în care nu toți oamenii sunt oameni

Procesul oamenilor implicați în aceste fărădelegi ar trebui să fie public, iar pedeapsa exemplară; nu doar pentru ceea ce au făcut, ci și pentru ca toți cei tentați de asemenea fărădelegi să știe la ce se pot aștepta.

Citiți, vă rog, textul acesta.

Asemenea lucruri nu s-au petrecut doar în lagărele Gulagului sau în cele naziste, ori în taberele în care adună oamenii lui Putin prizonierii ucrainieni, ci și în orfelinatele în care erau strânși copiii cu handicap pe vremea lui Ceaușescu și se petrec, azi, la o aruncătură de băț de București. Asta pentru toți cei care ne explică că în 2023 România stă mai bine ca niciodată în trecutul ei. În realitate, România stă exact ca-ntotdeauna: pe muchia istoriei. Într-un balans primejdios, în care nimic nu e sigur și din care – dacă se-ntâmplă ceva acolo unde nu avem nici o putere – în câteva zile ne putem prăbuși în oroare.

Ceea ce s-a întâmplat în aceste azile de bătrâni (și, mai mult ca sigur, se întâmplă și în altele) arată fața adevărată a unui popor pentru care minciuna, înșelăciunea și furtul n-au fost niciodată asimilate nici păcatului, nici infracțiunii. Ele sunt ”strategii de supraviețuire” ale unei populații dezumanizate de milenii de sărăcie. Sărăcia aceasta, care ne-a abrutizat dincolo de limitele oricărei înțelegeri, e singura constantă a istoriei noastre. În numele ei, fiecare consideră că are dreptul la orice, dincolo de morală și de lege. Vrei să scapi de blestemul sărăciei, vrei ca odraslele tale să trăiască altfel și, de aceea, tot ceea ce-ți poate fi de folos pentru a ieși de sub apăsarea mizeriei e bun: și crima, și furtul, și minciuna, și impsotura. E straniu acest lucru, însă 2000 de ani de istorie n-au fost în măsură să sădească cea mai firavă urmă de morală în acest popor.

În patru ani, între 1940 și 1944 sute de mii de oameni au fost omorâți, uneori în condiții bestiale, de către semeni de-ai lor, ”frați români”, care pe unii i-au trimis – cu o totală lipsă de considerație față de viața umană – pe fronturi pe care n-aveau ce căuta, pe alții i-au aglomerat în ghetto-uri și lagăre, pe unii i-au înfometat, altora le-au dat foc, pe alții i-au vânat pe stradă și multora, rătăciți în stepe străine, nu le-au dat nici cu să se îmbrace. Câți au fost judecați pentru aceste crime?! Apoi alte sute de mii de oameni au fost băgați în pușcării și lagăre, acasă la ei, dar mai cumplit decât în orice detenție străină, zeci de mii de femei au fost lăsate să moară fără asistență medicală, zeci de mii de copii au murit – la propriu – de foame în ”cea mai avansată societate pe care-a cunoscut-o omenirea”. Câți din autorii – efectivi și morali – ai acestor orori au fost judecați?! În fine, ”ca-ntre frați” ne-am împușcat bezmetic în decembrie 1989 și ne-am ciomăgit cu furie (și cu morți) în trei mineriade care ne-au scos mai bine de un deceniu din lumea civilizată? Cine-a fost judecat pentru toate acestea?!

Într-o țară care nu pedepsește crima, furtul e floare la ureche. Și vorbim de ”drept”, de ”instituții juridice”, de ”practică judiciară”, de ”procedură”, de ”aplicarea legii”, de ”Înalte Curți”! Greu de imaginat ceva mai grotesc și mai grețos în țara în care nu toți oamenii sunt oameni și-n care legea nu arată la fel pentru fiecare. ”Oameni”, la noi, sunt doar cei care au puterea de a-i oprima și jefui pe ceilalți. Un soi de stăpâni tributali, al căror comportament îmbină sălbăticiunea stepelor Asiei cu ticăloșia levantină, ce domnesc arbitar peste o masă de iobagi care sunt constrânși să facă tot ceea ce le cer stăpânii. Asta e România adevărată, la toate nivelele. Acel ceva care constituie datul fundamental al credinței creștine și al vieții politice moderne: egalitatea tutror oamenilor în fața lui Dumnezeu și a legii încă n-a ajuns pe plaiurile noastre. La noi, dintotdeauna, umanitatea a avut grade diferite. De la cel pe care puterea și banii l-au făcut să se cațăre deasupra semenilor lui, la cel de care cel puternic își șterge bocanii și apoi i-i îndeasă în gură.

Culmea e că, într-o țară care se pretinde ”europeană” și creștină, toată lumea acceptă această stratificare ca pe un ”dat natural”. Și, de aceea, viața noastră socială se rezumă la două mișcări: fuga pe vericala puterii și a bogăției pentru ”a te asigura” de cei care nu vor decât să te prade și să te elimine. Și, pentru cei care nu pot intra în caruselul bogăției și-al puterii, fuga efectivă din țară, ca singură scăpare – pentru ei și, mai ales, pentru copiii lor – din iadul numit România. Problema noastră e simplă: doar presiunea marilor plăci tectonice la marginea cărora ne aflăm ne-a adunat într-un succedeneu de cristalizare. Aceasta nu are nimic din structurile clare ale modernității: respectul față de lege, solidaritatea umană, deschiderea către celălalt, onestitatea de-a ne asuma problemele comune. Nimic din toate acestea nu răzbate prin bezna agitației și-a vorbăriei fără rost în care abia ne mișcăm, ca-ntr-o mâzgă groasă. Noi suntem o magmă fluidă pe care nesecatul izvor al sărăciei o aruncă mereu în sus, pentru a încremeni în singurele forme care-i sunt cunoscute: cele ale feudalismului tributal.

În orice țară a lumii civilizate tratamentul inuman la care au fost supuși semeni de-ai noștri lipsiți de apărare ar fi asimilat crimei împotriva umanității și ar fi pedepsit cu maximul prevăzut de lege, fără nici o posibilitate de eliberare anticipată sau de rejudecare a cauzei. Nu poți să pretinzi că ești european și să te comporți cu compatrioții tăi mai rău decât armatele de mercenari din Darfour sau de la Goma. Asemena fapte, împotriva cărora există o legislație europeană masivă (începând cu Procesul de la Nürnberg) sunt lucruri care descalifică o țară de-a face parte din lumea dezvoltată și bazată pe lege. Putem să criticăm cât vrem Austria, Ungaria sau Polonia; niciunde în aceste țări instituții ale statului nu sunt puse în slujba înrobirii ființei umane și a acoperii sclaviei și a exterminării. În 2023, în Europa, așa ceva se întâmplă doar în România! Nu știu cum văd alții lucrurile, dar pentru mine ar fi o clauză suficientă pentru ca țării noastre să i se retragă – în totalitate – fondurile acordate prin PNRR. Europa nu e în situația de-a subvenționa încălcări strigătoare la cer ale drepturilor omului pe teritoriul ei.

Nu știu dacă mai avem Președinte și dacă avem Prim-Ministru, dar – dacă cumva mai sunt – ei ar fi primii care ar trebui să reacționeze împotriva abominabilului. Inclusiv să se constituie parte vătămată (pentru că numele României e pătat de asemenea orori) într-un proces care să-i judece – fără menajamente – pe toți cei implicați în faptele murdare de la Voluntari și Afumați. Și Biserica ar trebui să se ridice, căci cei care-și bat joc de semenul lor, își bat joc de chipul lui Dumnezeu în om și, implicit, își bat joc de Dumnezeu. Într-un mod mult mai grav decât diverșii ”minoritari” spre care arătăm cu degetul. Și nu în ultimul rând, cine folosește nume ca Asociaţia „Sf. Gabriel cel Viteaz”, sub patronajul căreia se fac fapte cu neputință de povestit, ia în derâdere Numele Domnului. –Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro