Tarantino, de ce m-ai ciuruit? – cronica filmului “A fost odată la… Hollywood” de Quentin Tarantino

Filmul Once Upon a Time in Hollywood/ A fost odată la… Hollywood e pe ecrane și pe torente. La mine e-n cap și mă bucură. Și Booth-Pitt naiv, la bustul gol rezolvând antena de pe casă și Dalton-DiCaprio cretinizat că nu-și mai găsește locul prin Hollywood. Și Sharon Tate-Robbie transgresând suav spații și oameni. Băi, e mișto. Pentru obsedați, evident, amintesc că articolul de față e plin de spoilere. De ce? Pentru că așa-i firesc. Nu copiez articole de PR, iar când comentez ceva îmi place să o fac voluptuos, fără să protejez prejudecăți.

Hai, vino! Prin Tarantino eu am înțeles violența în film. Cine nu vede „Pulp Fiction”, moare ca prostul.

Adică, acolo, în „Pulp Fiction”, Tarantino mi-a explicat cum este cu violența estetică, da mie, cel obișnuit cu filme-jocuri pe computer, în care violența hrănește animalul și nimic mai mult. În „Pulp Fiction” ai explicate resorturile artistice ale violenței, da!

Și uite criminalii (Travolta-Jackson) cum deraiază pe tema hamburgerului. E atâta tandrețe și cinism/violență în scena asta, ca și în tot Pulp-ul! Îți vine să vomiți și să te bucuri în același timp de arta cinematografică a lui Tarantino.

Da, e mult de spus despre Pulp Fiction. Dar ăsta e pretextul pentru a înțelege de ce așteptam ca Tarantino să arate din nou like a bitch. După Pulp Fiction, Tarantino a dat multe gherle. A luat-o razna, nu și-a mai găsit glasul. Îi căutam filmele, ca să intru în dansul lui unic tarantinian. Cum, nu știi dansul?

Da, ia din Pulp Fiction:

Acum bucuria lui Once Upon a Time in Hollywood/ A fost odată la… Hollywood. Bucuria „dansului” creator-public.

Violența e stăpânită aici, este cernută, ne-chemată, există spre a fi stăpânită, redusă la tăcere.

Un actor de westernuri o viață își vede dusă dracului misia pentru că nu se mai caută filme de astea. E vremea lui Polanski, dece nu. Un pic mai mult cu creierul, mai puțin cu pistolul. Omul e distrus. Bea, bea, uită și replicile. Un producător îi găsește un loc de revitalizare în Italia, unde se copiază westernuri americane. Până aici drama omului care nu-și recunoaște limita, “termenul de garanție”. Hei, toată această cădere are o încetinire, un cinism, o privire rară către singurătatea celui ce nu-și vede căderea și umbra. Bun Tarantino aici.

Detalii, conversația cu o puștoaică, vedetă în devenire, ascultatul obsesiv de muzică pe un colac de salvare, cearta cu sine în oglindă, un fel de “te omor” diseară dacă nu te concentrezi și știi replicile… o groază de chestii. Oricât de ratat ești, undeva mai e un sâmbure care te salvează – spune Dalton. Și cum uitase din replici, Dalton inventează unele mai bune, pentru care regizorul îl felicită. Dar nu e doar atât filmul ăsta.

Filmul se ține pe relația lui Dalton, actor în westernuri, cu dublura sa Booth.

Doar să-i vezi împreună pe Pitt cu DiCaprio merită toți banii. E aici vestita temă a dublului, a umbrei. Booth îl dublează pe Dalton în scenele grele. El este cascadorul personal. Seamănă fizic, cât de cât, se imită unul pe altul în gesturi, sunt asemenea. Booth este “un pierde vară” fără contractele lui Dalton. O freacă toată ziua dar nu-i pasă. Dalton îl plătește pentru servicii mărunte și supraviețuiește. Mișcarea în oglindă a personajelor merită urmărită. Tandrețe, se numește, da! Dublura nu-i dă Actorului vreun brânci, nu-l sapă, nu-l lovește. Are grijă diabolică de el.

Apoi, Tarantino se gândește simplu: ce face “dublura” în timp ce actorul își repetă rolul/joacă?

Și filmul se deschide către lumea măruntă a cascadorului. Da, da, dresajul câinelui său uriaș mi se pare o secvență antologică. Să-ți povestesc. Dublura are un câine uriaș și-i dă de mâncare. Dar nu ca unui animal înfometat. Îi stăpânește instinctele și astfel stabilește o relație cu câinele. Conserva “curge” cu încetinitorul către bolul de mâncare al câinelui, Booth îi stinge orice gest de lăcomie, doar cu vorba.

În jurul celor doi conspiră universul.

Suntem în plină epocă hippie. Westernul nu se mai caută. Cum spuneam e vremea unor Polanski și Forman, noile stele ale Hollywoodului. Acum se leagă comentariul social la Tarantino. Niște hippie spun: voi cowboilor ne-ați făcut copilăria violentă, de la voi am învățat răul, acum e momentul să vă omorâm. Hei-hei! E chiar așa? Nu, bineînțeles. Animalele așa gândesc.

Filmul este o cronică a gândirii instinctuale, “fără cap”, este despre imbecilii care nu-nțeleg să stăpânească forța brută.

Ori, aici filmul este al lui Booth. El își educă câinele, el este maestrul, cascadorul, dublura și mușchiul lui Dalton. Și filmul este al stăpânirii de sine, al vieții trăite pur și simplu, al tandreței.

Once Upon a Time in Hollywood/ A fost odată la… Hollywood

Regia Quentin Tarantino Cu Margot Robbie, Leonardo DiCaprio, Brad Pitt