"The International" pudding

A deschis ultima editie a Berlinalei nu pentru ca e un film remarcabil, ci pentru ca e o coproductie (scumpa) americano-germana. Dupa debutul stralucitor cu „Lola Rennt”, drama „Heaven” sau elaboratul „Parfumul”, Tom Tykwer isi incearca fortele intr-un thriller de actualitate si de „larga respiratie”. Lola are de ce fugi cat o tin picioarele. Creatorul ei a alunecat pe panta conformismului. Filmul intra pe ecranele romanesti in 27 martie.

Louis Salinger e un agent al Interpolului care isi pune toata energia in incercarea de a demonstra legaturile dintre o importanta banca internationala si retelele de crima organizata. Interpretat de britanicul Clive Owen, Salinger e un tip semi-ingalat, semi-obsedat si cu un trecut neclar, dar care are oricum mai multa consistenta decat procurorul american interpretat de Naomi Watts.

Celelalte personaje sunt si mai lipsite de profil, inclusiv fostul agent STASI aflat in slujba imperialistilor verosi si interpretat de respectatul actor german Armin Mueller-Stahl.

Odiseea celor doua personaje principale e gazduita pe rand de locatii futuriste din Berlin si Luxemburg, sau de locatii cu parfum local din Istanbul, Milano, Lyon ori New York (faimosul Muzeu Guggenheim a fost filmat totusi din exterior, interiorul – care e distrus in film, fiind reconstituit in Germania).

Globalizarea tradusa in termenii thrillerului de azi inseamna nu doar echipa internationala, ci si relocarea rapida a eroilor de pe un meridian pe altul (in orice mediu acestia se descurca exemplar, ca si cum ar fi trait acolo de-o viata). Dar „The International” nu e seria „Bourne”, care a ridicat inteligent acest gen cinematografic la nivelul unei curse de 100 de metri garduri.

Filmul lui Tykwer nu are suflul, viteza, simplitatea si eficacitatea lui „Bourne”.

Detaliile felului in care lucreaza banca respectiva sunt numeroase si destul de incalcite pentru spectatorul care, de la un moment dat incolo, se poate decide sa nu mai incerce sa inteleaga in plus fata de ce e esential.

Pe cat de complicate explicatiile financiare, pe atat de putin elaborate dialogurile dintre cei doi eroi, care de cele mai multe ori traduc in cuvinte actiuni simple. Alteori, personajele gandesc cu voce tare si fac deductii la mintea cocosului.

Cum caravana s-a tot mutat dintr-o tara intr-alta, era nevoie si de actori locali care sa dea senzatia de autentic si sa vorbeasca engleza cu accent local. Acestia sunt tipici, intr-adevar, dar mult prea tipici pentru a nu deveni stereotipi.

Asadar, politistul italian stas e mic de statura si cu ochi blanzi (in genul lui Giancarlo Giannini, epuizat insa in seria James Bond), in vreme ce politistii americani sunt o negresa dura, un latino-american si un „white male” durduliu, de varsta mijlocie.

Cea mai reusita secventa a filmului e confruntarea de la Muzeul Guggenheim care reprezinta climax-ul filmului. E unul dintre putinele momente cand simti si adrenalina, si dorinta regizorului de a le da spectatorilor divertismentul asteptat. Dar e un spectacol prea mic pentru un film atat de lungit.

Luna trecuta, jurnalistii prezenti la Festivalul de la Berlin s-au intrecut in a adapta sintagma „euro-pudding” la productiile europene, cu bataie spre „The Countess”, filmul lui Julie Delpy.

„The International – Puterea banului” e o budinca generala, iesita din masina de tocat a globalizarii. Ingramadita la un loc cu alte ingrediente, tema marilor afaceri care se fac in lume si influenteaza istoria se fictionalizeaza tot mai mult prin acest gen de filme si devine tot mai putin credibila.

E adevarat ca „The International” merge cu aripioarele de pui de la restaurantele mall-ului (apartin aceleiasi paradigme) dar, dupa ce termini aripioarele, te cam ia somnul.

„The International”/”The International – Puterea banului” – de Tom Tykwer, cu: Clive Owen, Naomi Watts, Armin Mueller-Stahl, Ulrich Thomsen, Remy Auberjonois, Victor Slezak. Pe ecranele romanesti din 27 martie.