The Irishman, cronică de film. De Niro, Al Pacino, Pesci – criminali și mafioți care arată-n film ca din Muzeul figurilor de ceară

Subiectul “se leagă” în 3 ore de film. Cât a vrut mușchiul creativ al lui Scorsese. Tensiunea funcționează. La 5 minute câte o crimă, explozie, ceva senzațional. Irishman îți amintește, dar fără pasiune, de toate filmele cu mafioți ale lui De Niro și Scorsese. E un fel “the best off”. Mi-s dragi De Niro, Al Pacino, Pesci, Scorsese. Dar de data asta un sentiment m-a înstăpânit. Senzația că nu-s reali, nici De Niro, nici Al Pacino, nici Pesci. Că-s de ceară.

Cine a fost într-un muzeu de ceară știe ce spun. Într-un astfel de muzeu, sunt statui făcute din ceară, iar pe fețele statulor sunt lipite zâmbete/atitudini tâmpe celebre. Cam așa și cu De Niro, Al Pacino, Pesci. Au în “Irishman” ceva de roboței de ceară, ne se mișcă-n platou prea tare, joacă “stereotipic” în limitele a celor două – trei zâmbete/mutre care i-au făcut celebri. Sunt machiați strident ca să arate 3 vârste diferite.

Parcă s-ar “topi”/rupe, dacă ar da ceva mai mult din ei. Nu cred în bătrânețea lor deloc, i-am văzut cum se mișcă, în alte filme sau situații.

Uite-i aici în conferința de presă.

Sunt savuroși, sunt oameni, nu roboței de ceară. Deci, nu-i bătrânețea. Părerea mea este că păpușarul Scorsese n-a riscat nimic cu figurile lui de ceară. Nimic. Din contră, și-a pus vedetele să repete stereotipiile care i-au consacrat ca vedete. Zâmbetele lui Al Pacino, strâmbăturile lui De Niro, răceala de pește a lui Pesci. Poate păpușarul Scorsese a vrut să ne amintească convenția: actorii ăștia-s iconici, sunt marele și unicele figuri de gangsteri înregistrate pe sinapsele generațiilor din 1970 încoace. Sau, poate Scorsese n-a avut altă idee.

Dar, repet, Irishman mi-a dat sentimentul că sunt într-un Muzeu de Ceară. Artificialele păpuși de ceară De Niro, Al Pacino, Pesci. Uite-l, n-are ceva înspăimântător Hoffa/Al Pacino?

Subiectul? Filmul este inspirat din bestsellerul „I Heard You Paint Houses” de Charles Brandt. Uite aici și povestea adevărată din spatele cărții:

Povestea curge logic. Frank nu lasă nimic neexplicat. Încrengături, rețea, crime, consecințe.

Frank (De Niro) acționează spălat pe creier și își povestește, la bătrânețe, crimele făcute în floarea vârstei. A stat în anii 1960-70 în preajma mafiotului Russell Bufalino (Pesci) și a sindicalistului Jimmy Hoffa (Al Pacino) și le-a împușcat cârtitorii, opozanții. N-a dat greș niciodată.

Finalul este înspăimântător. Frank cu toate crimele lui pe conștiință nu moare dracului o dată. Sănătatea-i este de fier. Fiicele îl țin departe, cu scârbă. El nu regretă nimic până la capăt. Rugăciunea către Dumnezeu este spusă din vârful buzelor. Scorsese iese din mecanica asta a crimelor și intră în mecanica unei morți care nu mai vine. Spectatorul devine frustrat. Pedeapsa pentru Frank este să trăiască. Să trâiască, să trăiască. Să trăiască. În azil, părăsit de toți, într-o cameră în care intră puțină lumină. Cel care a luat atâtea vieți trage cu ochiul și urechea la viață. S-o sinucide? Bănuiește ce-a pierdut? Vrea și el puțină înțelegere?