„Toma Alimoș își adună mațele cu mâna, Fefeleaga are cinci copii morți de oftică, puiul lui Brătescu Voinești moare pentru că nu ascultă”. Și ne mirăm de violența elevilor ajunși adulți?

A fost examenul de Bacalaureat, urmează Evaluarea Națională. Ne uităm pe listele de lecturi și vedem, în mare parte, aceleași texte ca „pe vremea noastră”: povești despre umilință, cap plecat, sânge, jertfă și moarte. Apoi privim știrile: o gravidă de 22 de ani, mamă a doi copii, e ucisă cu toporul de partenerul ei, sub ochii unuia dintre copii. Asta, la doar câteva zile distanță după ce o altă gravidă, cu un copil de mână, e împușcată de bărbatul care o controla de când era adolescentă.

Citim comentariile: „Dar a făcut și ea ceva” ori „Și ea e de vină”. Am ajuns, cumva, să normalizăm violența și abuzul, iar școala eșuează lamentabil în a pune cărămida la construirea educației emoționale. Și ratează această șansă inclusiv prin lecțiile de la clasă și lecturile obligatorii. „Pe mine nu m-a surprins niciodată succesul știrilor de la ora 5:00 în România. Eram o generație formată pentru așa ceva”, spune Mihai Maci, profesor la Universitatea din Oradea.

Poate părea că e o distanță imensă între paginile îngălbenite ale cărților clasice și felul în care reacționăm azi în fața dramelor. Însă realitatea arată că am învățat să admirăm abuzatorii, să tolerăm abuzul sau să îndurăm suferința inclusiv din cărți. (Și) de acolo am aflat că durerea e semn de noblețe și că a îndura în tăcere e semn de tărie. Că se cuvine să judecăm victimele și să banalizăm tragediile. Paradoxal, în loc să fim formați să recunoaștem abuzul, am fost îndrumați să-l acceptăm ca parte firească a vieții. Manualele școlare ne-au transmis că durerea e nobilă, că răbdarea în suferință e o virtute, că tăcerea este dovadă de caracter. Că suferința e prețul iubirii, al patriotismului, al virtuții.

În loc să cultivăm empatia și capacitatea de a pune limite, am învățat să normalizăm sacrificiul – până la moarte. Această pedagogie a durerii a contribuit într-o mare măsură la formarea unor adulți incapabili să numească propriile emoții, dar capabili să transmită mai departe frica, rușinea și obediența drept „valori”.

• CITEȘTE ȘI: Crima din Cosmopolis, simptomul unei țări bolnave, în care femeia cu vânătăi e întotdeauna „de vină”

„Toate lecțiile din școală erau martirologice. În fiecare dintre ele era unul care murea în chinuri.”

Profesorul Mihai Maci spune: „Eu mereu îmi aduc aminte de manualele noastre de limba română. Aveam o senzație de oroare de fiecare dată când începeam o lecție nouă. Oroare fizică, din cauza faptului că toate lecțiile din manualele noastre de gimnaziu erau martirologice. În fiecare dintre ele era unul care murea în chinuri. Toma Alimoș își aduna mațele cu mâna; Fefeleaga avea cinci copii morți de oftică; Moțoc avea piramida de capete; puiul lui Brătescu Voinești – moare pentru că nu ascultă, Emil al lui D.R. Popescu moare aruncând în aer un pod – cu tot cu el – pentru a opri trupele germane; bebelușul pe care îl devorează păsările în «La vulturi» a lui Galaction…

Citește continuarea articolului AICI.