Torționarul este astăzi cu pensie babană și erou de filme. El poate spune: “Vino, copile, să-ți povestesc cum am ucis.” VIDEOinterviu cu Alina Pavelescu, autoarea romanului “Sindromul Stavroghin” #cabinetuldeperspektive

Alina Pavelescu este istoric și arhivist. Și este la al doilea roman de ficțiune: “Sindromul Stavroghin”, Editura Humanitas. Sindromul Stavroghin, inspirată numire după Demonii lui Dostoievski, este boala nesimțirii torționarului, celui a practicat răul. El spune astăzi: am ucis, mă iert. “Dacă ai practicat răul până la un punct, întoarcerea la bine nu poate fi altceva decât parcurgerea în sens invers a aceluiași drum demonic. Nu te poți mântui pe căi lăturalnice. A căuta drumuri lăturalnice pentru mântuire e o lașitate la fel de mare ca aceea de a refuza să te pocăiești. Dacă aș fi torționar pocăit în căutarea mântuirii, aș fugi mai ales din calea celor dispuși să mă ierte prea ușor și m-aș ascunde mai ales de aceia care mă aplaudă pentru curajul meu.” (extras din prezentarea Humanitas. CLICK AICI pentru carte)

Cum a ajuns la “Sindrom”? VEZI VIDEO #Cabinetuldeperspektive

Și aici ai o „scurtătură” spre ideile din “Sindromul Stavroghin”.

Prima dată când am simțit că se întâmplă ceva a fost în timpul unui film documentar.

Era vorba acolo despre torționari, despre gardienii generației anilor 1930-1940 întemnițată în perioada comunistă. Contactat la telefon un torționar, altul decât cel care era subiectul principal al documentarului, a fost rugat să povestească cum era în lagărele comuniste în anii 1950. Și torționarul cu vocea lui îmbătrânită, ezitantă întreabă: mie ce-mi iese?

Apoi, spune Alina Pavelescu, a fost au fost lecturile. Memoriile despre epoca aceea. Și o scenă imposibilă: un deținut care îi spunea unui torționar: dumneavoastră nu sunteți ca și ceilalți gardieni. Și gardienul simte că plouă cu petale de trandafiri în biroul lui. Asta mi s a părut deja cireașa de pe tort.

Infatuare?

Am avut senzația că torționarul a devenit judecătorul propriilor orori și și-a dat deja o sentință, exact asta, o sentință favorabilă, bineînțeles. Tendința torționarului este să scape de acest sentiment de culpabilitate, să-și găsească după un timp acel echilibru care să-i permită stima de sine.

Sindromul Stavroghin ține de această banalizare a răului. Cei care te fac să crezi că ticăloșia e o chestiune absolut normală.

Cartea?

Am spus că ar fi fost mult mai constructiv să fac tot ce pot pentru a păstra vie amintirea suferinței acelor oameni torturați, omorâți în lagărele comuniste.

Răul de care vorbim acum era bine în anii aceia, nu? Septimiu al tău, Ficior. Ei făceau bine, aplicau ordine. Slugă sau funcționar public.

Eu nu cred în asta, în coduri sociale, în a ucide în numele binelui. Eu lucrez la exterminarea ta și e bine. Animalele sunt violente și ucid din motive de supraviețuire. Deci, reacția animalului trece dincolo de istorie, de coduri sociale. Eu cred că oamenii ăștia știau că fac rău și în sinea lor.

Erau în general oameni din mediu rural, cu frica lui Dumnezeu.

Fuseseră crescuți să nu facă rău și nu cred că erau atât de condiționați ideologic încât să folosească scuza clasică că e o societate nouă care justifică orice.

Comunismul nu i-a condamnat torționarului faptele.

Cei mai mulți dintre copiii acestor torționari au aflat după 1989. Cum e să știi că tatăl tău a înfometat un om, l-a terminat. Domle, am îndeplinit niște ordine și că nu am absolut nici o responsabilitate.

Nu sunt dintre cei care iartă și nu sunt dintre cei care cred că se poate ierta prin delegație.

A ajutat la ceva faptul că nu i am iertat? Că nu a existat un proces al comunismului?

Noi îl facem astăzi pe torționar mândru că el a fost torționar. Are pensie grasă și poate fi erou național de film. “E mișto că am ucis eu, stai aici că povestesc eu cum se ucide. Nimeni nu face vreo legătură cu trecutul în ceața din mințile noastre de acum.