„Trăim într-o lume în care copiii nu mai ajung la înmormântarea părinților”. Interviu cu regizorul care a transformat o poveste reală într-un film despre oamenii care mor singuri

Filmul „Nu mă lăsa să mor” al regizorului Andrei Epure spune povestea unei femei care moare în fața blocului, iar vecinii își dau seama că nici măcar nu știu cine este. Într-un interviu pentru publicul HotNews, regizorul povestește că filmul este inspirat dintr-o poveste adevărată trăită de prietena sa. Mai târziu, și-a dat seama că mulți oameni rezonează cu această temă, a singurătății. „La o proiecție de la Zilele Filmului Românesc, o doamnă din Chișinău a fost afectată de ideea că trăim într-o lume în care copiii nu mai ajung la înmormântarea părinților”, spune Andrei Epure.

• Statisticile arată că 1 din 6 persoane din întreaga lume este afectată de singurătate care, alături de izolarea socială, poate duce la îmbolnăvire și contribuie la 871.000 de decese înregistrate anual la nivel mondial. În România, 3 din 5 persoane vârstnice din mediul urban trăiesc diferite tipuri de singurătate.  

Născut în 1989, Andrei Epure a absolvit scenaristică și filmologie la UNATC „I.L. Caragiale”, iar în 2021 a lansat „Interfon 15”, un scurtmetraj care a avut premiera la Cannes, unde explorează singurătatea care ne copleșește, alienarea de cei din jurul nostru, prin cazul unei vecine dintr-un bloc, găsită moartă sub o fereastră, la intrarea în scară. Colocatarii știau despre ea, dar nu cine este. De aici și absurdul situației, când, în așteptarea ambulanței, alături de cadavru rămâne doar o studentă (Cosmina Stratan), care ulterior pleacă și ea de la fața locului.

„Un strigăt împotriva uitării”

Filmul din 2025, prezentat la Locarno în secțiunea dedicată noilor voci ale cinemaului, a avut premiera în cinematografe pe 5 decembrie (unde încă poate fi văzut) și continuă istorisirea din „Interfon 15” pe larg, într-un stil dark, neo-horror, lent și apăsător, dar nu lipsit de umor negru. 

Epure a scris povestea alături de iubita lui, Ana Gheorghe, care este și producătoarea peliculei. Firul narativ pornește de la o experiență reală din viața co-scenaristei, după cum povestește în prezentarea acestuia: 

„Într-o zi de iarnă la mare, o vecină singuratică și neînțeleasă a murit chiar în fața ferestrei apartamentului meu. Mama mea a fost cea care a găsit-o și a chemat ambulanța. În acea zi, ne-am dat seama că nici măcar nu îi știam numele adevărat, foloseam doar porecle. A fost prima persoană moartă pe care am văzut-o vreodată, iar imaginea aceea m-a bântuit ani de zile. I-am povestit lui Andrei despre această amintire și a rămas și el marcat de ea. Împreună i-am dat un nume – „Isabela” – și i-am scris povestea.” Gheorghe punctează cum esența din „Nu mă lăsa să mor” este dată de femeia a cărei moarte o face mai vizibilă pentru vecinii ei decât a fost vreodată în viață. „Filmul reflectă asupra relației noastre cu moartea, îmbinând realismul social cu suprarealismul. În esență, filmul este un strigăt împotriva uitării”, adaugă ea.

Povestea începe într-un decor cu iz fantastic, în care nu-ți dai seama dacă ceea ce urmează să vezi este un horror sau nu – Isabela (Elina Löwensohn) este la intrarea în bloc, sună la un interfon, dar nu reușește să vorbească, iar nimeni nu-i deschide. A doua zi, aceeași Cosmina Stratan, în rolul Mariei, o vede pe femeie moartă sub o fereastră de la parter, sună la ambulanță, și alături de ceilalți câțiva vecini care-și mai fac apariția în cadru, se întreabă cine a fost de fapt acea femeie. 

Acțiunea continuă prin încercarea tinerei de a-i organiza înmormântarea, clipe în care privitorul ia parte la toată această birocrație a morții, de la drumurile la morgă și eliberarea certificatului de deces, la cumpărarea locului de veci. Filmul nu abundă în dialog și nici nu te sperie (dacă asta era așteptarea ta de la un horror artsy), dar devine apăsător prin cadrele lungi, prin tăceri, prin expresivitatea personajelor. 

Parcă ți se pune o piatră pe piept în timp ce-l urmărești și e aproape inconfortabil, dar în același timp te poate prinde-n joc, te poate ține captivat. E o anumită frumusețe a modului în care este filmat și gândit, un sublim care contrastează puternic cu toată ideea din jurul morții și a singurătății.

1 din 6 persoane din lumea întreagă este afectată de singurătate

Tematica din „Nu mă lăsa să mor” își găsește realitatea și în statisticile reale globale și din România, oferite de un raport realizat de Kantar pentru Asociația „Niciodată Singur – Prietenii Vârstnicilor” – 1 din 6 persoane din întreaga lume este afectată de singurătate care, alături de izolarea socială, poate duce la îmbolnăvire și contribuie la 871.000 de decese înregistrate anual la nivel mondial – cât și la nivel național: 3 din 5 persoane vârstnice din mediul urban (65+ ani) trăiesc diferite forme de singurătate.

Filmat de-a lungul a 26 de zile în Eforie, Mangalia, Neptun, Olimp și București, „Nu mă lăsa să mor” are tot potențialul de a-ți da de gândit atât la propria moarte, cât și a modului în care-ți duci viața – ce rămâne cu tine la final, sau, cine rămâne cu tine până la final? 

– Experiența trăită de Ana Gheorghe cu vecina ei este nucleul filmului. Cum ați lucrat împreună, ca parteneri de viață și co-scenariști, pentru a transforma o întâmplare reală într-o poveste cinematografică? Și cum te-a impactat personal aceasta poveste, astfel încât să vrei să o transpui pe marile ecrane?
– Andrei Epure: Ana mi-a povestit despre vecina ei acum mult timp. Eram studenți la film, aveam vreo 20 de ani. Mi-am notat în carnet și așa a rămas câțiva ani. Cu timpul însă au apărut tot felul de schimbări și despărțiri în viețile noastre. Povestea vecinei a început să ne vorbească din ce în ce mai mult. 

În jurul acestei întâmplări reale am bricolat un context fictiv în care am încercat împreună să redăm senzația aceea inițială pe care a trăit-o Ana în copilărie, dar pătrunsă de anxietățile pe care le trăim acum ca adulți.

– Filmul îmbină genul horror sau neo-horror cu accente comice. De ce ați ales această combinație și cum ați găsit tonul potrivit între absurd, macabru și tandrețe? Ce v-ați dorit să exprimați prin această formă de prezentare a poveștii?
– Citeam în perioada aia mitologie românească, în special, un volum care se numește „Dușmani și Prieteni ai omului”, scris de Tudor Pamfile la începutul secolului XX. Citeam despre strigoi, iele, vâlve și alte creaturi, dar ce mă fascina de fapt era un fel de lejeritate a tonului. 

Mi se părea că Pamfile reușise să contureze un loc în care se întâlneau candoarea, umorul și macabrul într-o relație bizară și foarte seducătoare pentru mine. M-a făcut să-mi amintesc despre poveștile sinistre pe care mi le spunea bunica mea, tot timpul, între comedie și horror, chiar body horror. Am încercat să aduc în film tipul acesta de sensibilitate, de pluralism.

– Singurătatea pare a fi adevăratul antagonist al filmului. Cum vedeți amploarea fenomenului în România și care sunt întrebările pe care vă doriți ca publicul să și le pună după vizionare?
– E unul din lucrurile care mă emoționează cel mai mult. Nu am întrebări pe care mi le doresc în mod special, prefer să mă las surprins și până acum am fost. La o proiecție de la Zilele Filmului Românesc, o doamnă din Chișinău a fost afectată de ideea că trăim într-o lume în care copiii nu mai ajung la înmormântarea părinților. Am integrat tema singurătății și în sunet. Dragoș Apetri, monteur-ul filmului, a avut ideea de a folosi cântecul unei păsări care a dispărut în 1987. În film se aude din când în când ultimul exemplar de pasăre Kauai ōʻō din Hawaii care a fost înregistrat cântând pentru o femelă care nu avea să apară niciodată. A murit singur și, odată cu el, întreaga specie. Filmul e un pic mai optimist de atât.

„România îți oferă constant ocazii să-ți antrenezi simțul umorului”

– Filmul are un ritmul lent și o atmosfera apăsătoare. A fost aceasta o alegere deliberată pentru a plasa spectatorul în intimitatea și greutatea experienței personajelor?
– Am vrut un film cu un ritm care să-mi ofere, printre altele, libertatea să am tăceri și priviri inconfortabil de lungi. Mi se pare amuzant și intrigant că liniștea și spațiile goale ne jenează. Există în artă un concept care îmi place mult: horror vacui, frica de vid, în care fiecare suprafață trebuie umplută cu detalii. Doar că este nevoie de timp, de durată, ca liniștea să capete greutate. Mi se pare important să simți cum se scurge timpul până când devine aproape iritant sau chiar somnifer.

– Umorul negru apare ca mecanism de supraviețuire în fața tragediei. Credeți că este un specific românesc sau un mod universal de a suporta situațiile-limită?
– Nu știu cum să-l definesc sau dacă există într-adevăr unul specific românesc, dar știu că România îți oferă constant ocazii să-ți antrenezi simțul umorului și poate de asta devine mai specific. Chiar exista în film un moment în care Maria, personajul principal, avea o criză de râs în cea mai improbabilă situație, dar nu i-am mai găsit loc în montajul final. Oricum, pentru mine este esențial ca orice film pe care îl scriu sau fac să aibă măcar o brumă de umor. După cum spunea Ionesco, comicul este înspăimântător, comicul este tragic.

„Singura afacere profitabilă din tot acest oraș fictiv de la malul mării este de pompe funebre”

– Moartea vine adesea însoțită de o birocrație sufocantă. Ce v-a interesat în modul în care instituțiile, procedurile și oamenii pot amplifica singurătatea unui destin?
– Am vrut să privesc moartea în toate aspectele ei emoționale, dar și mai puțin emoționale. Instituțiile și procedurile au totuși ceva foarte reconfortant atunci când îți vând falsa impresie că faci parte dintr-un sistem, că există o autoritate. Eu am încercat să descriu moartea și toate procedurile conexe în termeni mai degrabă economici și nu metafizico-teologici. Spre exemplu, am lucrat la o uniformă și un logo pentru firma de pompe funebre de care suntem foarte mândri. În film, sediul firmei respective este unul foarte impunător. Pare că este singura afacere profitabilă din tot acest oraș fictiv de la malul mării.

– Ați spus: „unele lucruri nu pot fi comunicate, ci doar interpretate”. Cum ați lucrat cu această idee în film și cum v-a influențat relația cu personajele și cu tema fragilității umane?
– Îmi place să scriu personaje care spun mai mult decât ar trebui și altceva decât ce își doresc să spună. De multe ori, dialogul se transformă în monolog. Încerc să surprind momente de ruptură, situații în care oamenii ajung să se contrazică în speranța că vor ajunge la un fel de revelație, la un fel de grație de moment.

– Cazuri precum cel al Cristinei Țopescu rămân în memoria publică. Ce credeți că spune această realitate despre noi, ca societate, și cum se reflectă ea în film?
– Cred că suntem foarte consumați de noi înșine încât nu ne mai rămâne foarte mult spațiu mental și pentru ceilalți. Mergeam cu tramvaiul și câteva persoane vorbeau despre Cristina Țopescu, care tocmai ce murise în acea săptămână. Chiar dacă nu se cunoșteau, oamenii s-au lansat în speculații despre trecutul ei. Am asistat în timp real la o ficționalizare postumă, la un elogiu crud, improvizat între câteva stații de tramvai. Cu timpul însă, discuția a virat către propria lor viață și spațiul public s-a transformat abrupt într-un spațiu personal.

„Filmul nostru este și un apel la intimitate și speranță”

– Selecția de la Locarno marchează un moment important pentru un debut. Cum v-a influențat această recunoaștere și ce înseamnă ea pentru parcursul dvs. ca regizor?
– Mă bucur că filmul și-a găsit un cămin la Locarno. Ca să fiu și un pic patetic, este primul festival la care am fost vreodată. Se întâmpla în facultate cu un scurtmetraj pe care l-am co-scris. Simt că s-a închis un cerc. Mulțumesc mult celor din selecție pentru unul din cele mai frumoase mail-uri pe care le-am citit.

– Cum vedeți cinemaul românesc contemporan? Ce voci noi urmăriți, ce vi se pare valoros, dar și ce credeți că trebuie îmbunătățit în ecosistemul actual?
– Mi se pare că există un fel de efervescență în aer, de încercări noi. Mă gândesc acum la filme ca „Dinți de lapte” (r. Mihai Mincan), chiar dacă Mihai nu mai e neapărat o voce nouă, „Ink Wash” (r. Sarra Tsorakidis) sau „Viitor luminos” (r. Andra MacMasters). Mai vreau, de exemplu, să văd filme de la colegi și prieteni ca Mihai Ghiță sau Emil Vasilache. Ecosistemul actual din câte știu este în proces de reformare, atât legea cinematografiei cât și regulamentul de concurs al Centrului Național al Cinematografiei. Cred că se dorește la unison o mai mare transparență a concursurilor și a fondurilor, plus o metodă de calcul mai prietenoasă care să îi susțină în continuare pe regizorii consacrați, dar care să lase spațiu și pentru ceilalți care sunt la început de drum și fără palmares, dar cu filme care merită încurajate.

– Filmul are și o componentă socială, prin colaborarea cu „Niciodată Singur – Prietenii Vârstnicilor”. Ce soluții vedeți împotriva singurătății și cum sperați să mobilizeze filmul oamenii către implicare reală?
– Apreciem misiunea și activitatea lor din ultimii 10 ani în a oferi sprijin și demnitate vârstnicilor. Filmul nostru este și un apel la intimitate și speranță în existența anonimă și impersonală a lumii noastre. Nu este un film de Crăciun, dar tocmai de sărbători, singurătatea devine mai apăsătoare. Cei de la „Niciodată Singur” au lansat campania lor de Crăciun – Când „Silent Night” nu este un colind, ci o sentință – unde strâng donații pentru bunicii nimănui, le oferă o masă de sărbătoare și mai ales o prezență în viața lor tăcută.