Trăim un prezent toxic. Memoria socială a fost deformată, manipulată, vărzuită, ignorată. Și idioții utili au triumfat. Interviu cu Marian Preda, sociolog al Timpului
Comunismul criminal. Am făcut foamea, frigul, ne-am turnat prietenii și soțiile, femeile noastre erau măcelărite la avorturi, eram urmăriți ca niște viermi într-un experiment demonic. Cum de am uitat toate astea? Mecanismul acestei uitări colective în România mi l-a decriptat profesorul Marian Preda, Rectorul Universității București. Sociolog și cercetător al sociologiei Timpului.
Și spune Marian Preda: o primă generație nu și-a cultivat memoria deliberat, a vrut să uite sau n-a vrut să țină minte. Și atunci a primit “injecții” de uitare de la politicienii lui Ion Iliescu și Vadim Tudor. Apoi, au tropăit 33 de noi generații habarniste (între 1990-2023). Aceștia n-au primit „memorie” de la părinți și au găsit vagi urme de ceaușism prin manuale. Noi n-am avut niciun dialog real despre comunism, ceaușism, nu am condamnat nimic. S-a creat un gol imens în societate, în viața noastră, care a permis ca Răul uitării să pună gheara pe noi. Și, repet, să se ajungă la sentința din cazul Gheorghe Ursu. Dar cel mai bine povestește Marian Preda, sociolog al Timpului, minunată profesie.
De ce și cum șterge timpul detaliile?
Marian Preda: Tot ce ne amintim, ce aparține de trecut și este actualizat, ”adus din trecut” în prezentul ”aici-și-acum”. El este deformat, simplificat, adaptat. Memoria individuală este cu siguranță imperfectă. Informațiile vechi, ce țin de memoria de lungă durată, se estompează, dispar sau sunt înlocuite sau distorsionate de alte informații care au apărut între timp și se referă la același subiect. Cam la fel este și cu memoria colectivă care este rezultanta, media colectivă a reprezentărilor membrilor unei comunități privind același subiect.
Cum ne amintim și reproducem în prezent în mod colectiv anumite personaje, întâmplări, contexte din trecut? Cum codificăm, stocăm și reactivăm prin decodificare informațiile din trecut în diverse comunități și contexte? Cum schimbă totul noi informații apărute și distribuite colectiv?
Marian Preda:Îmi amintesc că în 1990-1991, după mineriade, erau cel puțin 3 medii distincte cu reprezentări diferite despre fenomenul piața universității și despre mineriade; era mediul universitar, studenții și unii profesori din Universitatea din București care trăiseră personal direct sau indirect evenimentele, care fuseseră prezenți în Piață încă din primele zile, care fuseseră agresati de mineri sau care aveau colegi ce fuseseră agresați, care aveau acces la casete video cu mineriadele ce nu erau atunci difuzate la televiziuni dar erau proiectate în mediile universitare, era apoi publicul din București, divizat și el dar cu destule informații parțiale, directe sau indirecte despre evenimente și era publicul larg din țară, cel care se informa doar de la televizor, de la radio și din presa scrisă. Reprezentările erau complet diferite. Îmi amintesc ce dificultăți aveam atunci să le explic unora din București și aproape tuturor celor din provincie că adevărul nu era cel de la televizor, că aveam cunoscuți, studenți sau profesori care fuseseră agresați de mineri sau că existau imagini nedifuzate despre aceste agresiuni. Ulterior, mult timp după aceea, imaginile s-au difuzat public și percepția colectivă s-a mai schimbat. Dar acum ea este estompată de trecerea timpului, de schimbarea de generații și de limitarea drastică, programatică, parcă, a informațiilor publice despre acea perioadă și despre acele evenimente.
Sentinta în cazul Ursu dovedește faptul ca timpul a făcut uitată disidența și felul ei de a funcționa în timpul lui Ceaușescu.
Marian Preda: Concret, în cazul Ursu, nu știu ce vârstă, ce informații și ce experiențe personale legate de perioada comunistă, de dizidențe și de disidenți au avut cei implicați în proces, în special completul de judecată. Dar în mediul acesta, de cvasi-dezinformare și ignoranță, cei care au dat verdictul în cazul Ursu puteau fi ușor de convins că pe vremea lui Ceaușescu a scrie o scrisoare trimisă la Europa Liberă nu era mare lucru. Sau că a fi fost disident atunci ar fi presupus să fi scris atunci presa despre tine că ești împotriva regimului, să existe dovezi publice despre asta; ca și cum anchetarea lui Gheorghe Ursu de către Securitate se datora nu disidenței ci versiunii oficiale de atunci privind deținerea câtorva dolari.
Prezentul este un timp nociv?
Marian Preda: Tind să spun că este, dar nu prin ce ne oferă prezentul acum, prin apartenența noastră la spațiul sigur și prosper euro-atlantic, ci prin ignorarea și deformarea în prezent a trecutului nostru care nu face deloc bine memoriei colective și sănătății prezente și viitoare a României. Comentariile sentinței Ursu arata cum teoria conspirației supraviețuiește cu mult mai puternic decât explicațiile specialiștilor.
Sociologic cum au funcționat 30 de ani discursurile publice? Cine le a impus? Cine le a repetat?
Marian Preda: În prima perioadă a ultimilor 30-33 de ani memoria colectivă a deformat grav reprezentările privindperioada comunistă, la început prin dezinformare, apoi, mai recent, prin relativizare, tăcere, ignorare, indiferență. Iar instituțiile statului român au contribuit din plin la ștergerea și distorsionarea adevărului. Au apărut 33 de noi generații după 1989. Dacă îi adăugam pe cei care erau prea mici la Revoluție pentru a avea amintiri personale semnificative, vedem că jumătate din populația României nu are ce să-ți amintească despre regimul comunist din România și despre acel context. Istoria perioadei comuniste a lipsit și lipsește din manualele de istorie. Muzeele care să arate cu informații puternice, cu statistici, imagini, dovezi, ororile comunismului, lipsesc din București, din inima culturală a României; puținele astfel de informații sunt ”ascunse”, exilate la Jilava sau la Sighet, la granița de nord a țării. Câți copii din București sau care vin în vizită la București credeți că au vizitat Memorialul de la Sighet? Cred că nici 1% dintre ei.
În 33 de ani instituțiile statului Român păzite de urmașii fostului regim s-au îndârjit să nu condamne comunismul decât de formă,
să nu condamne agresorii de la Revoluție, să nu lase istoria reală să fie cunoscută de mase prin manuale din școli și să nu plaseze niciun memorial al comunismului în București. Memorialele Holocaustului nu sunt doar în lagăre, ele sunt și în zonele centrale ale Ierusalimului, ale Berlinului, ale Washingtonului DC. Și ne mirăm că în România încă avem majorități ale populației care regretă regimul comunist sau pe Ceaușescu însuși. La dezastrul acesta cultural, la ignoranța aproape generalizată a românilor privind ororile regimului comunist și toxicitatea regimurilor autoritare de sorginte marxistă au contribuit la început moștenitorii fostului regim, precum Ion Iliescu și echipa lui, cei care controlau instituțiile de tranziție, cei care au deturnat sensul revoluției și au reprezentat în continuare interesele neocomuniste și în particular interesele Rusiei.
Dar, în paralel, încă de la început mulți idioți utili au contribuit din plin la toate acestea prin ignoranță, lipsă de viziune și lipsă de acțiuni concrete.
Mă refer la șefii din ultimele decenii din multe instituții politice, administrative, culturale. ”Pentru ca răul să triumfe este suficient ca oamenii buni să nu facă nimic” spunea Edmund Burke. Și decidenții noștri din politică, din administrație, din educație, din domeniul culturii, din presă, buni sau mai puțin buni, au reușit cu brio să nu facă nimic pentru a forma o corectă memorie colectivă a ororilor regimului comunist.
De ce ne mirăm atunci că răul, în sensul dezinformării, manipulării, propagării nostalgiei privind comunismul, apucăturilor autoritariste, promovării incompetenților și corupților loiali, continuă să triumfe?
În seria COMUNISMUL PENTRU TONȚI, citește și
De ce am uitat cum am murit de foame în comunism?
INTERVIURILE HotNews.ro