Triburile la portile Uniunii Europene

Un brad mare, cam strâmb şi fără globuri, stătea uitat pe 25 ianuarie în mijlocul pieţei din faţa Parlamentului European de la Bruxelles. În jurul lui dansa un şir de taxiuri negre, lucioase, pregătite să preia orice cetăţean european cu buzunarul suficient de gros.

Aici este centrul bulei cu pereţi birocratici, în care trăiesc politicienii europeni. Dar oricât de groşi ar fi pereţii, prin ei se aude zgomotul îndepărtat al triburilor redeşteptate.

A trecut peste jumătate de an de când alegerile europarlamentare au fost câştigate în două dintre cele mai importante ţări UE de partide radicale anti-establishment. Îmi amintesc că atunci, toată lumea bună de la Bruxelles vorbea despre semnalul de alarmă tras de europeni. Politicienii, înalţii funcţionari UE, cu toţii promiteau că acest semnal a fost înţeles şi că instituţiile europene se vor schimba, se vor deschide în aşa fel încât să fie mai aproape de cetăţeni şi îngrijorările lor.

Dar a trecut peste jumătate de an şi transparenţa Comisiei Europene nu a crescut. Dimpotrivă, e tot mai greu să obţii conversaţii cu directorii specializaţi în diverse domenii. Conferinţele de presă şi limbajul comunicatelor oficiale este înţepenit în aceeaşi limbă de lemn care foloseşte cuvinte multe pentru a nu spune nimic. Europarlamentarii continuă să fie captivi în grupurile politice din care fac parte, grupuri dirijate de influenţii mandarini bruxellezi şi fără prea multe legături cu alegătorii de acasă.

Politica externă a Uniunii Europene rămâne defectă: sfioasă în faţa agresiunii Moscovei, insistând pe măsuri ineficiente, dezbinată.

Munţii de celuloză birocratică continuă să fie împinşi în stânga sau în dreapta în funcţie de interesele unei industrii sau a unui stat membru căpos sau, pur şi simplu, stupid. Un scurt exemplu: Directiva pentru dreptul pacienţilor europeni la tratament oriunde pe cuprinsul UE este practic nefuncţională, spiritul ei fiind abandonat în favoarea unor principii care protejează interesele unor instituţii naţionale în detrimentul pacienţilor.

Documentele necesare pentru a obţine finanţare din fonduri europene sunt atât de alambicate şi kafkiene încât de la ţăranul care vrea o fermă, până la tânărul care şi-ar deschide o făbricuţă, toţi trebuie fie să întreţină o armată de conţopişti, fie să renunţe.

Chiar şi atunci când adoptă măsuri incontestabil benefice pentru toţi europenii, instituţiile UE nu sunt capabile să le comunice coerent şi atractiv. Un proiect luminos şi plin de vigoare în urmă cu 15-20 de ani, Uniunea Europeană s-a transformat tot mai mult într-un monstru birocratic, prea miop şi prea inert ca să mai ţină cont de forfota de la firul ierbii.

Nu sunt eu cel care spune asta, ci rezultatele electorale din ultimii ani. E înşelător să judecăm prin prisma ideologiilor, căci nu ele unesc Frontul Naţional din Franţa, UKIP-ul din Marea Britanie, Syriza grecilor sau cele Cinci Stele din Italia. Căci Le Pen, Farage, Grillo sau Tsipras nu sunt altceva decât exponenţii unui puternic curent anti-establishment care a început să bată prin toată Europa.

Sigur că el ia forma specificului local: xenofob în Anglia, radical de dreapta în Franţa, radical de stânga în Grecia. Dar, ca de obicei când ne rătăcim printre ideologii, pierdem esenţialul. Căci 36% dintre greci nu au devenit peste noapte comunişti. Şi nici 25% dintre francezi nu s-au transformat în doar câţiva ani în radicali de dreapta.

Triumful electoral al tuturor acestor mişcări anti nu ar fi fost posibil fără votul claselor de mijloc. Aceştia sunt oamenii cei mai hărţuiţi de prelungita criză europeană. Nu au parte nici de generozitatea protecţiei sociale europene, pentru că nu sunt suficient de săraci. Dar nici de siguranţa unor conturi bancare grase, pentru că nu sunt suficient de bogaţi. Trebuie să muncească mai mult pentru a câştiga la fel de bine ca în urmă cu zece ani. Se simt mai în nesiguranţă la ei acasă decât în fericiţii ani ’90. Şi, poate cel mai important, nu mai au în ce crede.

Uniunea Europeană nu a reuşit încă să ofere acea naraţiune fondatoare care aduce sens în viaţa oricărui om. Bisericile europene sunt goale, armatele nu sunt suficient de puternice, steagul naţiunii nu mai este cel mai înalt de pe catarg, iar stelele celui european sunt prea abstracte. Europenii îşi apără astăzi doar confortul. Şi asta nu a fost niciodată suficient.

Ascensiunea unor mişcări politice anti-establishment este posibilă şi în alte ţări UE. Spania, Polonia, Ungaria, Cehia, toate au partide diferite ca ideologie, dar similare în acest apetit radical de a contesta şi demola tot, pentru a pune o utopie în loc.

Acesta este cel mai mare eşec al liderilor politici europeni actuali: incapacitatea lor de a se reinventa. Incapacitatea de a flexibiliza o Uniune Europeană în pericol să se sufoce sub obezitatea ei birocratică. Blocajul stupid în antiteza „solidaritate socială versus rigoare fiscală”, când de fapt ambele cerinţe sunt la fel de justificate şi de necesare Europei. Centrul pare să-şi fi pierdut vigoarea creativă.

Deocamdată în interior, în centrul puterii, au ajuns doar oamenii lui Tsipras şi au fost suficiente două zile pentru producerea unui frison în privinţa politicii UE faţă de Rusia. Imaginaţi-vă cum ar arăta un Consiliu European cu Tsipras, Marine le Pen şi Beppe Grillo la aceeaşi masă. Toate sondajele urlă că o astfel de realitate nu mai este imposibilă. Uniunea Europeană ar imploda.

Şi ar fi păcat. Pentru că oricât de critici sau pesimişti am fi în privinţa proiectului european, pentru România apartenenţa la această construcţie este cea mai mare şansă istorică pe care am avut-o în ultimul secol. Ar fi păcat şi pentru că europenii nu au mai trăit de generaţii atât de liberi şi în pace ca în ultimele decenii.

Uniunea Europeană are mare nevoie să se reinventeze. Să-şi găsească un sens mai mare decât confortul, comerţul şi libertatea de mişcare. Căci ar fi păcat ca în jurul bradului strâmb din faţa Parlamentului European să nu mai danseze taxiuri negre, ci triburile de barbari europeni redeşteptate de aburul toxic pe care orice ideologie radicală, fie ea de stânga sau de dreapta, îl emană.