Trump, presedintele fricii

Succesul lui Donald Trump e deopotriva anuntat si surprinzator. Inlesnita de o clasa politica incapabila sa inteleaga societatea pe care o conduce, victoria lui Trump nu ar fi fost posibila fara un ingredient pe care l-am mai vazut si in campania pentru Brexit, un ingredient absent insa din retorica politicii americane moderne: frica. Primul lui discurs de presedinte ales a incercat sa atenueze frica celor pe care si i-a ostilizat in campanie, dar am vazut altceva: un relativism moral naucitor fata de aliatii si partenerii Americii.

In discursul sau de acceptare a victoriei, Donald Trump a asigurat ca va colabora cu „toate natiunile care vor sa colaboreze cu noi”. A mai vorbit despre „toate popoarele si toate natiunile” cu care va cauta parteneriatul, si nu conflictul. Nici un cuvint insa despre aliatii si partenerii traditionali ai Americii, intr-un moment in care toti asteapta sa vada daca administratia Trump va prelua discursul izolationist al candidatului Trump. Nu intimplator, liderii europeni au salutat cu mari rezerve victoria candidatului republican. Cu totii se tem de o retragere a Americii inspre ea insasi, de o abandonare a actualei arhitecturi de putere si securitate din EUropa.

Frica de o retragere de facto a Americii a produs si reactia cam slugarnica a presedintelui Iohannis, care s-a repezit sa asigure ca Romania „e pe deplin conștientă de responsabilitățile care provin din calitatea de aliat și partener strategic al SUA si ca „înțelege pe deplin să contribuie la eforturile comune menite să promoveze stabilitatea și securitatea în regiune și la nivel global”. In traducere, comunicatul suna cam asa: noi stim ca ati amenintat in campanie ca SUA vor apara doar aliatii NATO care respecta angajamentul de a cheltui minim 2% din PIB pe aparare, si iata ca Romania face asta, asa ca sa ne aveti in vedere. Poate ca din punct de vedere diplomatic e corecta pozitionarea, dar mi se pare o pozitie cam prea adusa de spate.

Spuneam mai devreme ca succesul lui Trump a fost de asteptat, in ciuda sondajelor care l-au vazut mai mereu un outsider. Dupa experienta Brexit, multi analisti lucizi si cu o cunoastere profunda a realitatilor americane au avertizat ca Trump va specula la maximum temerile legitime a multor concetateni.

Establishmentul (atit cel conservator, cit si cel democrat) a fost insa incapabil sa reactioneze corect in fata unui showman/agent imobiliar cu sclipiri de marketer genial. Asa a ajuns Trump sa vinda propria candidatura ca pe medicamentul perfect pentru fricile unor categorii diverse de cetateni, frici pe care el insusi le-a amplificat printr-un discurs de o virulenta unica. Asa a vindut frica de straini, frica de pierderea joburilor, frica de globalizare, frica de Soros (suna cunoscut, nu?). Misiunea lui a fost inlesnita de starea precara a clasei de mijloc, secatuita de doua mandate democrate si criza economica ce le-a precedat. A fost inlesnita si de alte politici eronate ale lui Barack Obama.

Asa am ajuns la un vot in mare masura resentimentar, un vot de care multi cetateni s-au rusinat (vezi spirala tacerii care a dat peste cap sondajele de opinie). La fel ca in cazul Brexit, multi dintre votanti au votat cu furie, dar si cu frica de o lume pe care nu o mai recunosc.

A fost pentru prima oara cind un candidat american a cistigat cu o agenda atit de negativa. Fara indoiala ca Trump a identificat corect multe dintre problemele societatii, altfel n-ar fi avut acest succes. Dar frica pe care a imprastiat-o cu greu se va estompa.

Pentru americanii care au votat impotriva lui Trump, discursul acestuia e o noutate, nu am mai vazut asa ceva la virful politicii. Multi dintre ei s-au trezit intr-o America pe care nu o cunosc si au reale dificultati sa o inteleaga.

Dar noi, in partea asta de lume, stim ce inseamna discursul fricii. La fel si alte natii din Europa. L-am trait de prea multe ori pe pielea noastra ca sa nu stim ce urme adinci lasa. Si ne uitam cu circumspectie la modul in care a ales tara a carei cultura democratica a fost un model pentru societatile noastre. Si ne uitam cu groaza la felicitarile pentru „eliberarea” poporului american trimise de Marine Le Pen, Viktor Orban si Duterte.