Tudor Chirila: Sper ca din ce in ce mai multi artisti sa-si activeze aceasta constiinta – nici macar civica – sociala, constiinta normala vizavi de momentul in care ne aflam

De ce se implica Tudor Chirila in treburile politice, criticand deciziile puterii sau sustinand protestele la scena deschisa? De ce-si bate capul cu problemele justitiei, de pilda, desi ele nu fac parte din preocuparile lui de zi cu zi, muzica si teatrul? De ce vocile contestatare in lumea artistilor raman totusi foarte putine? “Eu sper ca din ce în ce mai mulţi artişti, până la urmă, să-şi activeze această conştiinţă – nici măcar civică – socială, conştiinţă normală vizavi de momentul în care ne aflăm şi să înceapă să aibă o părere pertinentă faţă de ce se întâmplă”, afirma Chirila intr-un interviu pentru Hotnews.ro

Vezi aici interviul integral cu Tudor Chirila

Video realizat cu echipament Nikon

Eu percep ţara asta ca un loc în care am un spaţiu intim, care e casa mea, un spaţiu comun pe care-l împart cu ceilalţi locuitori ai ţării ăsteia. Şi spaţiile astea comune, care ar trebui să fie în beneficiul nostru al tuturor, nu funcţionează.

Tudor Chirila

DT: M-a întrebat cineva aşa: de ce faci interviu cu Tudor Chirilă? El e artist, ce treabă are cu politica sau cu Justiţia? Aşa că simt nevoia să clarific din capul locului: cred că Tudor Chirilă reprezintă în acest moment unul dintre modelele rare de implicare socială din lumea artiştilor. Ar avea suficiente motive să spună “nu-mi pasă”, “nu e treaba mea”, “sunt ocupat”, “nu mă pricep”, “nu se mai poate face nimic” şi, ştiţi voi, în general, toate scuzele invocate când nu vrem să ieşim din starea de confort şi din starea de lene intelectuală – a ales să nu tacă, să nu se mulţumească cu gloria lui de muzician şi de actor. Fix de-aici începem, de la întrebarea “de ce?”.

TC: Păi, în primul rând, cred că nu e vorba de politică, ci de bun simţ. Este vorba de a emite în spaţiul public nişte opinii vizavi de lucruri care vin din sfera politicului, se duc în sfera socială şi care-ţi afectează viaţa. Viaţa ta profesională, partea ta de antreprenoriat şi, până la urmă, viaţa comună. Pentru că eu percep ţara asta ca un loc în care am un spaţiu intim, care e casa mea, proprietatea mea, locul meu şi un spaţiu comun pe care-l împart cu ceilalţi locuitori ai ţării ăsteia. Şi spaţiile astea comune, care sunt, din punctul meu de vedere, care ar trebui să fie în beneficiul nostru al tuturor, nu funcţionează. Plecând de la sănătate, de la educaţie, plecând de la administraţie şi-aşa mai departe. Şi-atunci îţi dai cu părerea. Şi ăsta este unul dintre argumente: mă preocupă ţara în care trăiesc şi mi se pare absolut normal. Dacă mă uit peste ocean, de la 50 Cent la Taylor Swift, pot să dau o listă cu 50 de artişti americani care îşi dau cu părerea şi care sunt implicaţi în viaţa cetăţii. Sunt.

DT: Mai vine întrebarea cealaltă, de ce crezi că aproape toţi – sau, să nu exagerăm, foarte mulţi – din lumea ta, din lumea artiştilor, actori, muzicieni, preferă să tacă – şi-aici trebuie să fim oneşti – cu câteva excepţii notabile: în vin în minte nume mari de actori ca Victor Rebengiuc, Oana Pellea şi mai sunt, cu siguranţă, şi alţii, dar regula e tăcerea…

TC: Îmi pui o întrebare grea, pentru că eu nu aş dori să vorbesc decât pentru mine, şi nu dintr-o solidaritate de breaslă, dar mi-e greu să înţeleg ce stă în spatele tăcerii.

DT: Dar, totuşi, eşti între ei. Discuţi cu ei. Vorbiţi.

TC: N-aş putea să spun că există un argument general pentru toţi cei care nu se implică, cred că argumentele sunt de ordin personal. Dar cred, într-un fel, că ele sunt conectate şi cu cei care stau în casă şi nu ies la proteste, dar sunt, în acelaşi timp, afectaţi de ceea ce li se întâmplă şi spun “hai, domnule, că nu ieşim la proteste că nu se schimbă nimic”. Există posibilitatea ca ei să nu aibă încredere în puterea vocilor lor, poate să fie o chestie, şi să spună “domnule, eu îmi văd de treaba mea şi să se ocupe alţii de ţara asta” şi-aşa mai departe. Doar că am văzut că chestia asta nu funcţionează. Eu sper ca din ce în ce mai mulţi artişti, până la urmă, să-şi activeze această conştiinţă – nici măcar civică – socială, conştiinţă normală vizavi de momentul în care ne aflăm şi să înceapă să aibă o părere pertinentă faţă de ce se întâmplă.

DT: Bun, dar întrebarea este dacă riscă ceva actorii, muzicienii care se expun politic criticând puterea. Primesc roluri mai puţin importante, sunt tăiaţi de pe lista invitaţilor la concerte, câştigă mai puţini bani, ce riscă?

TC: Poţi, nu ştiu, există posibilitatea să… Nu cred că poţi fi dat afară dintr-un teatru, în momentul ăsta, pentru faptul că ai o poziţie – sau vreau să cred că nu se poate întâmpla chestia asta. Cred că poţi deveni indezirabil…

DT: Şi asta în ce se traduce?

TC: Asta se traduce în faptul că poate nu mai cânţi acolo, sau nu mai cânţi acolo, sau poate nu mai eşti distribuit la teatru în atât de multe spectacole în câte ai fi putut să fii sau… dar astea sunt lucruri pe care nu le poţi demonstra, unu la mână, şi sunt lucruri subiective, pentru că întotdeauna se poate spune “domnule, a fost cerere mai multă pentru alţii” şi-aşa mai departe. E foarte greu să demonstrezi că eşti persecutat politic şi că dimensiunea relaţiei tale contractuale cu diverse forme instituţionale scade. Nu ştiu.

DT: Ţie personal, de pildă, de când ai început să devii activ pe facebook, să fii implicat, să susţii proteste, să dai mesaje politice, să critici anumiţi politicieni, ţi s-a întâmplat să ai de pierdut?

TC: Nu-mi dau seama. Nu-mi dau seama, n-am mai avut – sunt două direcţii – aici aş vrea să punctez o mârşăvie care mi se pare că se vehiculează pe la anumite televiziuni, cum că se pune egal între banul public şi partidul care conduce. Adică se acreditează ideea, de exemplu, că banul public este banul PSD-ului. Că “uite-l pe Chirilă, iese în stradă, dar se duce să cânte la primăria nu-ştiu-care, care e primărie PSD”. Hai să ne înţelegem şi să fie foarte clar: banii ăştia sunt bani publici. Eu prestez un serviciu pentru comunitatea din oraşul respectiv, care, probabil, şi-a dorit, de zilele oraşului respectiv, să cânte artistul Vama. Punct. Iarăşi, să pui egal între felul în care sunt administrate unele oraşe şi altele, şi aici este o problemă. Că noi n-am mai cântat la ultimele două revelioane din Bucureşti, n-aş putea să pun semnul egal ca o persecuţie politică. Pentru că nu pot să o demonstrez şi pentru că nu vreau să mă leg de nimic din ceea ce nu pot demonstra. Dar aş vrea foarte clar să se înţeleagă că atunci când cânţi în relaţia cu o primărie, nu sunt banii PSD-ului, sunt banii publici. Şi asta este o mare greşeală, care, pentru omul simplu, este o confuzie foarte mare. Se acreditează ideea că banii publici sunt banii partidului. Nu. Partidul la putere administrează, prin primării şi consilii judeţene, un ban care este al nostru, al tuturor.

DT: Asta din perspectiva publicului. Dar din perspectiva lor, a celor care sunt la putere, primari sau altceva…

TC: Din perspectiva lor, este banul lor. Şi asta e o greşeală foarte mare, pentru că nu înţeleg că, de fapt, ăla nu e banul lor.

DT: Dar, apropos, cum se obţin contractele astea cu municipalităţile, cu primăriile? Cum se stabilesc onorariile? Pentru că e un mecanism pe care noi, de pildă, nu-l prea înţelegem şi îţi dau un exemplu, de ce ne interesează asta. A existat în urmă cu o săptămână un mare tam-tam în presă, după ce a apărut informaţia că un concert susţinut de Andra la Târgu Mureş – nici nu contează numele, pentru care municipalitatea ar fi plătit 10 mii de euro, a stârnit un mare iureş. Eu nu-mi dau seama. E mult, e puţin?

TC: Să ne înţelegem: există aşa: primăriile nu negociază direct cu artiştii, şi în general nici artiştii de mainstream şi artiştii mari nu negociază direct, nu există o relaţie directă între ei şi primărie. Artistul are un manager şi un management – el poate să fie booking, publishing şi-aşa mai departe. Agentul lui de booking împreună cu artistul stabileşte o cotă, un preţ vizavi de diversele evenimente. Cel puţin asta se întâmplă la noi. Noi suntem contactaţi de o agenţie care face bookingul pentru primăria oraşului x. Primăria oraşului x – nici nu poate face altfel – intră în relaţia cu această agenţie de booking, un SRL, care SRL îi face o ofertă. De fapt este o licitaţie, înţeleg că se face o licitaţie către mai multe firme. Firma care câştigă, practic, se presupune că vine cu preţurile cele mai bune.

DT: Şi, ca să ne întoarcem la situaţia asta concretă, în general vreau să aflu dacă 10.000 e mult, e puţin, e un onorariu care se practică în România?

TC:Asta este o chestie care se reglează cumva şi de către piaţă. Dacă există cerere şi există cerere la acest onorariu şi ofertă… e cererea şi oferta care reglează…

DT: Absolut. Apropos de concerte organizate de municipalitate. Ţii minte scandalul Târgului de Sărbători din Piaţa Victoriei. Acolo, din câte am văzut, doar un singur artist, Ovidiu Lipan Ţăndărică, a anunţat public că va renunţa, anunţând explicit de ce, şi-anume că Piaţa Victoriei e locul protestelor, nu pentru muzică şi alte diversiuni – le-a numit el atunci. Ceilalţi n-au înţeles asta, sau de ce n-am avut o reacţie?

TC: Nu ştiu cine erau ceilalţi artişti invitaţi, habar n-am, acum noi trebuie să ne mai gândim la o chestie: şi protestele… trebuie să înţelegem clar că România este scindată. Şi poate că e scindată şi la nivelul artiştilor. De ce să prezumăm noi că toţi artiştii din România sunt de partea protestelor? Şi-atunci poate că unor artişti care nu au refuzat, ca Ţăndărică, poate că lor li se părea normal să fi cântat în Piaţa Victoriei, într-un târg de crăciun. Ei, iarăşi, sub acest paravan al “nu facem politică” este o cântare ca oricare alta, doresc să mă prezint în faţa unui public, am să cânt. Poate că nu toţi artiştii din România simpatizează cu construcţia şi cu mesajul protestelor din Piaţa Victoriei. Este o realitate pe care trebuie să o acceptăm.

DT: Între 2000 şi 2004, sunt convins că îţi aminteşti bine perioada guvernării Năstase, cu foarte puternice accente autoritariste, dar parcă nu chiar aşa ca astea de azi, a avut parte, toată guvernarea aia, dacă îţi aminteşti, de o puternică mişcare contestatară prin muzică. Şi subliniez asta, pentru că ulterior nu prea s-a mai întâmplat. Am avut Moromeţii, Paraziţii, BUG, când au scos pe piaţă piese cu mesaj antiguvernamental destul de clar. Şi tot la începutul anilor 2000 se lansa trupa rock Luna Amară, cu un mesaj politic asumat, motiv pentru care au avut parte de cenzură dură. Şi-mi amintesc bine, eram la BBC pe-atunci, în 2002, când au fost scoşi din grila unui festival organizat sub patronajul primului ministru. Întrebarea e acum, azi, de ce nu se mai întâmplă asta, de ce nu mai avem parte de acest fenomen, în muzică, contestatar la adresa unui guvern autoritar?

TC: E bună întrebarea. Mai sunt încercări. Nu sunt atât de notorii ca în anii ăia…

DT: De exemplu?

TC: Păi am înţeles, chiar am primit acum pe facebook un link cu o trupă care a făcut un fel de concert ad-hoc în faţa Guvernului, în Piaţa Victoriei. A fost aşa, un fel de happening, cu un cântec de protest. Acum, cântecul ăla n-a ajuns foarte rostogolit. Noi avem, pe discul 2012, un cântec “Declar pierdută ţară” în care e o discuţie între tatăl şi copilul care pleacă din ţară, cumva forţat de somnul raţiunii tatălui lui, care nu a făcut nimic şi uită-te că-l trimite afară. E mai mică, poate, dar nu inexistentă.

DT: Sau la început…

TC: Şi mai e o chestie. În 2000-2004, dinamica radiourilor şi… îmi aduc aminte că hip-hopul era mai difuzat atunci. Şi cumva se rostogoleau mai repede. Acum acest mesaj de protest se poate reverbera via internet mai mult, pentru că radiourile comerciale în general nu îmbrăţişează mesaje civice prin muzică.

DT: Uite, m-am gândit să îţi complic un pic viaţa şi să te întreb aşa: pe vremea aia, aveai deja lansată Vama Veche, trupa era deja înfiinţată de ani buni, dar n-ai simţit nevoia, atunci, în anii ăia duri, să faci pe disidentul în muzică, cum eşti acum.

TC: Dar nu sunt disident în muzică.

DT: Nu în muzică, da. Să faci pe disidentul – nu să faci pe disidentul, că asta e peiorativ, să acţionezi ca o voce critică şi să o transpui şi-n muzică şi să-ţi foloseşti toate instrumentele pentru a te face auzit.

TC: Da, nu ştiu, n-aş putea să explic schimbarea asta, mă gândesc că niciunul dintre noi nu murim cum ne naştem şi că trecem prin destule schimbări şi conştientizările noastre, vizavi de ce se întâmplă în jurul nostru, sunt mai rapide sau mai lente. Ce vreau însă să punctez este că poate că atunci ar fi trebuit să o fac mai mult decât acum, pentru că am fost direct afectat. În anul 2000, PSD-ul a lansat o casetă cu cântece de campanie, care a fost publicată în câteva zeci de mii de exemplare, de chestia asta se ocupa răposatul Ovidiu Muşetescu, dacă-mi aduc aminte bine. Şi ne-am trezit cu cântecul “Nu ne mai trageţi pe dreapta” publicat pe această casetă a PSD-ului.

DT: Că era cu mesaj: nu ne mai trageţi pe dreapta, noi suntem de stânga

TC: Exact. Fără să ni se ceară niciun fel de acord, fără să ceară acordul compozitorilor, care eram noi, fără să ceară acordul casei de discuri, care era Mediapro Music. Şi-mi aduc aminte că atunci, avocaţii Mediapro Music ne-au spus să renunţăm, pentru că n-avem nicio şansă.

DT: Cum adică?

TC: Aşa ni s-a spus atunci: “băi, n-avem nicio şansă în instanţă. La nivelul receptării problemelor de drepturi de autor din anii 2000 în România, nu avem nicio şansă cu chestia asta.”

DT: Şi ce-aţi făcut?

TC: Şi-am renunţat atunci. Dar mă gândeam acum că poate atunci ar fi trebuit să fiu mult mai vocal. Deci efectiv ni s-a explicat că, de fapt, ne ducem în instanţă împotriva lor, dar că sunt puţine şanse să obţinem nişte despăgubiri. Cântecul a fost, fiind un cântec de campanie, a fost pus pe foarte-foarte multe casete. Adică pe suport de zeci de mii, că de-aia se făceau şi se distribuiau…

DT: Da, i-a dus mintea.

TC: I-a dus mintea, da. Şi iată că atunci n-am fost… când m-a afectat direct. Acum nu pot să spun că sunt afectat direct, dar îmi dau seama că sunt afectat indirect şi că felul în care trăim şi că ţara pe care o pregătim pentru copiii noştri e afectată.

Mi-am făcut contul de facebook prin 2012 şi mi-am dat seama că facebookul devine un loc în care poţi să fii auzit şi în care trebuie să ai o oarecare responsabilitate, ca persoană publică.

Tudor Chirila

DT: Eh, ăsta încerc să-l localizez, momentul în care ai început să conştientizezi. M-am uitat pe cv-ul tău, cât l-am putut consulta public şi-am văzut că ai fost activ în zona campaniilor sociale în toţi anii aceştia, adică activismul la tine nu e ceva nou, dar noutatea stă în activismul politic, sau de factură politică. Şi mă întrebam când anume s-a produs acest declic, când anume ai început să te uiţi mai atent la guvernare, la deciziile guvernării.

TC: Mă mai gândesc la o chestie. Nu ştiu dacă este o simplă coincidenţă că atunci când îţi dai seama că poţi să ai o voce mai mare – poate şi chestia asta, momentul: eu mi-am făcut contul de facebook prin 2012 şi mi-am dat seama că facebookul devine un loc în care poţi să fii auzit şi în care trebuie să ai o oarecare responsabilitate, ca persoană publică.

DT: Nu mai depinzi de ziar, de un interviu, să te citeze unul…

TC: Nu mai depinzi de ziar, este şi un moment în care tu îţi dai seama că mesajele tale pot ajunge la mai multă lume. Cred că am mai început şi cu un moment în 2009, în 2010, în care am făcut un tur prin licee, “Chirilă în licee” se numea, şi-am fost în vreo zece licee şi le-am vorbit copiilor despre pasiune. Şi vorbindu-le despre pasiune şi despre cum îţi găseşti plăcerea în ceea ce vei face, mi-am dat seama că astea sunt în strânsă legătură cu cum cresc copiii în ţara asta. Poate că toate chestiile astea, uşor-uşor, m-au dus către a înţelege că, de fapt, dacă nu construim o infrastructură sau nu încercăm să avem o infrastructură, destinele noastre individuale vor fi întotdeauna disparate. Adică noi avem succese de homeschooling. Toţi olimpicii, până şi Simona Halep – mi-aduc aminte că i-a spus odată premierului Tudose că nu vă datorez, nu aţi făcut nimic pentru mine. Simona Halep este un exemplu extraordinar de homeschooling. România nu a făcut foarte multe lucruri pentru ea. A fost acolo un efort al părinţilor extrem de mare, care au investit probabil foarte mult ca ea să meargă să joace tenis, au insistat şi ca ea sunt foarte mulţi copii. Adică dacă ne gândim la condiţiile de care vorbea Camelia Potec, cum se-înoată în România şi-aşa mai departe. Şi-atunci cred că, în anii ăia, mi-am dat seama că “băi, dacă vrem să ajungem ca Ajax Amsterdam, care-şi ia copiii de la cinci ani şi marile vedete ale lui Ajax Amsterdam sunt, de fapt, copiii care pleacă de la cinci ani în pepiniera lor într-o chestie organizată, atunci trebuie să construieşti infrastructură”.

DT: Asta mai presupune un pas pe care maturizarea gândirii de tip politic îl presupune, şi-anume implicarea efectivă în politică. Şi întrebarea este dacă te-ai gândit vreodată să faci pasul către vreun partid, să faci politică, să faci o carieră politică, să-ţi foloseşti poziţia ta de influenţă în societate, pe lângă artist, actor, să te implici şi aşa.

TC: Eu nu vreau să mă implic în politică şi o spun foarte clar şi de ce. Când Anna Politovskaia a fost omorâtă în scara blocului şi…

DT: De ziua ei…

TC: …de ziua ei şi toată lumea a spus că cinismul lui Putin a mers până acolo încât s-o împuşte… de ziua ei sau de ziua lui?

DT: De ziua lui.

TC: De ziua lui! Să-şi facă un cadou de ziua lui, aşa s-a spus… Anna Politovskaia a fost o voce singulară. Într-o mare de tăcere, de presă tăcută. Şi a fost o voce extraordinară, care s-a reverberat până în Occident. Totuşi, asta n-a scutit-o, la un moment dat, de sucombare. Ceea ce mi se pare foarte important este că noi trebuie să întărim conştiinţa civică şi forţa civică. Nu cred că fiecare voce care face… adică cred că eu sunt important să taxez – în momentul în care intri în politică, tu, practic, devii partizan – devii partizanul unui partid care s-ar putea să nu funcţioneze. Să zicem că simpatizez cu USR şi admir că USR a făcut o opoziţie foarte bună şi foarte cinstită şi foarte normală la felul în care s-au trecut amendamentele la kilogram acum, în Parlament, pe legile 303 şi 304. Ei, dacă eu aş intra în USR, eu nu aş mai putea să critic USR-ul pentru eventualele derapaje. Şi cred că ăsta este şi rolul unei puternice mişcări civice şi a unei conştiinţe civice la nivelul cetăţenilor. Să taxeze – adică trebuie să existe o puternică parte care să taxeze politicul. Odată ar trebui să fie presa, care pare că nu prea mai este independentă în România şi jurnalismul independent este foarte puţin prezent în România, şi atunci avem doar jurnalism arondat politic sau diverselor interese moguli, bla-bla şi-aşa mai departe, măcar să avem o zonă civică foarte puternică. Cred că eu sunt mai eficient în această parte decât în a intra în politică.

DT: Dar de ofertat de către partide, ai fost ofertat?

TC: Cred că mai demult, aşa, dar la mişto, mai degrabă. Nu cred că par genul care să poată să se înregimenteze într-o mişcare din asta în care trebuie să joci cum vor ei.

Ce nu înţeleg este cum lumea nu înţelege că ce pregătesc acum, ce pregăteşte Parlamentul sau majoritatea parlamentară acum este mult mai grav decât ce se dorea în februarie prin ordonanţă de guvern.

Tudor Chirila

DT: Din câte am observat, un rol foarte important în activarea ta l-au jucat, în mod evident, protestele din februarie, OUG 13. Atunci ai devenit extrem de implicat, ai susţinut proteste, ai ieşit în stradă, le-ai cerut şi altora s-o facă. Crezi că protestele şi-au atins obiectivul? Mai e nevoie de ele şi-n 2018?

TC: Păi mie mi se pare că e nevoie în 2018 mai mult. Dacă ne uităm, dacă ar fi să judecăm prin ceea ce se dorea în 2017, în februarie, prin ordonanţa 13 şi la ce propuneri de modificare a codului penal s-a ajuns acum, mie mi se pare că atunci era aşa, un fel de primăvară, faţă de crivăţul zilelor noastre. Ce nu înţeleg este cum lumea nu înţelege că ce pregătesc acum, ce pregăteşte Parlamentul sau majoritatea parlamentară acum este mult mai grav decât ce se dorea în februarie prin ordonanţă de guvern. Şi nu… încerc şi eu să-mi explic de ce lumea a abandonat să încerce să înţeleagă. Cred că, de fapt, e mult prea tehnic, şi asta am vorbit-o cu foarte multă lume, cred că nu se explică destul de pe înţelesul tuturor, mai ales consecinţele. Mai ales consecinţele şi mai ales consecinţele la nivelul nostru de viaţă care-l interesează pe omul mediu – antreprenoriatul, felul în care va fi afectat venitul lui, şi-aşa mai departe. Dacă te uiţi la modificările din Codul Fiscal, sau dacă te uiţi la propunerile aberante de a avea dosar penal dacă în 30 de zile nu achiţi una din cele 32 de taxe şi impozite care fac obiectul acelei modificări, atunci s-ar putea ca oamenii, uşor-uşor să înţeleagă ce li se pregăteşte…

DT: Asta în contrapartidă cu relaxarea penală din coduri.

TC: Exact!

DT: Adică avem o înăsprire a sancţiunilor pe parte fiscală, adică atunci când statul trebuie să-ţi ia nişte bani şi cei care îi fură, sunt invitaţi s-o facă ceva mai simplu, pentru că se relaxează totul…

TC: Exact. Deci sună ca o strategie aşa: “Băi, le dăm bugetarilor ceva, care de fapt nu e 50% ci e mult mai puţin, dar pare că le-am dat ceva, pe antreprenori şi pe cei din mediul privat punem povara la greu, ba îi mai şi controlăm printr-o ameninţare din asta aberantă că dacă nu ţi-ai plătit taxele la timp te bag în puşcărie” – şi aici aş vrea să-ţi dau un exemplu concret, ca lumea să înţeleagă: de exemplu, eu am făcut un disc în Anglia, da? Am invitat, pe discul ăsta, am avut backing vocals, trei fete din Londra. Care au cântat la Londra şi mi-au trimis cântarea. Noi am făcut o plată. Acum, eu trebuie să primesc de la ele un certificat fiscal, ca să văd dacă ele îşi plătesc impozitele acolo şi eu nu trebuie să mai fac nicio plată aici sau, dacă cumva, eu trebuie să plătesc impozite pentru ele şi aici în România. Dacă eu nu primesc în 30 de zile certificatul fiscal care atestă situaţia lor fiscală vizavi de plata pe care le-am făcut-o eu…

DT: Rişti să fii sancţionat penal…

TC: Eu sunt sancţionat penal pentru că am întârziat plata. Nu neapărat din vina mea. Şi vorbim de 32 de taxe şi impozite. Adică, dacă vrei să îţi măreşti cumva felul în care tu colectezi, ok, creşte penalităţile la anumite taxe şi impozite, câte vrei tu. Pune pe noi penalităţi foarte mari, dacă doreşti chestia asta, dar nu veni cu o chestie care sună a control, de fapt. “Hai să-i controlăm şi să-i putem ameninţa cu o condamnare, fie şi cu suspendare, dar un cazier murdar.”

DT: Revenind la proteste, poate că publicul a obosit. E totuşi un an de când, lună de lună cel puţin, oamenii au ieşit în stradă şi nu s-a întâmplat mare lucru. Au mers înainte. Majoritatea PSD-ALDE, cu sprijinul UDMR, s-a dus înainte. Ignorând proteste, sfidând public cetăţeni şi-aşa mai departe. Poate şi asta i-a descurajat să mai continue.

TC: E posibil. Dar, pe de altă parte, cunosc foarte multă lume şi mă întâlnesc cu foarte multă lume care este foarte indignată de chestia asta. Este foarte indignată de faptul că par surzi la orice fel de dorinţă a celor care ies în stradă de a înţelege de ce fac asta, de ce nu există un dialog, de ce nu există o dezbatere. Că, pentru numele Lui Dumnezeu, vorbim de Legile Justiţiei. Unul dintre argumentele pe care le-am auzit, chiar o prietenă de-a mea i-a scris unuia dintre senatorii din colegiul ei, ca să zic aşa, şi i s-a răspuns “păi aşa a făcut şi Macovei”. Păi, hai să presupunem că Macovei a făcut ca ei, să zicem, într-o noapte. Tu vii şi faci la fel de rău? Sau, de fapt, dacă vrei să faci bine… adică, dacă ăsta e argumentul, dacă ăia au făcut într-o noapte, hai să facem şi noi într-o noapte? Mi se pare incredibil de pueril, mai ales că vorbim de un moment, în care, după 30 de ani, în România, ies magistraţii în stradă, în număr foarte mare. E ceva fără precedent. Şi vine domnul Iordache şi ne spune “Domnule, nu înţeleg! Domnule, nu înţeleg, adică oamenii chiar nu citesc legile astea”. Păi eu, ca cetăţean, dacă magistratul e nemulţumit de ele şi dacă a ieşit în stradă şi a spus că el nu mai are instrumente ca să judece, că este deposedat de instrumente, că este deposedat de tot, eu ce să înţeleg? Adică să mă apuc eu să citesc legile astea? O fac, dar pe cât pot eu, cu pregătirea mea zero, mai mult decât magistraţii? Adică sunt argumente evidente şi ei le, pur şi simplu le ignoră, nu…

DT: Terminăm într-o notă optimistă, totuşi. Publicul cred că nu e chiar aşa inert cum îl vedem noi uneori şi avem tendinţa să-l judecăm foarte aspru, când zicem că vrea să consume şi-atât, că nu-l interesează altceva. Poate, Tudor Chirilă, poate s-a produs mai lent un proces de trezire, de educare, dacă vrei, s-au atins nişte limite ale suportabilităţii ceva mai încet, chiar şi într-o ţară plină de resemnaţi ca România. Şi că protestele vor reporni, după revenirea din vacanţă.

TC: Eu nu pot decât să sper că ei nu vor merge mai departe fără să-şi reanalizeze tot ce au făcut până acum. Adică mi se pare o datorie a lor de politicieni care sunt puşi acolo, conform Constituţiei, în slujba poporului şi sper ca lumea să fie atentă, până la urmă, pentru că exemplul din februarie anul trecut a fost un exemplu în care s-a obţinut o chestie – e adevărat, ei s-au regrupat – dar, pe momentul ăla, mi se pare că este una să legiferezi cu zece mii de oameni în stradă, şi una e să legiferezi, sau să încerci să legiferezi cu 700 de mii de oameni în stradă.

DT: Tu, personal, ce crezi? Care e convingerea ta? Cum se va termina povestea asta cu Legile Justiţiei? Vor renunţa, sau vor merge până la capăt? Oamenii îi vor lăsa, sau vor ieşi în număr atât de mare pe străzi încât îi vor determina să facă pasul înapoi?

TC: Eu cred că disperarea de a salva foarte mulţi penali şi de a păstra conducerea partidului şi aşa mai departe îi va împinge să meargă până la capăt.

DT: Şi publicul?

TC: Asta este o întrebare la care o să răspundem în ianuarie, la sfârşit.

DT: Mulţumesc tare mult.