Turul unu – observatii

Calculele privind turul doi sunt foarte incitante dar și foarte complicate. Indiferent de alianțele sau înțelegerile oficiale transferul voturilor nu se face automat.

Există însă câteva aspecte importante legate de turul unu care trebuie menționate, chit că toată lumea privește deja spre 16 noiembrie. Dacă nu se face acum o astfel de analiză, probabil că nu se va face nici după turul doi.

1.Cine a votat: conform exit poll-ului IRES (foarte precis în estimarea rezultatelor, ca de altfel majoritatea exit poll-urilor), la vot au venit 51% din cei cu vârsta sub 34 de ani și doar 44% din cei cu vârsta peste 65 de ani.

Mobilizarea românilor cu studii primare a fost slabă (doar 33% din ei au venit la vot). N-au existat carismatici precum Iliescu, Vadim-ediția-2000 sau Băsescu. Bătrânii cu o slabă educație din mediul rural nu au fost mobilizați de organizațiile de partid.

Ca de obicei și în ciuda miturilor care circulă cu persistență, oamenii cu studii superioare au avut un grad de participare major, 78% dintre ei venind la vot. Însă ei reprezintă puțin din totalul populației și implicit și din totalul votanților.

Din acest ultim total, cei cu studii medii au reprezentat ca de obicei majoritatea (în jur de 61%).

Există multe nuanțe când vine vorba de analiza intenției de vot la nivel geografic (ex. 45% din alegătorii doljeni nu l-au votat pe Ponta, un sfert din teleormăneni l-au votat pe Iohannis, un sfert din clujeni l-au votat pe Ponta), însă pe hărțile care măsoară exclusiv câștigătorul județelor ne-am întors undeva în anii ’90.

2. Prezența la vot. Cu cinci zile înainte de turul unu scriam*: “Ceilalți candidați [ = alții decât Ponta] strâng între 5,1 și 5,9 milioane voturi, în funcție de sondaj.”

Au strâns un pic peste 5,6 milioane, o mobilizare bună, peste medie. Însă… adăugam atunci: “Ponta, se ‘plimbă’ între 3,1 și 4,3 milioane voturi.”

Candidatul PSD a obținut un număr de voturi în partea superioară a acestei marje, și anume 3,8 milioane. Raportul dintre cele două nivele de mobilizare (bun pentru ceilalți vs. foarte bun pentru Ponta) a definit scorul celui din urmă. O sută de mii de voturi lipsă la apel l-ar fi împins sub 40%.

Campania a fost relevantă pentru mai puțini oameni decât în 2009, dar mobilizarea în rândul celor interesați a fost la cote mari (prezența putea fi oriunde între 8 și 10,1 milioane; la vot au venit aproximativ 9,7 milioane).

3. Victor Ponta. Un scor și o performanță tipică pentru un PSD puternic. Aici e nevoie de un apel la istorie.

În primul tur al prezidențialelor din 1996 până în 2004 inclusiv, candidații acestui partid obțineau între 4,07 și 4,27 milioane voturi, o variație infimă. Performanța lui Geoană în primul tur din 2009 a fost o sincopă (3 milioane voturi). Ponta s-a apropiat la aceste alegeri de nivelul clasic al PSD, strângând aproape 4 milioane voturi.

Un străin sau un necunoscător într-ale politicii românești ar face afirmația că, având în vedere amploarea resurselor utilizate de Ponta/PSD și modul eficient în care au fost activate, 40% e foarte puțin. Dacă însă avem în minte caracteristicile spațiului electoral românesc, performanța sa în primul tur e foarte bună.

4. Klaus Iohannis. Se încadrează din multe puncte de vedere în făgașele istorice. În ciuda atacurilor puternice din mass-media, candidatul ACL se încadrează în spațiul clasic al Candidatului De Dreapta Care Ajunge În Turul Doi, adică între 28% (Constantinescu, 1992) și 34% (Băsescu, 2004).

Iohannis a fost aproape de o mobilizare integrală a tuturor susținătorilor săi potențiali din primul tur (în număr de 2,9 – 3 milioane conform analizei sondajelor IRES care măsurau pe toți cei care aveau o intenție de vot, nu doar pe cei siguri sau cu probabilitate mare că vin la vot). Voi da o explicație în acest sens mai jos, la punctul 7.

Ca observație, multe voci din spațiul public al dreptei românești sunt defazate față de electoratul anti-PSD care, nu numai în Transilvania ci și în alte județe din afara Bucureștiului, a ignorat alternativele electorale izvorâte din sau asociate cu spațiul prezidențial din ultimul deceniu. A apărut astfel o relație bizară de proporționalitate inversă: susținătorii vizibili ai candidatului ACL au fost puțini dar votanții mulți; vocile critice din mass-media și mediul online au fost numeroase, dar impactul lor electoral asupra rezultatului a fost limitat, Elena Udrea și Monica Macovei cumulând o treime din voturile primite de Iohannis.

5. Călin Popescu-Tăriceanu. Despre el scriam**: “Niciun sondaj nu arată că ar putea obține mai puțin de 510 mii voturi; niciun sondaj nu sugerează că ar trece de 670 de mii de voturi.”

Mobilizarea electoratului său a fost slabă, fostul premier fiind la nivelul de jos al estimării. Recordul negativ pentru locul trei, ca voturi sau ca procente, este unul absolut. Locul 3 în 1990 (!) a obținut mai multe voturi și aproape la fel de multe procente.

6. Elena Udrea. Alt candidat care nu a primit decât voturile susținătorilor extrem de loiali (480 de mii**). Veștile în genere nu sunt bune: scorul în procente este sub cel al PMP la europarlamentare. Din susținerea pentru Băsescu din diaspora/2009 n-a mai rămas foarte mult, acolo Elena Udrea obținând 10%. Susținerea lui Emil Boc nu s-a materializat într-o susține puternică din partea locuitorilor municipiului Cluj. Partidul e blocat și în căutare de strategie. Dar mai multe despre PMP după turul doi.

7. Monica Macovei. În vinerea de dinaintea alegerilor scriam: “Până la sondajul IRES făcut public în seara zilei de 30 octombrie, situația Monicăi Macovei părea foarte clară: între 370 și 500 de mii de votanți.”

Aici se și află Monica Macovei conform BEC. Nu s-a concretizat susținerea mai mare pe care o arătau câteva sondaje pre-alegeri, posibile motive fiind: supraestimarea datorată marjelor de eroare; îndreptarea unor potențiali votanți Macovei, pe ultimii metri, spre Iohannis; fraude; demobilizarea unor susținători neînfocați; etc.

Pentru o campanie lansată de la zero cu 90 de zile înainte de primul tur, într-o țară de dimensiuni semnificative și în condițiile absenței unui aparat de partid sau unei susțineri din partea mass media tradițională, performanța Monicăi Macovei este meritorie, fiind un record absolut pentru un independent nesusținut de vreun partid (excludem din discuție Isărescu-CDR-2000 și Tăriceanu-PLR-2014).

Din nefericire, pentru mulți din susținători aceasta a fost prima campanie în care s-au implicat direct. Scriu “din nefericire”, pentru că a existat o oarecare naivitate apropo de șansele și scorurile potențiale ale candidatului, efectele psihologice ale acestei situații nefiind cele mai fericite.

8. Dan Diaconescu & Funar & Vadim. Cumulat: peste 750 de mii de voturi. Mai mult decât Tăriceanu; aproape cât Elena Udrea și Monica Macovei împreună. Dacă există o mare surpriză a alegerilor, aici poate fi ea găsită.

9. Băsescu/băsism. Între prezidențialele din 2009 și prezidențialele din 2014 are loc cea mai mare comprimare a unui spațiu politic din istoria post-decembristă.

Din voturile primite de Constantinescu în 1996 candidatul susținut de președinte în 2000, anume Isărescu, a primit 27%.

Citeste intreg articolul si comenteaza peContributors.ro