Umbra lui CTP. La Realitatea

Lucrul despre care aveam semnale s-a petrecut, iar Cristian Tudor Popescu si-a motivat deja demisia de la “Gandul”, telefonic, la Realitatea TV: aprecieri nu foarte pozitive ale lui Adrian Sarbu despre calitatea editoriala a ziarului, plus obiective de tiraj, audienta si trafic de internet pe care CTP nu le-a considerat posibile.

“Gandul” este un cotidian care a pierdut si tiraj, si bani, constant, de la lansarea in mai 2005 si pana in prezent. Totusi, Oana Dobre remarca tonul pe care Realitatea TV a consemnat stirea, dezolat, ca pe un necrolog si e logic sa te intrebi: cum de a facut prima stire a jurnalului celei mai populare televiziuni de stiri directorul ziarului aflat pe locul noua (sau cam pe-acolo) in topul tirajelor?

Probabil ca raspunsul va vine in minte imediat: CTP, cel care (nu) facea ca ziarele sa se vanda, nu e una si aceeasi persoana cu CTP, cel care aparea la televizor. Mai mult vedeta mediatica si editorialist decat facator de gazete – in sensul in care a fost Ion Cristoiu la inceputul anilor ‘90 – actualul presedinte al Clubului Roman de Presa a castigat ani la rand toate sondajele cu privire la cel mai bun jurnalist si este de departe gazetarul de presa scrisa (atata cat e de presa scrisa) cu cea mai mare notorietate din Romania. A avut mult mai multi fani si telespectatori decat cititori.

Nu ma numar printre admiratorii lui CTP, iar istoria presei va consemna probabil, laconic, modul cum acesta a parasit nava-amiral a presei romanesti si, mai apoi, crucisatorul, altfel decat se spune ca fac capitanii. Totusi, faptul ca CTP si-a recunoscut in fine esecul la “Gandul” nu e, cred, un mare motiv de bucurie. Ce ramane dupa el? Doi colegi de generatie, Sorin-Rosca Stanescu si Emil Hurezeanu, ultimii aflati in fruntea unor gazete cu tiraj auditat. Al doilea, in frunte mai mult in mod onorific.

Si un lung sir de redactori-sefi cu mult mai putina prestanta, in jur de 40 de ani, care si-au inceput cariera dupa 1989. Unii dintre ei se pot lauda cu rezultate astronomice fata de performantele lui CTP, altii doar cu un zambet care place GM-ului strain si cu faptul ca n-au ingropat nici un ziar la modul rasunator. Scaderile molcome de tiraj de la gazetele pe care le conduc ii pastreaza in carti pentru alte proiecte, pana cand in Romania vor aparea si proprietarii de presa care sa faca diferenta intre mediocritate si elasticitate sau intre costum si carisma.

Altfel zis, aici, in legea mea, ma bucur ca n-am o gazeta pe mana – nici nu cred ca as fi foarte bun de asta -, fiindca dupa plecarea lui CTP, probabil ca prostiile pe care le-as fi facut s-ar fi vazut mai bine, in timp ce lucrurile bune ar fi figurat la rubrica profit, in contabilitate, si nu pe pagina intai. Jurnalistii cu galoane de redactor-sef s-ar putea sa simta ca aceeasi plecare e un amestec de oportunitate, dar si responsabilitate.

Generatia CTP era cea in care presa a fost, pentru scurt timp si defazat fata de Vestul civilizat, la putere in Romania. Sau, cum se zice, a patra putere in stat. Amestecand uneori in mod detestabil atributiile editoriale cu vanzarile de publicitate, actori principali in combinatii politice si sfatuitori de presedinti sau de moguli, dupa caz si an calendaristic, Cristoiu, Nistorescu, Andronic (O.), Tatulici, Stanescu, Paunescu, Alexandrescu si desigur Popescu au avut o influenta importanta asupra ultimului deceniu din secolul trecut. si, dincolo de combinatiile pe care le-am detestat la ei, au fost un soi de dragoni din Komodo ai mass media: animale cu insusiri redutabile supravietuind miraculos si desincronizat in timp.

Marile ziare si televiziuni au fost facute in trecut de oameni-idee, ca Hearst, Turner sau seicaru. Oameni care – ne place sau nu ne place – aveau un ochi pe succesul de public si interesul public, dar un altul pe veniturile din tiraj si, mai nou, publicitate, ca dragonii nostri din Komodo. Astazi, numai un Larry Page, Sergey Brin sau Brad Greenspan isi poate permite asemenea insolente, iar succesul lui nu se poate petrece decat pe internet, in chip de Google sau MySpace, fiindca acolo nu sunt reguli. Presa clasica e mult prea preocupata de separarea editorialului de management, de formule care nu mai au succes si de propriul declin pentru ca sa mai aiba timp si de democratia pe care a tot promis ca o pazeste.

Intr-un fel sau altul, am putea fi tentati sa vedem in calitatile si defectele lui CTP drama unei epoci, dar eu cred ca e a unei meserii. E drept ca acum nu mai ai cum amesteca stirile cu publicitatea, dar presa care a crescut pe picioarele ei s-a bazat pe oameni care au stiut sa faca asta intr-un mod cat de cat onorabil. in lipsa acestui tip de personaj – si nu inteleg prin el mafiotul, santajistul sau moronul -, raman doar excelurile si trusturile globale, fara fata. Pe a lui CTP, enervanta, e posibil s-o mai vedem mult si bine la televizor.

P.S.: Catalin Tolontan crede ca problema lui CTP a fost ca n-a cunoscut o regula: “profitul e cel care ocroteste presa si pe jurnalisti”. E partial adevarat, dar mie mi se pare ca

problema apare atunci cand jurnalistii si presa ocrotesc profitul.

Comenteaza implicatiile demisiei lui CT Popescu pe blogul lui Iulian Comanescu.